luni, 5 mai 2008

Trei zile in Maramures

Ma intreb daca li se mai intampla si altora sa descopere, intr-un anume moment al vietii, ca , din cine stie ce motive , au ajuns sa cunoasca locuri straine-deosebit de frumoase , ce e drept- dar sa nu-si fi dat seama ca nu foarte departe de ei exista altele , cel putin la fel de frumoase.

Am tot amanat sa merg in Maramures-dintr-un motiv sau altul. In urma cu vreo doua saptamani, am aflat intamplator ca se organizeaza o plecare la o manastire situata aproape de granita cu Ucraina-"Petrova ". Gandul ca as putea ajunge in niste locuri , pe care , daca nu le-as fi vazut nici de data aceasta , as trai o mocnita suferinta , s-a transformat pe loc intr-o mare dorinta. Nu am putut primi deloc informatii in legatura cu scopul deplasarii , dar n-am renuntat la ideea de a merge.

Miercuri , 30 aprilie , orele 12,10; Pe o vreme destul de inchisa , am pornit la drum-40 de persoane dintr-o scoala argeseana: 28 de femei , 7 barbati si 5 copii . Am revazut cu placere Valea Oltului , apoi Sibiul si localitatile invecinate , care te incanta prin pitorescul lor , dar si prin felul in care casele se tin una de alta , marcate prin intrari sobre, inalte creandu-ti un sentiment ciudat: iti este interzis sa vezi sau sa afli ce se intampla dincolo de poarta; sau poate ca trecutul persista , cu spaimele lui.

In Turda , ploaia ne-a lasat sa vizitam in graba cele doua catedrale: ortodoxa si protestanta, ingrijite de o familie simpatica:el-un rotofei mucalit, ea- o unguroaica autoritara. Am facut cateva fotografii.
La Cluj am ajuns catre seara. Aveam la dispozitie 20 de minute, dar a inceput o ploaie atat de puternica , incat , dupa ce am iesit din Catedrala , am facut un adevarat cros pana la autocar. Perechi de tineri surprinsi in parc, fara umbrele , se inghesuiau , amuzandu-se in timp ce alergau sa prinda un loc in primul bar .

De la fereastra masinii , Ardealul lasa sa i se vada spiritul curat, asezat ; un curcubeu si-a aruncat braul inainte de asfintit.

Drumul pana la Petrova a fost lung si anevoios. Ploua greu , rece, apasator, parca , la nesfarsit. Mult dupa miezul noptii , autocarul , dirijat de staretul manastirii , parintele Agaton, care ne-a iesit in intampinare , la timp-undeva cu vreo 8 km, inainte de a ne rataci , a reusit sa ajunga in fata manastirii, de pe dealul Hera.
Rugaciunea parintelui a binecuvantat tarzia noastra cina fierbinte ; apoi fiecare a dormit , mai mult sau mai putin, incalzindu-se sau tremurand , dupa cum i-a fost norocul.

Dimineata a fost ploioasa si mohorata , insa am putut vedea si simti frumusetea unei oaze de verdeata a carei armonie o implineau imbinarile culmilor domoale ale Herei , acoperite de fagi. Cat vezi cu ochii se numeste, deloc intamplator, "Valea Luminata".
Manastirea isi deschidea ochii ferestrelor , in care , maini harnice pusesera, in timpul noptii, zeci de ghivece cu muscate rosii.
Era mare forfoata-stiam ca a doua zi , vineri , va fi Hramul manastirii. Nu-mi imaginam insa , ca pe o asemenea vreme, vor veni atatia oameni-femei si barbati , sa ajute la prepararea hranei, la amenajarea cortului sub care avea sa se desfasoare slujba de tamaduire a apei , la pregatirea meselor, a locului.


Am parasit manastirea indreptandu-ne spre Sapanta, trecand prin sate mici- romanesti si ucrainene- cu casute construite din lemn, inconjurate de curti micute, cu cate un petic de iarba in fata casei. Incercam sa-mi dau un raspuns la intrebarea pe care mi-am pus-o in legatura cu absenta florilor din asezarile pe care le-am vazut : probabil ca viata este atat de aspra, incat lupta cu dificultatile nu lasa loc pentru culoare. Sunt suficiente: albastrul cerului si verdele padurii.

Ne oprim in Sighetul Marmatiei, facem poze, vedem o catedrala moderna( din exterior) si ne continuam drumul pana la" Cimitirul vesel" de la Sapanta: cruci viu colorate , impodobite cu picturi naive si completate cu epitafuri.
"Aici eu ma hodinesc
Pop Ileana ma numesc
Tanara m-am maritat
Si bun barbat miam luat
Dar nu am avut noroc
Sa traiesc cu el deloc
Doi copii avui pe lume
Unul l-am luat cu mine
Si lumea o lasai la 25 de ani."

"Aici eu ma hodinesc
Si Pop Toader ma numesc
Drag mi-a fost clanitaru
Si tuica din paharu
Catam trait pe pamant
Tot la asta mam gandit
Sa am ce bea si minca
Din clanitar acinta
Dar am avut si nacaz
Ca vaduv am ramas
Si va cint cu veselie
Nu va cint asa ca mie."

"Pe lume cit trait eu
Ma rugam lui Dumnezeu
Sa traiasca calu meu
Si sa ne fere de rau.
Aici hodineste raposatu
Stan Grigore lu
Ionu Diacului.
A trait 64 de ani."

Lectura lor- cat mi-a permis timpul-a fost ca un scurt ragaz de a afla un fel de filozofie speciala asupra mortii: nu spaima, nu durere, ci un echilibru greu de acceptat in lumea din care vin eu. Intr-un numar de versuri- mai mic sau mai mare- dupa cum a fost si viata celui de sub lespede- se da un sens trecerii prin viata: ironic, modest, spectaculos sau cuminte , fie el sau ea -Pop ori Stan- cioban , sofer, padurar, cioplitor, croitoreasa ori gospodina.
In fata cimitirului se insira multe magazine de unde am cumparat mici suveniruri: obiecte de ceramica, iconite, impletituri, ilustrate.

Urmatorul popas-manastirea Barsana-situata pe malul drept al Izei; un ansamblu in care se intra printr-o poarta maramureseana , dincolo de care te intampina parca imaginea miniaturala a Raiului.
11 maicute si 3 surori ingrijesc un spatiu in care cateva constructii absolut extraordinare, in alb, albastru si rosu, smaltuite cu verdele ierbii, cu lalele de toate culorile, cu clopotei parfumati si cu susur molcom de izvor iti infatiseaza geniul taranesc maramuresean , eleganta simpla si desavarsirea acelei armonii de care ai nevoie pentru a simti nesfarsirea clipei.
Pe niste suporturi de lemn, fixate in pamant, in afara manastirii, pe malul apei , cu vedere spre: Biserica, spre Altarul de vara, spre Casa Artistului si spre Muzeu, am asternut masa , zabovind in linistea unei dupa-amieze, odihnindu-ne privirea si sufletul , urmarind multimea de vizitatori-romani si straini, pe ale caror figuri citeai emotia .

Ne-am continuat drumul, oprindu-ne , atat cat ne-a permis timpul, la manastirea"Schimbarea la fata" , de la Stramtura , apoi , in Cuhnea , localitatea voievodului Bogdan I , in fata careia se inalta, mandra, statuia Domnului, iar mai apoi , cand apunea soarele, la Moisei.

Munti de cremene, pajisti domoale, drumuri calme , case linistite, cate un tractoras -pe ici pe colo, autoturisme prin curti , liliac in gradinite , multe biserici.

Ne-am intors la Petrova pe inserate. Focul duduia in vetrele , cu plita, din spatele manastirii, pe care fierbeau, in oale mari , sarmalele. Gospodine de toate varstele, rosii in obraji, roboteau ,neluand in seama ploaia.
Am cunoscut o femeie simpla, buna ca painea calda , mandra de feciorii ei: unul calugar acolo, in manastire, altul plecat sa se rostuiasca in Londra.
Am participat, alaturi de tineri si de varstnici, veniti din diverse sate , in ciuda ploii , la vecernie. Biserica devenise neincapatoare.
Am adormit tarziu si ne-am trezit devreme.

Culmea dealului era impanzita de masini; numarul lor a tot crescut pana la 10, cand a inceput, afara, in cort, slujba de Hram si de sfintire a apei . Era sarbatoarea "Izvorul Tamaduirii".Valea Luminata a rasunat timp de cateva ore de slujba oficiata si in limba romana si in ucraineana de 24 de preoti, veniti din diverse parti ale Maramuresului.
Ploaia nu s-a oprit o clipa, dar oamenii aceia, mai ales femeile , imbracate in rochii inflorate, pe fond rosu sau verde, presarat cu trandafiri, purtand pe cap basmale in aceleasi culori, au ascultat cu smerenie intreaga slujba.

A fost o dimineata pe care nu cred ca o voi uita-femeile acelea ,venite cu doua zile in urma sa munceasca fara sa li se fi cerut( stiu asta de la ele) , au ascultat slujba sub bataia ploii, de care umbrelele nu reuseau sa le acopere.
Am auzit atunci, acolo, in predica unui inalt prelat, cel mai frumos elogiu adus femeii-mame.M-a uimit , mai ales , pentru ca am inteles cat de puternica poate fi iubirea unui calugar fata de mama, desi el si-a ales sa traiasca departe de ea toata viata.

Am parasit manastirea dupa pranz , primind binecuvantarea parintelui staret si indemnul lui de a ne opri la "Izvorul tamaduirii", situat in apropiere.

La Baia Mare am facut un scurt popas, dar spre dezamagirea mea, Muzeul de Mineralogie , pe care voiam din tot sufletul sa-l vad, era inchis. Am marcat trecerea prin oras, in cateva fotografii. Timpul nu m-a lasat sa-mi cumpar ia , trecuta pe lista dorintelor.

Drumul de intoarcere a fost o curgere lina printre munti strajuind de o parte si de alta; sate ingrijite, cu case de lemn, inaltate pe temelie de piatra , din hornurile carora se rasucea fumul, apoi portiuni de ogoare proaspat lucrate, livezi, turme de oi si ploaia necontenita.

Intr-un satuc am vazut, in curti , agatate pe suporturi , unele mai inalte, altele mai scunde, oale- de culori si marimi diferite. Am aflat mai apoi ca ele au un rost- anunta ca in casa aceea exista o fata de maritat; cu cat sunt mai multe oale, cu atat zestrea fetei este mai mare.

Umbrele apusului ne-au surprins la manastirea "Maicii Domnului", situata pe valea Ruoaiei , la cativa km. de soseaua Lapus-Baiut, la poalele Tiblesului.
Ploaia s-a oprit. In rosul timid al asfintitului ,Casa cu paraclis isi rasfrangea profilul regesc in undele unui lac , in jurul caruia cineva pusese(.... ) din loc in loc bancute colorate in : rosu, galben si albastru.
Cele 14 maicute ( ele isi spun" vietuitoare") ingrijesc un complex monahal in realizarea caruia nu-ti este greu sa descoperi si harnicia, dar si o eleganta studiata : biserica , o casa cu paraclis, dependintele, toate pastrate intr- o curatenie desavarsita.
Am fost conduse in camere mobilate simplu, impodobite cu scoarte maramuresene. Dupa un somn odihnitor, ne-am trezit la 5,30, pentru ca, in drum spre casa, ne-am dorit sa vizitam manastirea"Sfanta Ana-Rohia".

Am parasit drumul modest de tara, pe care localnicii isi manau cirezile de bivolite la pascut si, desi puteam urca mai usor pe soseaua asfaltata, am ales scurtatura aspra, o carare chinuita. Asemenea vietii ea serpuieste cu urcusuri si coborasuri, cu capcane si portiuni netede ca-n palma , printre tufisuri pe care intarziau boabele ploii din ajun . La capatul cararuii, ocrotita de o padure de fagi si de stejari, se inalta mandra , printre crestetele copacilor, manastirea Rohia, ultima ctitorie pe care am avut privilegiul s-o vad.

Ce se arata ochiului este o adevarata minunatie- biserica in forma de cruce, in a carei maiestrita zidire se imbina armonios elemente arhitecturale apartinand celor 3 provincii romanesti, inconjurata de alte cateva constructii , una mai frumoasa decat alta.
In demisolul bisericii am ramas indelung in fata Icoanei Maicii Domnului, pictata de un calugar de la Muntele Athos, restaurata in 2004 , dupa ce a scapat dintr-un incendiu.
Asezamantul cuprinde valori deosebite: biserica veche si altarul de vara, chilia monahului Nicolae Delarohia , autorul" Jurnalului fericirii",Casa poetului , unde a locuit creatorul "Imnelor Transilvane",Casa cu paraclis , biblioteca si noua biserica, Casa de stejar si casa alba.
Sobrietatea acestor lacasuri te indeamna sa vezi totul cu ochii sufletului.

O pace care vine din adancuri le invaluie , determinandu-te sa vorbesti in soapta si sa calci usor.
Sa nu tulburi odihna sfintilor.

2 comentarii:

  1. Mi-a placut mult descrierea celor trei zile petrecute pe meleagurile maramuresene!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma bucur! Mie mi-au placut zilele si gandul ca le-as mai putea revedea vreodata imi face bine..

    RăspundețiȘtergere