vineri, 28 martie 2008

Sa ramai copil

Discutam in aceasta dimineata cu o colega despre cele doua potentiale viitoare invatatoare , care au chinuit fizic, moral si sufleteste o eleva , pe motiv de gelozie paroxistica. Spun "potentiale", deoarece cred , sper, ca , dupa ce vor fi supuse unui examen amanuntit, sa li se interzica dreptul de a lucra vreodata cu copiii . Nu pot sa nu ma gandesc ce fel de mame vor fi, daca vor fi.

Si eu si colega mea avem o indelungata si interesanta activitate didactica si pedagogica; n-am fost perfecte, am comis , cateodata , din cine stie ce motive, unele erori.
In ceea ce ma priveste , recunosc ca am avut multe , chiar foarte multe nopti de nesomn , dupa o analiza exigenta a atitudinii fata de masurile luate , cand greseau copiii carora le eram diriginta sau dupa ce aplicam corectii.
Mi-am dat seama ca uneori m-am pripit sau ca n-am meditat indeajuns asupra situatiei create. Totdeauna , insa , si spun asta cu mana pe inima - am facut-o dintr-o mare dragoste fata de ei si din dorinta de a-i determina sa fie corecti. Am trait experiente de tot felul ; de fiecare data , am descoperit ceva nou.
Concluzia? Copiii sunt minunati! Universul lor este captivant. Trebuie sa vrei si sa-ti doresti a-i intelege!

Odata, inainte de teza , i-am avertizat pe elevii mei din clasa a 8-a, a caror diriginta eram, ca , daca voi descoperi pe cineva copiind , acela va primi nota 1 .
Si necazul n-a intarzit. Am vazut cum una dintre cele mai bune eleve a scris copiuta si i-a dat-o unui baiat , care , fara "ajutor", ar fi obtinut , sigur, nota 7. La randu-i , el a transmis-o altui coleg, candidat permanent la corigenta.

Urmaream " manevrele", gandindu-ma ce ar trebui sa fac. I n acelasi timp cu mine , ochii colegei de banca a" autoarei " asistau la eveniment. Trebuia sa respect ceea ce spusesem anterior . Am cerut copiuta si mi-am tinut cuvantul.
I-am ascultat de multe ori , pe tustrei , pana la sfarsitul trimestrului, astfel incat sa aiba sansa de a-si rotunji mediile.

Au trecut anii... Autoarea copiutei a devenit jurist. Nu ma saluta niciodata.
Al doilea beneficiar al "ajutorului"- elevul cu prestatie slaba - este un familist bun, un om ca multi altii. Nu stiu cate carti va fi citit intre timp, dar este un om serios.
Valentin-nu este numele adevarat-cel care a primit si a transmis copiuta , a absolvit doua facultati:"Aerospatiale" si" Finante".

Intr-o seara ploioasa , de onomastica mea , cineva a sunat la usa . Am deschis- era el - cu un superb buchet de lalele in mana . Intai am plans , apoi , fara sa-l intreb, pentru ca eu ma simteam ca o scolarita in fata lui , mi-a spus ca de la nota aceea a invatat multe.
Cred ca mi-a dat o lectie. Nu l-am mai vazut , pentru ca este stabilit in Canada.

Cine vrea sa ajunga dascal -sau chiar a devenit-ar trebui sa fie recunoscator; este un privilegiu sa le fii copiilor in preajma , sa te simti de-al lor, atunci cand au nevoie, sa te poti bucura odata cu ei sau chiar sa poti plange, sa-i sanctionezi cand trebuie.
Probabil aceasta este o farama din ceea ce cautam cu totii- " Tinerete fara batranete".

marți, 25 martie 2008

Flori de zarzar

Joi spre seara , cand am ajuns in cartierul in care locuieste verisoara mea , pe strazi puteai vedea grupuri zgomotose de suporteri ai "Stelei" si ai "Rapidului", scandand sloganuri agresive. Recunosc ca , lipsita fiind de exercitiul zilnic al bucuresteanului, obisnuit cu violenta stradala, care pare a fi considerata normalitate , am avut mari emotii .

Abia in sala de spectacole a cinematografului"Studio" m-am simtit in siguranta , in mijlocul unui public civilizat si interesat de aparitia "umbrelor miscatoare". Nu mai fusesem de ceva vreme la un film, asa ca am savurat fiecare moment al actiunii.

Am vazut o creatie moderna , despre cum se face un film, cu imagini vesele si triste dintr-un Bucuresti al inceputului artei cinematografice dambovitene ; un film despre inocenta si aspiratie , despre bani si glorie , despre inaltare si decadere, despre viata , moarte si inmormantare , despre nastere si traditie, despre istorie si interese de stat.
Multe peronaje masculine, cativa copii cu talpile batucite si murdare , putine aparitii feminine.
Ioana Bulca- o fosta celebritate- artista Aristita - mai degraba il obliga pe tanarul regizor sa-i dea un rol episodic in filmul pe care acesta il realizeaza. Ea face parte dintr-un grup de femei, ce-si binecuvanteaza , tipand de durere, fiii , inainte de a pleca pe front.
Batrana si trista, marea doamna a scenei nu poate face gesturi banale . Pe o ploaie torentiala , in fata aparatului de filmat , blocat , creeaza un moment fascinant- sublim-un razboi intre arta si uitare, crezand ca este filmata.
Isi joaca ultimul rol , acela al efemeritatii sortii umane , indiferent cat de mare i-a fost stralucirea.

Iubita, reala sau himera, admirabil interpretata de Mirela Zeta, apare tulburand iremediabil existenta tanarului regizor, Grigore Ursan-Marius Florea Vizante- fiul unui actor celebru, obosit de glorie , invins si el in lupta cu un producator milionar egoist-Ovidiu Niculescu.
Tanara sfarseste arzand ca o torta vie, purificand , prin finalul ei tragic, tensiunea acelor timpuri dramatice ale cinematografiei autohtone .
"Restul e tacere"regia:Nae Caranfil .

Vineri seara, in sala"George Constantin" a teatrului "Nottara" , am vazut piesa"Resurrection Blues", de Arthur Miller, in traducerea si regia lui Petre Bokor-"Executie in direct". O idee sensibila , care are atingere cu ceea ce s-a spus despre religiozitatea secolului nostru.

Un tanar revolutionar, un Iisus modern, intors printre oameni, schimband mai multe nume, vindecator al suferinzilor din satele unui stat latino-american , este ostaticul generalului Felix Barriaux-Ion Haiduc- urmand a fi crucificat.
Mass media, reprezentata printr-o agentie new-yorkeza , care a cumparat pentru 750 milioane de dolari exclusivitatea transmiterii in direct a executiei , poate sa tina la putere un guvern corupt, condus de un general paranoic ce-si deplange complexul pricinuit de functionarea insuficienta a "ogarului"sau , antrenat subtil de provocatoarea Emily Shapiro(Cerasela Iosipescu).
Intentia generalului, ajutat de mass media , esueaza, pentru ca Lumina nu poate fi ucisa.

Ironie subtila , umor negru, tentativa de sinucidere, regim dictatorial, reclama, marxism, confruntare de idei , decor sumar, implicarea privitorilor prin aparitia actorilor din public-toate acestea dau piesei autenticitate, indemnandu-l pe spectator sa-si intoarca gandirea si simtirea catre LUMINA DIVINA.

Mi-am incheiat mica vacanta culturala cu spectacolul"Billy Schiopul", de Martin McDonagh, in regia lui Vlad Massaci, jucat tot de actori ai teatrului Nottara, in sala "Eugen Lovinescu"( pe doi dintre ei:Alexandru Jitea-Billy si Ion Haiduc-Johnnypateenmike, ii vazusem , cu o seara inainte, in "Blues").
Daca realizatorul satirei politice si-a conceput opera cu putin inainte de disparitie, la varsta de 89 de ani, M.McDonagh-acum in varsta de 37 de ani , si-a inceput piesa cu numele"Schilodul din Inishmaan", in 1997.

9 locuitori ai unui sat aflat in afara lumii-pe o insula irlandeza-4 femei si 5 barbati- -supravietuiesc in capcana acestei comunitati , luptand cu valurile, cu vantul, cu saracia.
Fundalul-marea lovind permanent tarmul , cu vuietul ei surd , amplificat de o ilustratie muzicala deosebita-este martorul suferintelor unor fiinte, care nu au uitat ca sunt oameni.
Ei au sperante si preocupari: doua matusi au in grija un nepot infirm, pe care il iubesc cu o tandrete aspra; una dintre ele mananca tot timpul , cealalta , cand este singura , vorbeste cu pietrele.
Pescarul isi repara navodul rupt si spera in castigul unei afaceri.
Tanara Helen-admirabil joc al Gabrielei Crisu- ( aparent masculinizata) , repeta obsesiv si ostentativ" puii mei", bate, loveste , rastoarna, pentru ca se simte sufocata de saracie.
In aceasta comunitate ,in care fiecare are un handicap moral , Billy schiopul -Alexandru Jitea-este singurul personaj normal sufleteste: citeste, gandeste, priveste vacile si-si doreste sa paraseasca insula, unde este batjocorit de toti.
Chiar reuseste sa plece la Hollywood , pentru a juca intr-un film.
El vede visul cu ochii, isi demonstreaza ca poate, dar se intoarce bolnav, sa traiasca, cat i-a mai ramas , pe trista lui insula.

Ras, plans, picanterii lexicale, bataie cu oua, capete sparte, alcool , agresivitati ,vechi si modern, marea si cerul-iata pentru ce m-a impresionat aceasta piesa.
Nu mi s-a parut geniala , dar, la final , intr-o seara cenusie de primavara, cand zarzarii abia indrazneau sa-si ninga floarea , mi-am dorit sa fiu mai buna, sa privesc viata cu alti ochi- ca pe cel mai frumos dar.

duminică, 16 martie 2008

Cum o fi mai bine?

Ca multi romani din tara asta, in care ziaristii , oamenii de televiziune si analistii zilelor noastre par a avea raspuns la toate intrebarile care se ivesc , sunt o persoana care citeste , asculta, observa. De aceea , ca doar este democratie , pot indrazni sa am si pareri.

De cateva zile, trei teme fac sa se vanda ziarele si sa se intalneasca in studiourile diverselor televiziuni oameni care le stiu pe toate.

Tanarul , cu numele unei flori de gradina , folosita de cine stie cati ani la prepararea agheasmei, pe care multi , tot mai multi , il bat pe umar si-i zic Costel , a castigat un mare concurs.
Omul are voce . O voce foarte frumoasa . Bun! Daca are voce , zic atotstiutorii , de ce nu are cultura? De ce nu stie cum e cu Pavarotti? Daca el nu stie , atunci sa spuna "Tanta" lui din tara , aflata in "Oastea domnului". Sau vreunul dintre cei patru copii sau o ruda , un consatean. Si de aici...discutii.
Unii spun ca este o minune( care ar dura trei zile) , altii scormonesc prin casa omului , dintr-un sat modest , cautand frigiderul de la "surprize , surprize", se intereseaza daca familia are televizor, daca are voie sa asculte muzica.
Mi se pare jalnic, neomenos cum se intra cu bocancii in sufletul acestei familii de oameni simpli, fiinte la locul lor. Ii priveste pe ei ce religie au ales, cum la fel de bine stiu ce vor face cu vietile lor.
Dar ma intreb: ce au domnii acestia costelivi de vor sa foarfece marunt, marunt situatia unui conational , care canta atat de frumos ? Pentru ca a fost descoperit si incurajat de fratii nostri de ginta latina?
O vorba veche spune ca "Fiecare cu norocul lui". Costel-eu de ce nu l-as tutui?- a plecat in tara lui Don Quijote sa munceasca , fara sa se gandeasca la" morile de vant".

A intrat in politica o domnisoara -fiica unei persoane importante ," gagicuta", cum ii spune un domn respectabil ( pana ieri-alaltaieri) , altfel , reputat ziarist. De ce s-o fi incrancenand dumnealui -ar putea sa-i fie tata, ca varsta -sa vorbeasca atat de provocator?
Cred ca problema se putea discuta elegant, cavalereste , comentandu-se imaturitatea respectivei domnisoare , in materie de cultura, gramatica , politica. De ce " gagicuta"?
Exista o carte scrisa de un mare DOMN al culturii noastre- ALEXANDRU PALEOLOGU- "Politetea ca arma". Domnul "stie-tot"ar trebui s-o citeasca, daca n-a facut-o pana acum.

O cantareata cunoscuta , o femeie care merita respect si consideratie pentru talent , dar si pentru marele ei simt al bunei-cuviinte( este fiica devotata, mama buna si deschisa, bunica tanara si frumoasa) , s-a casatorit , cu multi ani in urma , cu un barbat , de care s-a despartit.
Ma intreb cu multa nedumerire si cu tot atata dezamagire-ce? cat ? cine ? va castiga, rascolindu-se un trecut , care n-a fost deloc ascuns de catre doamna in cauza? S-a nascut un copil , a mai aparut o minune. De ce trebuie sa se umbreasca venirea lui pe lume?

Domnilor barbati , care aveti in mana pana , gazetele si posturile de televiziune, adica painea si cutitul, intorceti-va , din cand in cand , catre acele uitate lecturi ale copilariei . Acolo era loc si pentru printi, dar si pentru cersetori.
Sau meditati , daca va permite timpul pe care il dedicati fugii dupa senzational , la vorbele bardului de la Mircesti ( daca nu vi se pare prea demodat) "Rusinea-i o rugina pe-o arma de viteaz/Un vierme ce mananca albeata din obraz".

miercuri, 12 martie 2008

Cu sau fara uniforma?

In spate poarta ghiozdanul , iar in mana dreapta duce o plasa, in care sta inghesuit sacoul bleumarin-uniforma lui de gimnaziu. Din curiozitate, il intreb de ce si-a ingramadit astfel haina si aflu ca, daca n-o are la intrarea in scoala, nu este primit la ore.
Mergem impreuna o bucata de drum si asa aflu ca in ziua precedenta a fost "razie"in scoala-profesorii de serviciu i-au trimis acasa pe toti cei care nu aveau uniforma , sa-si schimbe hainele. Prima ora de curs s-a transformat intr-un" du-te -vino", iar lectia a fost... amanata.

A purta sau nu uniforma a devenit in ultimii ani o tema in legatura cu care s-au purtat, din nefericire , fara succes , discutii aprinse.
S-a repetat cu obstinatie dupa 1989, cand uniforma a fost aruncata la cosul de gunoi, ca ea ii inregimenteaza pe copii , ii transforma intr-o masa lipsita de personalitate.

Cand in 1906, adica acum 100 de ani, Spiru Haret, unul dintre putinii ministri adevarati pe care i-a avut scoala romanesca , a introdus obligativitatea uniformei in scoala , probabil ca vor fi fost si voci care se vor fi impotrivit.
In perioada interbelica , uniforma scolara devenise mandria baietilor si a fetelor de pension . De-a lungul timpului , aceasta a ajuns a fi- nu un mod de intrebuintare - ci o emblema a tinerei generatii , o distinctie , care particulariza.

In cei unsprezece ani , cat am fost eleva , am purtat cateva tipuri de uniforma : in clasele mici-un sortulet negru de satin, cu guleras alb, de pichet sau de poplin , caruia i se asorta o funda rosie ,lucioasa. In ciclul gimnazial, uniforma era formata din doua sortulete-unul pepit( alb-negru) de bumbac, in multe cute si al doilea-negru, de satin , cu volanase pe umeri . Se incheia , petrecandu-se incrucisat , pe spate . Concuram intre noi, apretandu-ne zilnic gulerele si mansetele, tricotate dantelat de mamele noastre.
La serbari sortuletul negru era inlocuit cu unul alb , cu multe cute, bine calcate.
In vremea aceea a aparut- tot pentru evenimente scolare deosebite- serbari si concursuri- costumul format din fusta plisata bleumarin, de stofa si bluza alba cu maneca lunga sau scurta. Uniforma se completa cu sosete albe trei sferturi. Parul se purta impletit in cozi , prinse in panglici albe sau rosii.

In primii ani de liceu , uniforma fetelor era o rochie bleumarin din stofa de buna calitate( avea buzunare ascunse) , in cute duble. Fiecare ii putea adauga adauga ceva special: pentru a marca talia-o curea subtire alba sau neagra, care costa 4 lei( unele indrazneau chiar culoarea rosie) , un guler de dantela sau de matase.
Am purtat uniforma cu o nemarturisita mandrie si placere.
Baietii se imbracau in costum bleumarin, camasa alba(inlocuita apoi cu o alta de culoare bleu) si cravata.

In ultimii mei ani de liceu a aparut o alta uniforma-fara urma de frumusete sau de eleganta-un sarafan drept, dintr-o stofa care se tocea destul de repede si o bluza de bumbac, bleu. Ea a supravietuit , obligatoriu , 25 de ani.
Am inteles reactia tinerilor , in 1989, de a o arunca printre obiectele iesite din uz.

In locul ei, treptat, in scoala au aparut blugii, asortati cu camasi, tricouri, sacouri. Apoi fiecare, in functie de posibilitatile parintilor, a inceput sa se imbrace oricum, dorinta fiind de a soca.

Scolile s-au transformat in spatii in care tinerii-de la cei mari pana la cei mici- nu mai respecta niciun criteriu de armonie a culorilor, de bun-gust, de consideratie fata de institutia numita SCOALA .
A fost adus in discutie cuvantul UNIFORMA . S-au scris multe pagini in ziare si in reviste, s-au razboit tabere , s-au organizat prezentari de modele. Si-au spus opinia -elevi, parinti, profesori, ziaristi, ministri, politicieni, chiar si presedintele tarii.

S-au creat uniforme de tot felul, in toate culorile, din materiale si in croieli dintre cele mai bizare.
De voie, de nevoie, parintii le-au cumparat.
Inghesuite in plase, alaturi de pantofii de sport , de trusa de machiaj , de pachetul de tigari si de cine mai stie ce , ele permit intrarea posesorilor in scoala , fara a avea vreo sansa sa devina motiv de mandrie.
Sunt un vesnic prilej de discordie intre cei care le poarta din obligatie si adulti-educatori si familie.

Exista momente in viata tuturor, cand este necesar si obligatoriu ca anumite demersuri sa se supuna gandului luminat . Educatia presupune doi factori esentiali : cel care trebuie sa fie educat si educatorul lui .
Uniforma scolara este un mod de educatie ; ea poate deveni un simbol care sa-i reprezinte pe tineri , imbinand elemente de creatie traditionala cu spiritul lor liber, novator.