marți, 10 martie 2009

Bil si pantofii unei fete

O prietena a povestit , pe blogul ei , o intamplare nostima .

Asa mi-am amintit povestea unui catel drag, simpatic , dar si altfel..

Cand feciorul meu cel mic, care are acum 28 de ani, era in clasa a sasea, i-am cumparat, cu acte in regula, un boxer.
De la Bucuresti pana acasa l-am botezat- Bil.
I se potrivea.

Stapanul lui, adica baiatul meu , a promis ca se va ocupa indeaproape de jucaria latratoare. Dar a uitat destul de repede.
Asa ca , am mai primit o norma. Fara remuneratie. Din dragoste.
Si azi asa, maine asa, Bil a tot crescut; cerea multa atentie . Speciala.
Sotul meu mergea la un centru din afara orasului sa-i cumpare hrana potrivita. Cand eu plecam la scoala, il plimba el.
Vecinii credeau ca ne-am pensionat, ca toata ziua eram la plimbare cu patrupedul nostru drag. Odata, toti, din nu mai stiu ce motive, am intarziat. Vecinul ne-a certat foarte tare, pentru ca , de la noi din casa, timp de vreo ora, s-au auzit cele mai alarmante latraturi.

Pe cuier, adica la inaltimea unui adult, aveam mai multe reviste.
Singur si plictisit, Bil a vrut sa se uite prin ele; si, pentru ca n-a gasit ce voia, le-a transformat in sute de fasii. Umpluse casa cu ele.

Nu ne mai ajungea timpul.

Intr-o zi, faceam pregatire cu o eleva de liceu.
Bil dormea in sufragerie-de obicei, era asistentul meu- se aseza pe fotoliu si asculta partea care il interesa. Apoi sforaia usor.
Eu si fata am lucrat intr-o alta camera. Cand am terminat, am iesit prima.
Am zarit pe covor o limbuta de pantof.
Am avut , asa, un fel de strangere de inima, dar am fost tare.
El se prefacea ca doarme.
Ma privea cu un ochi.

In hol, pantofii turcesti, cu fundulite, ai fetei erau facuti praf.

Incepuse ploaia.
Nu-i puteam imprumuta nimic . Purta cu doua numere mai mult decat mine.
Ea se uita la mine, eu ma uitam la ea, amandoua ne uitam la Bil; eu am ingaimat cate ceva, de circumstanta.. fata trebuia sa plece acasa.
I-am sunat pe parintii ei si tatal i-a adus de incaltat.
Martorul ocular al discutiei, autorul de drept al dezastrului , n-a scos un sunet.

A trebuit sa renuntam la el.
Cu mare durere.

Intr-un sertaras ii pastram toate lucrusoarele.
Si cartile despre cum se cresc cainii.

Toti am suferit ca dupa o lunga si dureroasa boala, dar am hotarat ca un apartament de bloc, oricat de incapator ar fi , nu este locul ideal pentru un caine;

mai ales, daca tii incaltamintea acasa.

12 comentarii:

  1. :) Gina, Bil a fost un mare pezevenghi, un rebel, cu o manie suparatoare: cea de a degusta incaltarile.
    Isprava lui si istorioara povestita atat de duios de tine imi aminteste si mie de existenta unui Bruno, un catel hoinar, cules de pe un drum de tara si stramutat in gospodaria unei rude, tot la tara, spre a fi stapan si paznic al curtii.
    Dar finalul a fost si pentru el, nefavorabil: exclus si daruit altcuiva, fiindca se dedulcise la gaini...
    Ce s-a mai intamplat peste timp cu Bil?

    RăspundețiȘtergere
  2. Pescarusule!
    Cine a avut un caine stie cat de mult te poti atasa de el, oricate ravagii ar produce.Despartirea de el n-a fost simpla. Am suferit toti, mai ales feciorul meu.
    A ajuns intr-o casa mare, care avea curte, la o colega a fiului meu.
    De cativa ani, nu mai stiu nimic de el, pentru ca fata s-a mutat din oras.
    El n-a disparut total din viata noastra. Avem fotografii si toate obiectele lui.
    Un catel este o fiinta care are nevoie de dragoste!

    RăspundețiȘtergere
  3. Seara buna, Gina...
    Dincolo de hazul intimplarilor... stiu de ciini care au murit dupa moartea stapinului si "stapini" de ciini care s/au imbolnavit realmente dupa moartea patrupedului... Eu unul l/as fi pastrat pe Bill sunt sigur ca ar fi inteles conditiile pe care i le puteam oferi si... s/ar fi bucurat...
    Toate cele bune

    RăspundețiȘtergere
  4. Buna seara, Flavius!
    Da, a fost un moment extrem de greu;
    cred ca trebuie sa fii bine pregatit inainte de a te hotari sa ai un caine.
    Din experienta asta am invatat ca este mai bine sa nu-l iei,daca nu poti sa i te dedici, decat sa te desparti de el.

    RăspundețiȘtergere
  5. Mi-a placut povestea ta si mi-a parut rau ca a trebuit sa renuntati la Bil.
    E bine acolo unde este?e iubit de noii lui stapani?Asta e cel mai important.
    Noi avem doua pisici si un motan (castrat).Pot sa spun ca m-au ajutat foarte mult si am invatat multe de la ele.
    Intradevar,nu putem pleca niciunde,dar nu le-as da pentru nimic in lume.fac parte din familie!
    Somn usor!
    Gabi.

    RăspundețiȘtergere
  6. Gabi, ani intregi am suferit toti din cauza despartirii de Bil.Baiatul meu a plecat, mai intai ,la Bucuresti, apoi mult mai departe. De fiecare data, se interesa de catel.Apoi am pierdut urma fetei careia i l-am incredintat.
    A ramas o amintire. O amintire speciala.

    RăspundețiȘtergere
  7. Sunt prea obosit sa mai caut, ochii deja ma ustura, poate o sa ma lamureasca cineva, nu gasesc petitia ce trebuie semnata, pescarusul m-a directionat p'aci, stiu eu?,oi fi gresit drumul, somn usor celor ce dorm, buna dimineata celor ca mine:)!

    RăspundețiȘtergere
  8. Buna dimineata, unchesule!
    Sunt doua cai de a ajunge la petitie: la pescarus,in ultima postare; ar mai fi o cale: treci pe la mina - acum stii drumul si apungi la postul:sa nu impui nimanui alegerea ta". Am scris acoloceva despre Flavius Obeada- ziaristul brasovean ,care a dat curs initiativei.Crezi ca poti ajunge?
    Drum bun!

    RăspundețiȘtergere
  9. Gina acum tu stii ca Manon are mare inclinatii câinesti si nu numai... si ca un blestem ma lovesc de urmatoarea ciudatenie.

    Omul meu vine de la tara - din comuna de imediat de lânga Cluj. Eu am crescut in Cluj- nascuta in Cluj. Prima intrebare care i-am pus-o domnului meu in clasa a IX-a (caci am fost colegi de liceu) a fost -
    - Wow esti de la tara!!! Câti cai ai?
    Raspuns:
    - N-avem.
    Eu...
    - Nu ai cai? Atunci ai purcei, nu?
    Raspuns omul meu:
    - Nu.
    Eu tot mai nedumerita...
    - Da gaini?
    El
    - N-avem gaini ca sora mea nu manânca carne de pui. Si vazând dezamagirea de pe fata mea. A continuat:
    - Avem motan. Vintila care e de fapt pisica. :-)

    Okay. Asta era inceputul. L-am invatat eu ce-i cu cateii. Eu intotdeauna am avut macar unul. Pe Rox am iubit-o nebuneste amândoi. La moartea prematura a lui Rox, 3 luni de zile am fost varza amândoi. N-aveai cui sa impartasesti tristetea ta caci toti se uitau chiorâs la tine. "E doar un câine!" Asta stiau toti sa-ti zica. Iar noi eram aproape irecuperabili ca o bomba fara ceas. Eu m-am tratat cu hardmetal muzic la greeeu. Iar el a plecat subit in America pe o perioada de timp si a schimbat aerul. Altfel era naspa rau...

    In RO nu exista locuri unde sa poti trata aceste dureri... Nimeni nu intelegea ca 7 ani, zi de zi linga el, era in familie, era membru plin. Primele zile de dupa, când intrai pe usa si nu sarea nimeni pe tine au fost devastatoare.

    Dupa Rox am aflat ca omul meu e alergic la câini. Dupa ce l-am învatat sa iubeasca animalele, si-ar dori si nu poate... De-aia eu o tin pe micuta Ja la firma. O plimbam... mergem la padure. Ne-am luat masina cu lacas pentru catel. Dar avem dreptul doar al porti mici de fericire de acest gen.

    Si apropo de povestioara ta. Prostioarele lor sunt atât de ingenue ca nu te poti supara pe ei. Apartamentele sunt mici intradevar si când ai si copii spatiu putin... e greu + conditiile de igiena cerute. Nu e de ici de colo sa faci fata. Asa este. Fiecare dramuieste lucrurile cum crede mai bine. E mai bine sa te desparti inainte de a fii prea târziu.

    RăspundețiȘtergere
  10. Manon, m-ai facut praf cu multe, dar "intervuil" aplicat viitorului sot este de zile mari.
    Partea aceea cu cateii este dureroasa. Cine N-a avut macar un catel nu stie cum e ..
    Multumesc mult!

    RăspundețiȘtergere
  11. Doamne, ce frumos e scris...
    Eu am avut catelul meu, Ursei. Nu e putin lucru, e chiar mult, inchipuieti ca aveam caine in curte, ca orice gospodarie, dar eu aveam catelul meu, Ursei...
    Probabil ti-am mai povestit, imi cer scuze, dar amintirile au navalit! Jucam fotbal amandoi, prinselea sai de-a v-ati ascuns!!!
    A "vanat" o gaina, sunt convins ca din joaca, si asta a insemnat sfarsitul! La propriu!
    Zi buna sa ai!

    RăspundețiȘtergere
  12. Hi1Hi!
    Și bărbații plâng după câte un Ursei!

    RăspundețiȘtergere