luni, 10 august 2009

cum e ( a fost) sa fii parinte





Un gand de copil.
Pe blogul lui Calin Hera. Cititorii au comentat. Fiecare altfel.
Mi-a venit in minte o intamplare. Cu fiul meu cel mare, cand era mic de tot.
Acceptarea intr-o gradinita era o extrem de grea problema. Ca si acum. Functionau pilele si relatiile. Aroganta era la mare cautare.
Tovarasa directoare, azi o batrana smochinita, vorbea ascutit.Ca o foarfeca. In fata biroului sau elegant, in care se lafaiau buchete uriase de flori - zilnic, in vacanta de vara, erau cozi. Doamne, cozile alea ..cati ani mi-au vestejit..
Rugaminti, adeverinte de la scoala. Dovezi ca-suntem-in-invatamant, de parca avea vreo importanta , eu navetista . La 50 de km de oras.
Ni l-a primit. Cand epuizasem toate mijloacele de insistenta.
Copilusul, asa il alintam, trebuia luat acasa la ,cel tarziu , 5 d.a.
Il duceam dimineata, el cu ochii carpiti de somn, cu saculetul intr-o mana .Cealalta ma tinea strans.
Sa ma pastreze langa el.
Cu el
.Descaltarea in doi timpi si trei miscari, pe coridorul ingust, mame grabite, bunici/tatici/matusi- toti agitati. Copii plangand. Aroma de ceai, bucatarese grase, halatul apretat al asistentei- sefe.

Intr-o seara, am pierdut autobuzul. Era randul meu sa-mi iau copilul de la gradinita. Am venit cu o masina de ocazie. Cu spaima in suflet.
Era singur. Pe scaunel. Cu manutele in poala sortuletului albastru.
Obosise plangand.

In spatele nostru, s-a trantit, vijelioasa, usa.


14 comentarii:

  1. Aceeasi amintire o am si eu, din vremea copilariei, desi acum mai estompata.
    Se intampla sa raman impreuna cu una din angajatele gradinitiei pana la venirea mamei, mai ales vineri dupa-amiaza, cand era zi scurta...
    Frumoasa de tot aceasta postare, Gina, ne reaminteste cu cate sacrificii se creste un copil!
    Felicitari si imbratisari!

    RăspundețiȘtergere
  2. Pescarus!
    nu stiu de ce am scris ce am scris- poate ca, undeva, in subconstient, intamplarea isi avea locul ei. Cand am citit insemnarile de la Calin, momentul a revenit. Cu toate semnificatiile lui.
    S-ar putea sa ai o alta opinie; poate ca parerea mea este , cumva, aiurea.
    Cred ca inregimentarea copiilor de la varste mici le impiedica dezvoltatea personalitatii. Despartirea de mama, mai ales, este extrem de dureroasa. Poate lasa urme mult prea adanci.
    Sa conteze atat de mult ca fiinta aia mica invata niste poezii, modeleaza plastilina si se teme de vocea doamnei educatoare?
    Familiile noastre vechi erau compuse din trei generatii. Acolo se crea personalitatea.
    Poate gresesc..
    O zi frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  3. Prin premiul primit de la Pescarus am ajuns aici:)
    Cate amintiri comune din gradinita avem! Vaze de cristal, parfumuri, deodorante, cafea, tot ce aduceam din delegatii de-afara se ducea la gradinita...pentru linistea mea si ca sa-i fie bine copilului.
    La baiat a fost mai complicat, la fetita a fost mai usor, eram deja in carti cum se spune.
    Imi pare bine de cunostinta!

    RăspundețiȘtergere
  4. Bine ai venit, greenfield!
    Incantata de cunostinta!

    Anii aceia , cand copiii erau mici ,au avut momentele lor gri. Dar tot atunci am crescut alaturi de ei. Adesea, mi-e tare dor. Chiar de acele dimineti cetoase, grabite, pline de spaime, de temeri.
    Copiii au crescut. Sunt ei insisi parinti. Si timpul trece. In fuga!
    Am devenit nostalgica..

    RăspundețiȘtergere
  5. servus...
    cred ca acum cuvîntul "emoţie" e inutil... am găsit în memorie acele amintiri... şi ele cîntăresc greu... ştiu ce era atunci şi ştiu cum este acum... acum, totuşi, "ritualul" grădiniţei este mai... uman... prin împrejurări nu din pricina părinţilor, ei sunt la fel, mereu. ca şi ingratitudinile copiilor de mai tîrziu, cînd uită... ştiu bine. mulţumesc
    toate cele bune

    RăspundețiȘtergere
  6. Flavius, iti multumesc pentru impresiile emotionante.Da, parintii sunt mereu grijulii, mereu generosi , cand este vorba de copii. Exista, din nefericire, si uitare..a fostilor copii.
    O seara frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  7. Încă nu am trăit bucuria de a fi părinte... Cu siguranţă este o stare cu totul şi cu totul specială...

    RăspundețiȘtergere
  8. Cris, nu este tarziu!
    Iti doresc sa se intample cat mai repede cu putinta!

    RăspundețiȘtergere
  9. Ioan,
    deasupra casetei in care introduci textul postarii este o lista cu optiuni. Pozitionenezi mouse-ul pe fiecare iconita, cam la a treia, este scris " link".
    Selectezi cuvantul pe care doresti sa-l marchezi cu link, dai clik pe iconita care simbolizeaza linkul si introduci adresa catre care vrei sa faci trimiterea.
    Sper sa fie ok.

    RăspundețiȘtergere
  10. M-a durut..:( Bucuria de a fi parinte e atat de strans legata de suferinta. Suferi pentru fiecare nedreptate. Te temi pentru siguranta lui..Te sfarsesti cate putin de fiecare data cand e bolnav..Ma doare imaginea copilutului plangand cu manutele in poala. Ma doare pentru ca stiu ca l-a durut si i-a fost frica..Nu vreau sa ma gandesc cate sau ce rautati ii spusese "distinsa doamna" cat timp tu ai intarziat..Of.

    RăspundețiȘtergere
  11. Isabela, este atat de emotionanta pledoaria ta despre aceasta sfanta legatura - mama - copil.
    Da, ea cere tot timpul sacrificii.Suferi toata viata pentru copilul pe care l-ai adus pe lume- cand este bolnav, cand sufera din cine stie ce motiv,cand are teze/examene/probleme.
    El n-o sa stie niciodata cat tremuri pentru el.
    De fapt, toata viata, mama isi vede fiii sau fiicele tot copii.

    RăspundețiȘtergere
  12. Cu greu m-am abtinut sa nu plang. Multumesc

    RăspundețiȘtergere
  13. Ce vremuri!
    Eu am fost mai norocoasa.Pe baiatul cel mare l-am dus la o femeie timp de un an si ceva,apoi am fost ajutata de soacra ramasa la pensie.
    Sunt multe de povestit,dar nu e momentul potrivit!
    Mi-ai adus aminte din nou de o perioada grea dar cea mai frumoasa din viata!
    Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  14. Asa este, Gabita!
    Grea, dar frumoasa- ei erau mici si dragalasi, noi- tinere si cu mari, mari sperante!

    RăspundețiȘtergere