miercuri, 6 ianuarie 2010

apa curge. Tot in matca ei

Toata viata a facut naveta. La Bucuresti.Nu se plangea niciodata. Fie arsita, ploaie sau ger. Mama era a doua dintre cei sase copii- trei fete si trei baieti.Mergeam la ei, trecand doua sate si un camp. Pe jos. Sau in caruta . Cu bicicleta, ceva mai tarziu. De trei- patru ori pe an, ramaneam cateva zile. Sa ascult cum de sub palarioara lucioasa a ceasului de masa cu ecranul cat palma, pe care erau insirate cifre mari, albastre si figuri de copii, se da ora exacta. Sa ma uit la tabloul cat jumatate de perete, unde o femeie tanara scotea apa dintr-o fantana. S-o urmaresc pe maica mare, in bucatarioara ei , mestecand in oalele mari , de pe plita, care nu avea niciodata timp sa se raceasca. Din leafa de ceferist a lui taica mare si din munca lor la camp, au strans zestre pentru toti copiii. La fel. Pamant si loturi de casa pentru baieti. Pamant, ceva mai putin, lazi viu colorate, pline cu lucruri de casa, salbe, cu cativa galbeni, si haine pentru fete. Parca vad disperarea de pe fata mamei, care n-a descoperit la timp ce intentii am cu paltonul ei de camgarn negru si guler de vulpe roscata. Cu chiu , cu vai , am scos ceva. Fara forma concreta.. Nici pardesiu, nici jacheta.Eram prin clasa a saptea.. La sfarsitul fiecarei toamne, bunicul primea de la serviciu un palton de stofa bleumarin. Se stransesera mai multe. Pentru fiecare baiat cate unul. Unchiului Balasu- blond cu ochii verzi- ii venea cel mai bine raglanul. Cand pleca la bal, rupea o garoafa rosie, din ghiveci . O punea dupa ureche. Singurul dintre frati casatorit de doua ori. De Boboteaza, dupa ce se intorceau de la biserica , in vazul lumii, se arunca in apa de gheata a rausorului Rastoaca. N-am prins niciodata’ spectacolul’. Pentru ca nici maica mare nu-l vedea. Cred ca se temea de fiecare data. Casa cu pridvor lung si scara inalta nu mai este demult. Ulita s-a oprit langa fantana secata. Nepotii sunt bunici. Care pe unde. O fi prins cineva clipa cand fuge copilaria?

20 de comentarii:

  1. copilaria e sireata, isi ia talpasita cat ai zice peste! Greu de prins!

    RăspundețiȘtergere
  2. Va tot citesc si-mi dau seama ca merita rememorate...Odata scrise nici nu ne mai putem razgandi...Nici nu le mai putem inflori. Sunt asa cum au fost...

    RăspundețiȘtergere
  3. Unde este copilăria? Parcă s-a dus prea repede, zic eu... Bine că reuşim să o păstrăm în suflete...

    RăspundețiȘtergere
  4. Orianda, nici prin minte nu mi-a trecut ca as fi putut s-o prind..ma gandeam asa, daca poti fi constient ca, uite, din clipa asta esti altfel..

    RăspundețiȘtergere
  5. @ Daurel, nu mi-am propus sa-mi insailez amintirile. S-a intamplat. Pur si simplu. Este ceva independent de mine. Probabil, un anume instict de autoaparare. Sau un fel de a trai in paralel.
    Cand ma vad cu fratele meu, care este mai mic cu 6 ani, ii povestesc intamplari la care a fost partas si se minuneaza. Atunci si le aminteste.

    RăspundețiȘtergere
  6. Atat de duios ai scris aceste randuri, incat mi s-a intiparit un zambet limpede pe fata.
    Eu n-am prins clipa cand a plecat copilaria, pentru ca am legat-o strans de mine, si n-a reusit sa fuga. Par un om mare, dar numai eu stiu cum ma joc in interior. Te banuiesc si pe tine de o ghidusie asemanatoare...

    La multi ani si un an bun ! (cu o mica intarziere, dar mai bine mai tarziu...) Si multumesc din suflet pentru urari ! :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Gina,ce frumos stii sa ne povestesti momente frumoase traite de tine.
    Parca nu-mi vine a crede ca toate au fost aievea.
    E prea frumos!
    Iti daruiesc un calendar,poate-ti foloseste vreodata.
    http://beautifulpaper.typepad.com/.a/6a00e554ee8a2288330120a5fcd24f970c-800wi

    RăspundețiȘtergere
  8. Cris, cred ca pastram copilaria in suflet. Indiferent daca stim sau nu.

    RăspundețiȘtergere
  9. Iar tu ai un zambet atat de frumos, Leo, incat m-ai convins ca ti-ai prins copilaria in suflet, cu toata gingasia ei!
    Da, este minunat jocul interior al omului mare , ramas un etern copil.
    O seara frumoasa iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
  10. Gabi, sunt bucuroasa ca simti trairile mele. Spuneai ca ai crescut in oras. La tara, universul copilariei este mult mai generos.
    Mai precis , era!
    Iti multumesc mult pentru darul tau!
    O seara frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  11. Nostalgie, frumusete. Si eu ma tot gândesc la copilarie. Cred ca o sa deapan ceva amintiri. Este poate cea mai curata /neinfestata perioada a vietii... sau noi asa am prins-o. Acuma e altfel. îi vad pe copii... copilaria lor e falsa.
    Noi însa suntem mai bogati :)

    ----------------------
    Daca nu ai facut leapsa de la mine pâna acum poate ma onorezi cu acest exercitiu. E o leapsa simpla, subtirica, distractiva

    Seara frumoasa :D

    RăspundețiȘtergere
  12. fortunanoua.wordpress.com7 ianuarie 2010 la 00:29

    Cred ca copilaria fuge atunci cand plecam de-acasa la scoli , de obicei.
    Cand nu mai dormim sub acelasi acoperis cu parintii nostri un timp, atunci fuge copilaria. Cand ne purtam singuri de grija...dar nu fuge de tot niciodata, asta stiai, nu?

    RăspundețiȘtergere
  13. Manon, astept sa te vad . Cu amintiri cu tot!
    Stiu leapsa. De ceva timp.
    O zi frumoasa iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
  14. Cred ca asta este adevarul, Fortunanoua. Cand ne luam zborul. Din cuib..Pastram in suflet , totusi, daca nu totul, mult din el!!
    O zi frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  15. Prin copii, prin nepoti, ne traim copilaria inca o data...E frumos, dar cand cresc copiii mari, ne dam seara ca tot am ratat ceva:maturitatea.Toate varstele trebuie traite intens si nu stiu sa spun care este mai frumoasa.Important e sa simtim ca suntem ancorati in ele, ca noi le traim pe ele si nu ele pe noi.
    Ai un trecut familial atat de bogat si de frumos ca ar fi pacat sa-l uiti...Sper ca si altii din cei evocati de tine sa citeasca si sa se bucure ca nu au fost uitati.daca ai scrie o carte, gandurile tale ar ajunge mai usor la ei.succes!

    RăspundețiȘtergere
  16. Dar nu se poate ca să fim noi cei care fugim, forţaţi de timp? Copilăria, pentru cei mai mulţi dintre noi poate perioada cea mai frumoasă a vieţii, nu fuge şi tocmai de asta putem reveni oricînd la ea, prin amintiri, pentru că ştim unde am lăsat-o.

    RăspundețiȘtergere
  17. Vezi tu, Maria,
    am scris, pur si simplu. Intr-o zi. Poate ca maine va fi altfel. Familia mea face parte din mine. Asa am simtit. Multi dintre ei nu mai sunt.
    Copiii si nepoteii mei poate vor citi vreodata. Acum, oricum, n-o fac. Din tot felul de motive.
    O carte? Nu cred.
    Iti multumesc pentru incurajare!

    RăspundețiȘtergere
  18. Sigur, cred ca se intampla si asta, Adi Hazaparu..din nefericire.
    In ce ma primeste , o gasesc, de cate ori vreau sa fug din prezent. Este marea, inepuizabila mea livada . Fara oprelisti.
    Multumesc mult!

    RăspundețiȘtergere
  19. Ca de obicei, emotionanta rememorarea ta, Gina... Acum am puternica impresie de a fi inceput sa citesc un roman, dar... ceva s-a intamplat, si dupa prima pagina, sunt nevoita sa-l inchid fara sa pot afla ce sta scris si mai departe.
    Un singur aspect l-as accentua din ce-am citit: faptul ca bunicul tau si-a putut porni copiii in viata - pe toti 6! - din leafa lui de ceferist si din munca lor la camp. Acum, o asemenea reusita este cu desavarsire imposibila! Devenim incet-incet sclavii banilor imprumutati de la banci (si cu ce pret!!), din ce in ce mai departe de aceasta viata naturala pe care tu o descrii cu atata duiosie...

    RăspundețiȘtergere
  20. Ruxi, deseori , m-am gandit la bunicul meu. Si la felul in care a reusit. Pentru ca daca as compara viata lui cu ce se intampla acum , chiar este o reusita.
    Ai dreptate. Voi va indatorati pentru toata viata. Stiu asta de la fiul meu cel mare. Si generatia noastra a dus-o greu, dar nicicum, atat de greu ca voi. Banii au devenit cheia vietii.

    Povestea familiei mamei este interesanta. De fapt a mamei . Poate ca am sa scriu intr-o zi, desi sunt lucruri greu de imaginat.

    p.s. ti-am scris!

    RăspundețiȘtergere