marți, 5 iulie 2011

prinsă-n ramă, vremea

 Și-au ridicat o căsuță.
Pe  frunte rotundă de tăpșan. Două camere, o bucătărioară cu antreu, alături, cămara.
Îi spuneau timnic.
De la un capăt la altul, cât toată casa, un  pridvor lat, cu ghirlande  tăiate în lemn lustruit.
Au înconjurat-o cu iarbă și pruni.
Laolaltă  s-au adunat ulmi, vișini, salcâmi, un stejar, cine știe cum o fi venit tocmai acolo,  tufe de rozmarin și levănțică.
 S-a întâmplat să nu aibă copii, se aveau unul pe celălalt.
Când sora cea mică, viitoarea mea soacră,  abia învăța să meargă în picioare, și-au pierdut părinții.
Au înfiat-o.
Și au crescut-o cum s-au priceput, niciunul nu trecuse de douăzeci de ani. S-au gândit s-o mărite repede, să plece la casa ei.
La nouăsprezece ani, Tia avea al treilea copil, soțul meu.
 Vremuri tulburi, grele, în acte, mama și fiul au ajuns frați.//
Pe  cei doi bătrânei i-am cunoscut cu vreo lună înainte de nunta  noastră. Oameni cu frica lui Dumnezeu,   până și tacâmurile se schimbau la intrarea în post.
Au depășit  câte nouăzeci de ani//
Căsuța lor nu mai este demult, nu știu de ce.
Trei trepte, sparte pe alocuri de ploile multe și aspre, de zăpezile spulberate printre ulmi  bogați și vișini fragili, amintesc de cerdacul însorit vara , în care se răsfățau mușcate roșii în buchet.
Pe alocuri, tufe mari de liliac, de iasomie și de mâna Maicii- Domnului întineresc în fiecare primăvară. De parcă cineva  le-ar arăta drumul.
Cine le-o fi rostuind pe toate?
 În amintirea  celor doi bătrânei, cărora le purtăm numele, soțul meu și cu mine am ridicat o căsuță.

Alte vremuri.
Pe un perete de lemn, îngălbenită de neuitare, poza lor de nuntă.
Alături, pe o măsuță, biblia, din care zilnic, taica mare citea , subliniind  apăsat cu un plaivas chimic, ceea ce găsea el că trebuie revăzut,  mai știi  gustul creionului , care lăsa urme violet pe buze?
Alte flori, pomi și copaci, iarbă și fân, verde și fluturi, cărări și taine,   ieri și astăzi,  laolaltă.
Vremea își toarce , cuminte,  mersul ei șerpuit...//
p.s. păstrezi pozele vechi?


26 de comentarii:

  1. da, mi-amintesc de plaivasul bunicului care era şi un bun dulgher... ei, ce vremuri!

    frumoasă povestea zilei, aşa că o să-mi fac timp şi pentru ziua următoare :).
    numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  2. Câte amintiri! Pentru o clipa m-am simțit în casa bunicii. Vremea este înrămată in sufletul nostru. Multumesc!

    http://www.youtube.com/watch?v=pe46H9VeKXg&feature=share

    RăspundețiȘtergere
  3. Ottilia,
    Știu cum arăta plaivasul dulgherului, purtat după ureche, să fie mereu la îndemână.
    Cel chimic lăsa urme care nu se ștergeau..
    Și mie mi se face dor de anii bogați în întâmplări mărunte, dar încărcate de taine!!
    O seară frumoasă îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  4. Ania,
    Draga mea fostă elevă, astăzi jurist îndrăgostit de profesie!!
    Mi-am amintit de voi , în clasa a V-a micuți, emoționați și de orele noastre de compunere, de la sfârșitul săptămânii.
    Ce-mi plăcea cel mai mult era ca, în timp ce lucrați compunerea despre satul bunicilor , să vă observ degețelele răsucind bucle rebele sau clipa când pixul devenea un oscior de ros..emoții dragi!
    Mulțumesc pentru aducere- aminte și pentru darul muzical!!

    RăspundețiȘtergere
  5. Si bunicul avea o biblie..o citea mereu,mereu...parca dorea s-o invete...Acum...doar amintirile au mai ramas

    RăspundețiȘtergere
  6. @ GINA
    Nu stiu cum am dat de tine . E soarta omului ca la un moment de cumpana sa isi schimbe prietenii si dusmanii ? Elena stie de ce spun asta ? Adica de ce vorbesc de soarta . Cele trei trepte sunt mai rele decat pozele de la Auschwitz. Nimic nu e mai dur pe aceasta lume decat sa iti pierzi amprenta. Sa nu lasi in urma trecerea ta.
    Cand eram, mic, mergeam la mamaia mea la Corbu, langa Navodari. Se construia Combinatul Petromidia . Acum e privat. In prostia noastra de copii de 15 ani , am realizat ca aici vor dainui urme de istorie.
    Am furat , noaptea , motocompresorul si pe drum am trasat o urma care se vede si acum. Am lasat ceva in urma ?
    Acel combinat care acum nu aduce nimic romanilor, a distrus cea mai frumoasa plaja romaneasca. Ce a ramas ? Urma motocompresorului ! Daca treci vreodata pe drumul care duce de la rampa Corbu la Poligonul Midia , sa stii ca dara din beton e facuta de mine cand aveam 15 ani ! Si se vede de SUS !

    RăspundețiȘtergere
  7. Amintirile sunt direct proportionale cu marimea locului de desfasurare a actiunii; in acest caz este un adevarat domeniu...

    RăspundețiȘtergere
  8. Elite,
    Cât de bine îmi pare că te regăsesc!
    Bătrânii noștri sunt frumoși, chiar de dincolo! Modele, prin simplitatea lor nelucrată!
    Taica mare era poreclit Nae Cucu, pentru că își construise casa , dincolo de iureșul satului. Undeva, pe un dâmb.
    O seară frumoasă îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  9. @Micutzul,
    Și eu cred că vine o vreme când , cu sau fără vrere, îți schimbi prietenii. Se întâmplă, pur și simplu.
    Poate că-mi vei explica ..

    Despre cele trei trepte- chiar au o poveste. Parcă nu-mi vine să o detaliez, este mult prea tristă.
    Deși sunt „intrusă „ aici, am ținut și am insistat să fie lăsate acolo unde le-au pus bătrânii.Sunt semnul trecerii lor prin viață.
    Și pentru că n-au avut copii, iată s-a întâmplat ca noi, copiii și nepoții noștri să-l ducă mai departe. Vezi? tot soarta sau viața își spun cuvântul.

    Despre „isprava„ voastră de copii-este extraordinară!!
    Era teribilism, revoltă sau mândrie? Sau avangardismul vârstei?
    O să țin minte!!
    O seară bună și frumoasă îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  10. @Daurel,
    Locurile au amintiri!Suprafața lor a devenit o problemă. Prea mult f=n! De cosit a treia oară! Nimeni nu-l vrea, cuiva i-a fost dus la poartă.
    Nu doar elevii sunt leneși, adulții pe care i-am cunoscut prin aceste locuri sunt certați cu munca. În sat sunt foarte puține animale, laptele, brânza, smântâna se cumpără de la oraș, pâinea , de asemenea.
    O seară bună!

    RăspundețiȘtergere
  11. Cele mai vechi poze sunt cu bunica din partea mamei,de la remetea,cand era o fetita de 6-7 ani.Imi sunt tare dragi toate amintirile ei.
    Povestea Tiei pare rupta dintr-un roman.
    E bine ca aveti o casa acolo unde amintirile se regasesc in fiecare adiere de vant,in fiecare fir de iarba sau rasarit de soare.
    Sa aveti o sedere placuta!:)

    RăspundețiȘtergere
  12. M-ati lasat din nou fara cuvinte!Ce frumos ati povestit!

    Da,pastrez pozele vechi si inca de mititica obisnuiam sa ma uit la ele.Probabil de acolo si pasiunea de a face fotografii...

    RăspundețiȘtergere
  13. Draga Gina:

    Frumoasa amintire le-ai pastrat...un omagiu pe care il citesc atatia si pasiii umbrele pe pragul, care el mai exista.

    In loc de alte ganduri am ales versurile de mai jos, din Scrisoarea I.

    "Intre ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
    Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
    Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
    Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate"

    Cu drag,
    irina

    RăspundețiȘtergere
  14. Sarut mana, Gina! M-ati facut invidios. Frumoasa casa ati "zugravit". Vreau si eu una micuta, la tara, sa ma trezesc dimineata la cafea, adulmecand mirosul fanului proaspat cosit.
    Casa ati construit, copii ati facut, pomi ati plantat. Sunteti impliniti!

    RăspundețiȘtergere
  15. Angi,
    Îmi plac șederile la țară, cu nopțile tăcute, în alb și negru!
    Mi-e dor de liniștea casei mele, a propriei mele case! O am doar în suflet!
    Te îmbrățișez!

    RăspundețiȘtergere
  16. Vera,
    Aș avea atâtea de povestit..câte puțin.
    Am pierdut o mulțime de poze alb/negru, din copilăria mea și din tinerețea părinților.
    Odată cu înstrăinarea casei părintești, ele s-au pierdut.Este ca și cum o parte din mine a rămas pe undeva.
    Zile bune și frumoase îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  17. Irina,
    Îmi place să prind clipa în rama ei de eternitate! Trăiesc , cumva, mai multe vieți într-una singură!
    O casă adună în toți porii ei atâtea..Păcătuiesc cei care, din ignoranță și din răutate distrug „cuibul„ cuiva, fără motive.
    Eu mă „leg„ de lucruri, clipe, voci, gânduri.
    O zi frumoasă îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  18. @Victor,
    Orice s-ar spune, prima și adevărata casă este cea părintească.
    Acolo mă „întorc„, cu toate speranțele și gândurile mele tainice.
    O am undeva, într-un colțișor de suflet, cu ferestrele mereu deschise!
    Mulțumesc pentru gândurile bune!

    RăspundețiȘtergere
  19. :)
    Sarut'mana, Gina!

    Frumoasa postare.
    Am facut un salt in timp...
    O zi minunata, iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
  20. @andreiraduM,

    ”Gaudeamus igitur!!”

    RăspundețiȘtergere
  21. :)
    Mi-ai amintit de cantec si cuvintele pline de intelepciune!

    Gaudeamus igitur
    Juvenes dum sumus
    Post jucundam juventutem,
    Post molestam senectutem
    Nos habebit humus!

    RăspundețiȘtergere
  22. @andreiraduM,

    Și de farmecul trăirilor din vremea studenției!!

    RăspundețiȘtergere
  23. Am incercat sa scriu, dar m-au podidit lacrimile. Voi reveni. Trebuie sa revin...

    RăspundețiȘtergere
  24. ... Mi-am adus aminte un tinut uitat de lume, undeva in nord-estul Moldovei, unde timpul si spatiul s-au oprit, unde civilizatia refuza sa patrunda, unde asprimea vietii a sapat cute adanci pe fetele locuitorilor unui sat, tot mai putini, tot mai batrani. E satul natal al meu si al sotului meu. Adica satul unde, la 16 ani, l-am cunsocut pe cel de care aveam sa ma leg pentru totdeauna.
    Noi am plecat la "scoli inalte", ne-am "asezat" in alte zone, neuitate de lume, unde civilizatia isi spune tare, chiar prea tare cuvantul, dar nu am facut nimic pentru locul in care am fost cu adevarat fericiti...
    Viata ne obliga sa ne intoarcem, din cand in cand, ACOLO - sa ingrijim un mormant, sa facem o pomenire, dar niciodata sa facem CEVA pentru a infrumuseta locul adevaratei noastre fericiri. Oare am incetat a mai fi oameni?...

    RăspundețiȘtergere
  25. @ELENA,
    Problema ta este problema întregii noastre generații, toți ne- am luat luat elanul, farmecul, frumusețea sufletească din vatra câte unui sat.
    Toate le ducem cu noi. Poate că tocmai asta ne face puternici, atunci când ne împiedicăm.
    Nu ești singura care își reproșează că a rămas doar la nivelul „datoriei „față de cei care nu mai sunt, viața asta ne duce pe coclaurile ei, poate că și noi o lăsăm să-și facă voile.
    Locul pe care l-am descris , cumva, aici, îmi aparține prin adopție- ne-am adoptat reciproc.
    O parte din mine , mare parte, este ACASĂ. Nu mai am acasă fizic, am ACASĂ doar în suflet!
    Când merg acolo, sunt EU!!
    De schimbat nu prea pot schimba sau înnoi ceva, mereu timpul este necruțător.
    În urmă cu două săptămâni, am fost la revederea cu colegii de liceu, am fost dezamăgită, bătrânețea sufletească și-a pus pecetea pe mulți, alții și-au încheiat socotelile cu viața mult prea devreme..
    Am mers apoi în satul meu- am revăzut, în fugă, casa, ulița, școlile, cimitirul, Argeșul, câmpul, da , câmpul, l-am rugat apoi pe fratele meu să mă ducă la o colegă de școală.
    Mi-am încărcat sufletul..
    Vezi, asta este viața!

    RăspundețiȘtergere