joi, 2 februarie 2012

Aș vrea să scriu

 cine sunt, şi nu ştiu. Am scris caiete multe ca să descopăr. N-am izbutit. Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudaţi. Sufletele lor nu vor fi liniare, dintr-o singură bucată. Eu n-am întâlnit până acum un asemenea suflet printre adolescenţi. Dar nu-mi voi putea analiza personajele, pentru că nu le cunosc. Nu le pot înţelege adâncurile sufletelor.
Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături străine, contradictorii …”

Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop//


Nu știu ce discută doi sau mai mulți oameni de afaceri când se întâlnesc întâmplător. Poate că  nu au timp  pentru întâmplări, toate întâlnirile fiindu-le planificate. Poate că discută despre averile lor, cum le-au adunat, cum le păstrează. Sau , cine știe..
 Nu știu ce discută bărbații , în general, când se revăd după   ani, poate că se laudă, poate că se văicăresc, poate  zic doar- noroc/noroc, hai la o bere..//
Locuim în același oraș, am făcut naveta împreună, am lucrat în aceeași școală. Grea școală.. într-o  toamnă, drumurile ni s-au despărțit.//
 Ninge blând, am zărit-o din mers,  eu-  pe jos, ea-  în autobuzul, care tocmai pleca din stație. Ne-am recunoscut , cred, în același timp, o fracțiune de secundă. Atât,  o clipă. A fugit către șofer și el, înțelegător, a oprit..
Lacrimi, vorbe, amintiri.
Temerile de acum treizeci de ani sunt povești de spus nepoțeilor.
Povești adevărate, trăite intens.
Cu  bucurii, emoții, încercări. //
Ochi rotunzi de nucă proaspătă, rostogolindu-se fără încetare. Vorbe ușor sâsâite, printre care nu-ți era prea greu să recunoști înjurăturile băiețești. Mai ales de mamă.
Nume de fată- D, atitudine incertă . 
Nu purta niciodată fustă, nu-și vopsea buzele, nici obrajii , cum făceau toate colegele ei, unele chiar mai mici. Grijă specială pentru părul sârmos, blond-castaniu, în care intra  ascuțit foarfeca asistentei, suportată fără împotrivire. Asistenta  avea palmă grea.
În multe zile, lecțiile deveneau spectacol. Chicoteli, pocnete, răbufneli, înțepături, caiete răsturnate, foi rupte fără milă din manualele  zdrențuite. Tocmai  când credeai că le-ai adunat lângă tine toate gândurile rătăcite .  
Danei nu-i intra nimeni în voie. Câteva profesoare, care trecuseră pe la clasă, dăduseră bir cu fugiții, după cel mult o luna. Motive? Haine pătate de ulei, prăjituri scăpate’ din greșeala’ în păr, câte o lingură de pilaf turnată în buzunar, în gluga hanoracului. Sau direct în geantă, o piedica ‘întâmplatoare’ , la intrarea sau la ieșirea din clasă.

Prin anii ‘77/78 era aproape imposibil să obții o catedră de limba română mai aproape de casă. În realitate,  existau destule, dar se păstrau pentru nevestele, iubitele, fiicele, cumnatele activiștilor. Fără pile și relații, fiecare 1 septembrie era un adevărat coșmar. Cuvântul șomer  nu circula decât în limbajul de specialitate. Eram licențiate, unele chiar cu gradul I, fără catedră. Primeai ce ți se oferea. Nu prea aveai cum să refuzi.
Asa am ajuns defectolog într-o școală specială.  22 de km distanță de oraș-lux adevărat, pentru că  în anii anteriori, distanta era dublă. Salariu mai mare cu o treaptă, program de șase ore pe zi-patru  ore la clasă, două ore pentru a-ți însoți elevii la masă și a-i  pregăti pentru odihna de după-amiază. 
Când erai de serviciu, programul începea la 7 și se termina la 15.//
Dirigintă la clasa a VII-a: copii cu diverse afecțiuni motorii, tulburări de comportament, instabilitate emoțională, retard, agresivitate, vârste cuprinse între 15 și 19 ani.
Cine m-a avertizat că D este copilul cel mai rău n-a glumit.
Primele luni au fost un adevărat război, în care eu și ea ne încrucișam săbiile de câteva ori pe zi.
M-am întors la cursurile, notițele și însemnările de psihologie din studenție și la puținele cărți de specialitate,  găsite prin librării. Aproape nimic nu-mi ieșea cum ar fi trebuit.
Deseori, rămâneam peste program. Fiecare dintre cei 16 elevi avea un dosar voluminos- declarații, însemnări de la miliție, maternitate, școli pe unde mai fuseseră înscriși, spitale ..
Mă interesa , în mod special, D. Nu înțelegeam de ce urăște atât de tare femeile. Din dosarul ei lipsea certificatul de naștere. Nu spun că m-am transformat în detectiv, dar, prin ianuarie, am aflat că mama ei naturală , o alcoolică vârstnică , o abandonase într-un spital din județul Olt. Tatăl - necunoscut. Copilul fusese plimbat prin multe centre și școli.
1 martie- ziua ei de naștere- a devenit și pentru ea,dar  și pentru mine- o zi bună.
Erau în clasa ei și câțiva copii ajunși întâmplător acolo- asta este o altă poveste, despre învățătorii și profesorii care trimiteau cu ușurință un copil mai încet în gândire, într-o școală specială. Împreună cu ei și cu alte colege profesoare-asta am vorbit ieri mai ales, cu Lia, fosta mea colegă- am împodobit o sală de clasă cu flori, desene, baloane colorate, steluțe. Pe măsuțe- bomboane, prăjituri, păpușele confecționate de noi..
Tortul , pregătit acasă, l-am adus cu mare grijă pe tren.
Sărbătorita nu știa nimic. Lia  a reușit s-o convingă să intre . 
Copiii au început să cânte și să aplaude. Zburau baloanele colorate! Am luat-o de mâna care se lăsa greu prinsă și i-am spus să sufle în cele 15 lumânări.
Nu-mi amintesc decât obrajii ei uzi de lacrimi și degetele de copil tremurând, agățate de gâtul meu.
În anul următor, am obținut catedra mai aproape de oraș. D m-a vizitat la școală și acasă, mi-a cunoscut familia. Copiii mei o îndrăgeau ca pe rudă apropiată. Din când în când, mă întreabă- ce mai știi, mamă, de D?
Am păstrat legătura câțiva ani buni.
Într-o zi, m-a anunțat că se mărită. I-am cumpărat costumul cu care a mers la cununia civilă- fusta neagră, bluză argintie. .
S-a mutat în casa soțului ei, undeva, într-un sat de munte.
De când s-au schimbat numerele de telefon, nu mai am vești .
Știu că, atunci când mă gândesc la ea, cum s-a întâmplat ieri,  am o mare bucurie.
Ca pentru o plăntuță care a prins rădăcini, înflorind după mulți ani de secetă.
Profesional, pentru mine, D nu se compară cu niciuna dintre diplomele olimpicilor mei . Este ceva mai mult. Este un suflet găsit sub  un lacăt ruginit, a cărui cheie se rătăcise.
O fetiță bătăioasă îmblânzită doar prin vindecarea unei traume , cu care soarta a plesnit-o, brutal peste suflet, de când a văzut lumina zilei.//
să te întreb ceva? mai bine spune tu   ce crezi că se poate spune...

28 de comentarii:

  1. Ce să spun, Gina?
    Te admir că ai reuşit. Acestea sunt bucuriile vieţii de dascăl.
    Mi-ai amintit de o carte despre care voi scrie într-o zi pe blog.
    Chiar aş vrea să ştiu ce mai face Dana ta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Crezi că eu nu mi-aș dori s-o revăd, Diana? Tare mult aș vrea să știu cum îi este..
      Poate că tot o întâmplare va decide!

      Ștergere
  2. Cred ca nici o avere, nici o diploma, cum spuneai, nici un titlu de merit nu se compara cu experienta schimbarii, in bine, a unui destin!Si pentru asta, e nevoie de doua suflete minunate: al celui care vrea sa schimbe si al celui care vrea sa se lase schimbat! Felicitari, Gina, m-ai cucerit cu totul!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Gabi,
      Spuneam , nu de multă vreme, unei tinere colege că, de -ar fi să-mi aleg acum meseria, tot profesoară m-aș face, în ciuda tuturor necazurilor, de orice fel. N-am exagerat. Meseria noastră este cea mai frumoasă. Cred că în toate țările lumii este „răsplătită„ cu mai mai puțini bani decât alte meserii.
      Este foarte important să descoperi „muguri„, să-i ajuți să înflorească.
      Este extraordinar să reușești să schimbi, cumva, destine. Sunt fericită că nu trebuie să roșesc, atunci când vine vorba despre elevii mei.
      Sigur că am avut și nereușite. Sau experiențe dure. Am avut. Într-o carieră, te întâlnești cu tot felul de situații. Important este să iubești copiii, să-i respecți, să știi meserie. Și tot atâta pedagogie și psihologie.
      Mulțumesc frumos pentru gândul bun!

      Ștergere
  3. Intr-adevar, felicitari! Asa ar trebui sa fie toti dascalii nostri, cu mult suflet. Eu, cel putin, asta am cautat in fiecare om care a stat in fata mea, la catedra. Si putini au reusit sa ma convinga...

    Sunt sigura ca va veti mai intalni sau daca nu, veti continua, cumva, sa aflati una despre alta. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Crenguța,
      Am fost nedumerită totdeauna, când am aflat că mulți dintre colegii tineri au probleme la clasă- nu/și pot ține lecțiile, nu „stăpânesc„ clasa . Sau mai mult, se ajunge la situații greu de acceptat.
      Meseria aceasta presupune multă dăruire. Și implicare.Ai sau nu ai chemare.
      Ai sau nu ai acel „ceva„ care te ține în priză. În rest, meseria se învață toată viața!
      Da, și eu sper că va fi o zi când Dana o să-mi apară în față.
      Seară bună!

      Ștergere
  4. Un astfel de comportament ascunde întotdeauna o mare durere dar Dumnezeu face să apară şanse în viaţa fiecăruia. Eu cred, Gina, că amândouă v-aţi făcut daruri nepreţuite!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sunt atât de frumoase și de echilibrate vorbele tale, Marycix! Mă înclin!

      Ștergere
  5. Nu pot adauga decat ca mi-au dat lacrimile.
    Zi buna, Gina.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. @ Anonim,
      Lacrimile sunt un limbaj al sensibilității..
      Mă înclin!

      Ștergere
  6. Gina,
    uite pentru asta cred eu ca merita sa fii profesor. nu informatiile pe care le transmiti, nu competentele create. ci sufletele care au posibilitatea sa se nasca pentru ca tu esti alaturi.

    sper sa fie bine fata...
    daca ar avea si a mea o asemenea profesoara..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Angela,
      Discutăm o treabă frumoasă și serioasă, altfel, aș fi postat ceva trimis de cineva, care găsește cu totul alte motive pentru care merită să fii astăzi profesor..
      Nu suntem mereu la fel.Sau nu se petrec totdeauna lucrurile așa cum am dori. Copiii mei, elevi fiind, au trecut prin multe experiențe deloc plăcute.Culmea! Au fost elevi în școala unde mama lor era profesoară.
      Asta este viața- cu tot felul..Da, și eu sper să fie bine Dana .Și să o văd!
      Să fii iubită!!

      Ștergere
  7. Sunt rare reintalnirile reusite, deci memorabile; poate m-a lasat memoria, caci nu-mi vin in minte decat ele triste.
    Un fost coleg m-a sunat dupa vreo 5 ani de pauza pentru a ma anunta ca prietenul nostru Ghita are un mare necaz: fiica-sa, absolventa de facultate, s-a calugarit; eu trebuia sa fiu atent sa nu-i zgandaresc sentimentele...
    In scurt timp m-a sunat si Ghita; voia sa-l compatimesc; eu am considerat si consider ca familia lui are sanse sa fie binecuvantata... Cei doi colegi nu m-au mai sunat de vreo alti 5 ani...; pe Ghita, cel cu fiica calugarita, il caut anual de Sf. Gheorghe; cred ca o fac fara convingere, deoarece pe toate numerele imi raspund robotii...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Să nu credeți că absolut toate revederile sau întâlnirile aranjate sau întâmplătoare sunt perfecte. În ceea ce mă privește.
      În urmă cu doi ani, am încercat o întâlnire între fostele colege de facultate, aflate aici, în oraș- suntem vreo zece.
      Au venit șase- veselie, „ce mai faci? vai, dragă, ce bine arăți!„ ai nepoți/ etc..la următoarea întâlnire, patru au dat bir cu fugiții.. lumea este în schimbare, nu??
      Dar, am două colege de liceu, ca niște surori!!

      Ștergere
  8. E minunat cand poti sadi in suflete daruirea. Totul va fi rasplatit din plin!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Violeta,
      Profesorul care se întâlnește cu situații dificile nu se gândește la răsplată. Caută soluții. Asta am făcut.
      S-a întâmplat să avem noroc- și eu, și Dana!
      Mulțumesc pentru gândul bun!

      Ștergere
  9. Am simțit întotdeauna că nu pot vorbi despre ceea ce iubesc cu putere. ”Meseria ” noastră e unul dintre lucrurile despre care nu pot să vorbesc. Atât doar: ai toată admirația mea !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Zina,
      Cred că dragostea pentru meserie devine ceva organic.
      Este în suflet ! Și se traduce prin ceea ce facem.
      Îmbrățișări!

      Ștergere
  10. Dana a fost în cele din urmă un copil norocos pentru că te-a întâlnit şi ai învăţat-o să creadă în afecţiune. Am vrut să scriu "iubire" dar m-am gândit că este prea pretenţios spus. O poveste frumoasă în care finalul fericit ţi se datorează. Acesta este chipul educatorului pe care şi-l doreşte copilul şi părintele. Din păcate, statul nu mai doreşte aşa ceva, iar mentalitatea tinerilor s-a schimbat mult prea mult ca să se mai adreseze şi sufletului. Pentru mulţi, elevul este un nume înscris în catalog , în dreptul căruia trebuie puse note şi absenţe!
    Nu mă miră atitudinea ta umană la catedră, fiindcă aşa cum am reuşit să te cunosc, mi se pare firesc tot ce s-a întâmplat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aurora,
      Toți copiii ajunși în școlile speciale- unii, pentru că se nasc cu necazuri, alții, din vina adulților, caută afecțiune.Pur și simplu, o cer, în felul lor.
      Unii o întâlnesc, alții rămân infirmi toată viața.

      Cred că vocația de profesor este un dar! Restul se învață.
      O seară frumoasă îți doresc!

      Ștergere
  11. Foarte emotionanta povestea d-voastra doamna Gina, am lacrimat chiar. Aveti un suflet mare, sensibil si bun, iar Danei i-ati atins sufletul cu bunatatea si gestul d-voastra, celebrandu-i ziua de nastere. Atunci a simtit ca sunteti de partea ei si a avut incredere in d-voastra.
    Din pacate destinul desparte oamenii,fizic, dar eu sunt convinsa ca ea va poarta in suflet si va venereaza si ii sunteti model.
    Va multumesc ca ati impartasit cu noi aceasta lectie de viata pe care eu o numesc "bunatate!"

    O seara minunata va doresc doamna Gina!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ștefania,
      Eu cred că fiecare om, într-un fel sau altul, ajunge eroul unei povești. Unele povești au final fericit!
      Sper să mă revăd cu eroina poveștii mele reale!
      Seară frumoasă !!

      Ștergere
  12. Într-adevăr, asta este cea mai mare satisfacţie, cea care ne umple sufletele!

    RăspundețiȘtergere
  13. Copiii sunt ca lutul,iar dascalii nu trebiue decat sa gaseasca cel mai frumos model pentru a-i transforma.
    Daca nu-i gasesti sufletul,ajunge sa fie aruncat dintr-o parte in alta,ca ceva fara valoare.
    Dana a dat peste un MESTER de valoare.
    Seara frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  14. Lut însuflețit, dornic să ia forma propriei personalități.
    Seară bună, Angi!

    RăspundețiȘtergere
  15. Din păcate sunt prea puţini educatori cu har! Dana a avut şansa să te întâlneacă. Ai reuşit să spargi bariera făcută din cioburile de gheaţă ale unui lanţ întreg de nefericiri, barieră pe care Dana o ridicase în jurul inimii separând-o total de restul lumii. Afecţiunea pe care i-ai arătat-o a reuşit să topescă şi să transforme în lacrimi de bucurie acea gheaţă ce-i troienise sufletul atâta amar de vreme. Cunosc sentimentul şi ştiu câtă mulţumire sufletească îţi poate aduce zâmbetul unui copil!

    RăspundețiȘtergere
  16. Aurora,
    Sunt atât de complicare uneori lucrurile..trecem pe lângă oameni de care avem nevoie, poate că și lor le lipsește exact ceea ce am putea dărui. Cred că există , așa cum spui, șansa. Dacă o ratezi sau dacă ea nu te bagă în seamă, lucrurile rămân, pentru multă vreme, sechestrate între gratii.
    Mulțumesc frumos pentru gândurile bune!

    RăspundețiȘtergere