își umplu ochii de senin

În satele de câmpie, casele se țin de mână. În horă mare,  tăcută... Curțile se revarsă în grădini .Vișini, zarzări  și nuci,  frasini, pruni și salcâmi , aliniați ca soldații, delimitează proprietățile. 
Răzorul se supune unor reguli  bine învățate. Nicio brazdă mai la stânga, niciuna mai la dreapta. Fiecare palmă de  de pământ contează.// 
 Soarele își rostogolea discul fierbinte printre frunze  vioaie. În pacea amurgului, am deslușit un susur. Se revărsa nestingherit, în gâlgâiri  rupte,  iuți, sfioase, mai clare, tot mai clare.
Tril, șopot, urcușuri, coborâșuri, rostogoliri în cascade de sunete.
  În cornul înalt din mijlocul grădinii.

Privighetoarea.

Am ascultat-o în câteva rânduri. 
De fiecare dată la fel . 
De fiecare dată, alta.//

Cartea spune că doar tatăl- de -privighetoare cântă. Zi și noapte. Fără oprire.
 Un specialist a vrut să afle de ce cântă tatăl- de- privighetoare zi și noapte.
A luat trei pui -masculi, imediat ce au apărut de sub coaja oului, cât un degetar.  I-a dus în casa lui și i-a ocrotit cu mare grijă. 
După trei săptămâni, reîntorși în familia lor de privighetori, flăcăii au început să cânte.
 Frații lor cântau frumos, în cascade și clipociri.
 Cei trei hârâiau  ca niște fierăstraie stricate.  Fetele- privighetori s-au ascuns care pe unde.

Tinerii au rămas singuri. Fără familie, fără urmași, fără triluri mângâietoare,  în zile lungi și nopți înstelate.

Vietatea asta cu trup puțintel și cap cât o nucă știe că are doar trei săptămâni pentru a-și învăța puii să fie ei înșiși. 

Să cânte cum doar privighetorile știu.

Pentru ca specia lor  să supraviețuiască.

 Pentru ca omul să se bucure de harul fermecat, tatăl- de- privighetoare cântă până la epuizare. 
Trei săptămâni. Clipă de clipă.
Apoi  îi lasă liberi.

 În perechi noi, trilul își primește clipa de veșnicie.

 În felul lor, micuțele  soprane  oferă , gratuit,  o mare lecție despre sacrificiu, despre  tainele  vieții.

 Are vreme omul să înțeleagă ceva?