vrăjitoarele devin reale, spune cineva. Arthur C. Doyle zice căexistă nopțí când lupii sunt tăcuțí și numai luna urlă. Noaptea de Hallween Ca și tine, am pe blog o rubrică prin care aflu care
sunt postările populare. Nu, pentru aș m-ar încerca cine-știe -ce
orgolii. Așa, pur și simplu. De vreo câteva zile, cea mai solicitată
este între furci( caudine). Uitasem despre ce am scris, așa că m-am
dus să văd. Data- nici mai devreme, nici mai târziu- 31 octombrie.
De Halloween. Să nu mi-o iei în nume de rău, eu nu cred în chestii de astea- vrăji, magie, descântece, or fi, nu știu, eu nu-mi încarc mintea//
Încă ceva-personajul meu este bine mersi, singurul neajuns
este că din cauza frigului nu mai poate sta în fața blocului, chiar
dacă primăria a adus bănci noi.( băncuțe de lemn)
Dimineața își temperează răpăiala printre vălătuci limpezi de nori.
Îmi place spectacolul
ei fără cortină.
Joc indecis de felină mofturoasă, în nuanțe jilave, printre frunze, pe ramuri, în iarbă, pe alei.
Harpă
rănită, atinsă mărunt de nevăzute
degete, octombrie își topește
foșnetul în tăceri de încărunțită doamnă .Într-o confuză devălmășie, atins de
bruma nopții, verdele copacilor
și-a decolorat neputincios palmele .
I-am recunoscut umbrela. Nici nu este greu, la
cât este de frumoasă- roșie cu
ciupercuțe albe.
Îmi trimite un zâmbet ștrengar printre stropi. Știam că
vine. Nu mi-a spus motivul.
Am zărit, așa în treacăt, ceva, între degetele ei ,
un buchețel.
N-o să-ți vină să crezi.
Nici eu n-am crezut.
Când i-am deschis ușa, fosta mea elevă mi-a pus în palmetrei crenguțe proaspete!
Frunze în formă de inimioare, în ciorchini violacei.
Liliac la sfârșit de octombrie!Din grădinița
lor de la țară.
Oricât
te-ai strădui să deslușești legile
firii, nu poți să înțelegi mai mult
decât îți spune o floare, care a învins
timpul.
și știu a prețui
bunătățile cu care l-a dăruit natura. Mi-e drag să-l privesc și
să-l ascult..Eu îl iubesc și am multă sperare într-acest popor plin de simțire,
care respectă bătrânețile, care-și iubește pământul și care, fiind mândru de numele său de roman, îl dă ca un
semn de cea mai mare laudă oricărui om vrednic, oricărui viteaz..
Așa zicea Alecsandri
despre românul care s-a născut poet.
Să nu-mi spui că nu mai crezi o iotă din vorbele bardului..
Că, între
timp, lucrurile s-au schimbat, asta este altă poveste.
Despre Românul
pe care îl știam eu în copilărie, se spunea, și încă sper că mai este valabil, că scoate apă și din piatră seacă.. face el, ce face, drege ,
strică și repară și o scoate la capăt.
Este valabil pentru omul simplu,
silit să tot inventeze, ca să
supraviețuiască.
Dacă o să te uiți la fotografiile de mai jos, o să recunoști, cu un pic de simpatie, că și
pe la alții funcționează aceeași regulă a inventivității! ( fotografiile le-am primit de la o colegă de școală, stabilită pe alte meleaguri)
Carul frânt, de Anton Pann
Si carul in drum frangand,
Ca si alte dati l-a dres
Si la casa sa a mers.
Copilul sau alergand
Si carul frant dres vazand,
Il intreaba: “Taica! dar
Cine-ti drese carul iar?”
Tatal sau raspuns i-a dat:
“Eu, fatul meu, cine alt?”
“Apoi cine te-a-nvatat?”
Copilul iar a-ntrebat.
“Nevoia, copilul meu,
Ea stie ce nu stiu eu”
“D-apoi unde sade ea?”
Copilul sa stie vrea.
“In padure”, i-a raspuns.
Si la treaba lui s-a dus.
Deci copilul mai crescand
Si la padure mergand,
Peste loc rau cum a dat,
Franse carul incarcat
Si, sa-l dreaga nestiind,
Fluiera, la el privind.
Apoi aminte s-adus
Tatal sau cum i-a fost spus.
S-incepu a alerga
In sus, in jos, s-a striga:
“Nevoie, nevoie, fa!
Vin’, ma-nvata, ori il fa”
Dupa ce a vazut dar
Ca striga intr-un zadar,
Sa apuca singurel,
Cazneste destul la el,
Potrivit, nepotrivit,
Bine rau, a ispravit.
Acasa daca a mers
S-il vazu tatal sau dres,
Ii zise : “Ei, fatul meu!
Nu e cum iti ziceam eu?”
“Nu - ii zise suparat -
Nimenea nu m-a-nvatat.
Iar tatal sau cam razand
Ii dete raspuns zicand:
“Ba chiar nevoia a fost,
Carea-nvata p-orice prost;
Ca ea de n-ar fi venit,
Tu atat n-ai fi caznit.
Ea arata sa incepi
La orce nu te pricepi,
Apoi bine, rau, muncesti
Si tu-n lume sa traiesti”// prin politică se vor fi citind parabole? un cadou muzical de la Octav-
dar, în cadrul universului său, cade
spre sublim sau spre mizerabil.// Conflicte, corupție, furt, se fură orice, chiar și moaștele sfinților, icoane, cruciulițe, voturi, bani, gențí, ștampile, averi, toată lumea aleargă, pe jos sau cu mașina, nimeni nu mai are timp pentru nimeni, banul deschide toate ușile, se moare cu zile, se moare de foame, se moare din cauza unor cure draconice de slăbire, o tânără șoferiță a vrut să înghită procesul -verbal care o incrimina, prostituția are diplomă pedagogică, se vinde ulei comestibil, în loc de mir, vremea nu mai ascultă de niciun anotimp.. Să îndrăznești să speri că există șanse pentru mai bine? Fă-ți timp și citește! Sigur nu vei regreta! Stăteam
într-o după-amiază din săptămânile astea la o terasă. Stăteam de vorbă
cu maestrul Dorel Vişan. Despre ale noastre. Vorbeam şi făceam
interviul acesta. La un moment dat, în timpul lui, mă gândeam ce
meserie frumoasă e asta. Să te întâlneşti cu oameni de talia lui, să pui
ce întrebări vrei. El să-ţi răspundă. Frumoasă meserie, domnule! La
final, maestrul să dea un telefon cuiva, să aducă o carte pentru
prietenul său. Referindu-se la mine. Pentru o oră, vara asta, am fost
prietenul maestrului Dorel Vişan. Ce v-a făcut mare? Dorel Vişan Munca. Credinţa într-un ideal.
Şi credinţa în iubire. Credinţa că nimic nu se face fără atmosfera de
iubire. Artiştii, însă, niciodată nu s-au iubit între ei. Întotdeauna au
avut credinţa că fiecare dintre ei e cel mai bun. E bine. Dar până la
un punct. Pe dumneavoastră vă iubiţi? Dom’ne, mă iubesc în măsura în care pot să mă înţeleg. Aici e, cred
eu, clenciul unui destin: cât poţi să te cunoşti? În general, poţi să te
cunoşti prin relaţiile care se bazează pe iubire. Asta e, cred eu, cea
mai mare încercare a lumii. S-au perimat instituţiile şi relaţiile care
se bazează pe iubire. Ne uităm cum fraţii se ceartă în faţa ţării la
televizor. Mame şi fiice, la fel. Televizorul a ajuns un loc spurcat. Unii sunt şi plătiţi pentru asta. Unii joacă roluri, maestre. Exact. Dar locul e spurcat. Toţi marii cărturari ai lumii, toţi marii
formatori de opinie, toţi marii iniţiaţi ai lumii au propovăduit
domolirea patimilor omeneşti. Conştiinţa omului se construieşte într-un
mediu cultural şi civilizat. Nu mai avem aşa ceva. Avem un stup
bezmetic. Care e patima cea mai serioasă cu care v-aţi luptat în viaţa aceasta? Patima necunoaşterii. Deşi Goethe spunea că toţi cei care au mai
ştiut câte ceva şi au avut curajul s-o spună au fost sau răstigniţi sau
arşi de vii, întotdeauna m-a preocupat ideea cunoaşterii. Am luptat
împotriva lenei. Asta a fost lupta cea mai minuţioasă. Pe urmă, au fost
patimile legate de iubire, de ură, de invidie, de curaj, de adevăr.
Întotdeauna am considerat că trebuie folosit adevărul. Doar că adevărul
încurcă. Omul, cum spune Pascal, toată viaţa luptă să-l găsească. Iar
când l-a găsit, adevărul încurcă. Aţi jucat în filme, în mare parte, oameni cu orgolii puternice. Nu ştiu de ce v-au găsit doar roluri d-astea… Pentru că eu sunt un orgolios. E în temperamentul meu. Am jucat
mulţi negativi. Dar persoane foarte simpatice. Orice negativ trebuie să
fie simpatic. Dacă nu e simpatic şi nu beneficiază de propriile sale
patimi, el nu poate să fie negativ. Trebuie să aibă un comportament
invers acţiunilor sale. De-aia sunt greu de jucat. Personajele negative
trebuie să aibă un instinct al răului. Doar că, pe calea răului,
niciodată nu se pot face lucruri mari. V-aţi debarasat de toate marile roluri în care aţi fost? A fost una dintre marile mele încercări. Singurul cu care am avut
probleme a fost Creangă. Pentru a-l găsi şi apoi pentru a mă despărţi de
el. A mă despărţi, dar a rămâne mereu cu el. Adio, dar rămân cu tine! Nu cumva omul, când se umple prea mult de el, se desparte prea mult de Dumnezeu? Ba da. Eu m-am ferit tot timpul de asta. Vorbeam despre orgoliu. N-am fost atât de orgolios decât în sensul de-a lupta, de-a găsi
căile mai bune, uneori chiar prin mici compromisuri. Viaţa toată e un
compromis. Depinde când îl faci. Şi până unde mergi. Asta-i ştiinţa
compromisului! Negociem cu diavolul? Cred că negociezi cu diavolul din tine, cu partea mizerabilă a
omului. Omul e un univers închis. Dar, în cadrul universului său, cade
spre sublim sau spre mizerabil. De ce vă e dor, maestre? Îmi e dor de… cum e melodia? N-o ştiu. E o melodie… Dom’ne, îmi e dor de vremea când mergeai la televiziune şi vedeai culoarele pline de artişti. România dumneavoastră nu mai e la televizor. Nu mai e. E o viaţă deşucheată. Am bătut toată lumea. N-am văzut aşa
ceva. La noi e foarte mult zaţ. Mult zaţ şi prea puţină cafea. Şi zaţul
ăsta mai e şi fiert de trei, patru ori. Iar românul îl înghite. Aici e
marea mea întrebare. Cât de uşor de manipulat e neamul acesta?! Tot timpul noi am fost uşor de cucerit. Da. Pentru că am fost creduli şi beţivi. Dar beţivi în sensul bun al
cuvântului. E un neam ciudat. Un neam de răscruce de drumuri. De cine vă e dor, maestre? Îmi e dor de maică-mea. Ea spunea aşa: Mă, copile, cine nu te
iubeşte nu te merită“. Asta a fost deviza vieţii mele. Din cauza astam-am apropiat doar de oamenii care m-au iubit. Eu sunt d-ăla, am scris
şi într-un psalm: Doamne, arată-mi cărarea şi apoi nu te mai preocupa.
Că o să te miri de ce-o să fac!. Aţi pierdut mulţi oameni… Îmi e dor de toţi. Nu ierarhizez. Am pus-o în faţă pe maică-mea. Pot
s-o pun şi pe nevastă-mea, pe care am pierdut-o tânără şi am crescut
copiii mai departe. Nu m-am mai recăsătorit. O dramă ca aceasta cum se depăşeşte? O depăşeşti prin faptul că, după pierdere, eşti mai mult cu ea decât
atunci când exista. Înţelegi? Când exista te mai certai, mai discutai,
te mai iubeai. Acum, ea e total în gândul tău. Relaţia e de cu totul
altă natură. Acum, îi urmezi sfaturile, îndemnurile, dorinţele. Asta e o
experienţă legată de cultura omului. Un om primar nu poate pricepe. El
are doar regretul. Şi drama. În fiecare dramă e un beneficiu. Nu poţi
despărţi lucrurile. Aşa cum nu poţi despărţi comicul de tragic. Pentru
un artist, sunt lucruri pe care trebuie să le cunoască. Se plânge şi de fericire. Şi de tristeţe. Vin din alte impulsuri. Din alte emoţii. Dar nimic nu se poate
schimba în interiorul omului fără emoţie. De asta teatrul, azi, nu are
aceeaşi eficacitate. Nu transmite mesaje care să emoţioneze şi să-l facă
pe om să manipuleze nişte declicuri care se întâmplă în mintea şi
sufletul lui. E diferenţă între suflet şi minte. Mintea se poate
explica. Ţine de conştient. Sufletul nu se poate explica. Ţine de
Dumnezeu. Nu poţi să explici sufletul omului. E o treabă închisă. Aşa a
făcut-o Dumnezeu. Dar poţi să înţelegi anumite lucruri. Vă controlaţi toate emoţiile? Nu toate. Unele sunt constructive, altele nu. Cele constructive sunt
cele în care te uneşti cu tine. Când te îndepărtezi de tine, emoţia e
distructivă. Atunci se bazează pe orgoliu. Cum se vede viaţa de la 75 de ani în jos? Pe mine nu mă interesează niciun număr, dacă eu sunt sănătos, sunt
voinic, mănânc ce-mi place. Dacă spun „60 de ani“, la 60 de ani un om e
bătrân. Când eram mai tânăr, la 50 de ani deja omul era bătrân. La 70,
ziceam: „Dom’ne, ce mai vrea?“. Eh, acum nu mă interesează niciun număr.
Niciodată să nu spui că eşti bătrân. Sau că eşti bolnav. Tot timpul să
spui invers: „Nu-s bătrân, dom’ne!“. Dacă eu mă simt bine, înseamnă că
nu sunt. Coordonatele existenţiale ale omului se fac prin mental.
Auzeam aseară nişte interviuri la înotătorii ăştia extraordinari. Spunea
un băiat că cei care înving o fac pentru că sunt pregătiţi prin mental.
Zice: „De multe ori, noi suntem mai puternici ca muşchi. Dar ei sunt
pregătiţi mental. Aşa câştigă“. Ultima întrebare: vă deranjează sau vă îngrijorează obiceiul românilor de a-şi aprecia maeştrii doar după moarte? Mă îngrijorează şi mă şi deranjează. E o dovadă a vieţii prefăcute pe
care o ducem. Molière spunea, acum câteva sute de ani, că nimeni în
zilele noastre nu mai are ruşine. La această oră, în România, am ajuns
iar la punctul ăsta. Roţile s-au învârtit şi au venit în semn. Lumea e
făcută din oameni care merg spre sublim, oameni ziditori. Şi oameni care
merg spre mizerabil, oameni distrugători. Există perioade de timp când
ziditorii sunt mai puternici şi mai mulţi ca ceilalţi. Atunci, zona
înfloreşte. Are o perioadă de refacere. Vine apoi o vreme în care
distrugătorii sunt mai mulţi. Cum e acum la noi. Atunci, e normală
această manifestare. Când moare, de exemplu, Păunescu. Vin mii de
oameni, cutare şi cutare. Apoi nu mai vorbeşte nimeni. Românii mint.
Cei care spun adevărul sunt prea puţini. interviu cu Dorel Visan, realizator- Radu Buzăianu
La școală, după Crăciun
- John, cum aţi petrecut Crăciunul? - Tata a adus un pom frumos, l-am împodobit, am primit multe, multe jucării şi tare ne-am bucurat. - Şi tu, Jimmy? - Am făcut un pom de Crăciun, am cumpărat o mulţime de jucării, şi tare ne-am bucurat.
- Dar tu, Nathan? - Noi avem o prăvălie cu jucării şi ne-am uitat la rafturile goale. Tare ne-am bucurat!//
În urmă cu vreo
câteva săptămâni, aflându-mă în București, unde participasem la
bucurianepoțelului meu, scriitorul, am zărit, în fuga mașinii, undeva, pe zidul unei clădiri, pe un poster uriaș, o privire cunoscută.
Giani Morandi, invitat să concerteze la București!
M-am luat cu ale mele și am uitat de eveniment.
Aseară, l-am revăzut pe un post de televiziune. Aceiași ochi frumoși, jucăuși,
ceva mai triști, învăluiți într-o discretă umbră de melancolie sau poate că mi s-a părut. Rulau imagini în paralel- tânărul și simpaticul actor,
în cel mai drag film al adolescenței generației mele- In ginocchio da te- și el,
bărbatul de astăzi, zâmbet fugar, riduri adânci, întrebări, frânturi de răspunsuri.
Pentru o clipă, timpul și-a pierdut răbojul, am pătruns cu ochii sufletului în cea mai ascunsă cămăruță intimă, unde s-au adunat de-a valma imagini, incertitudini, întrebări, tresăriri, am revăzut modesta sală a căminului cultural, mulțimea de adolescenți, care pe scaune, care așezați pe tocul ferestrelor... Cel mai solicitat film- alb/negru, actori tineri, frumoși, ce dialoguri, ce peisaje, muzica, ce muzică! Câți ani au trecut? nu mai socotesc, nu contează. Astăzi, poate că filmul nu înseamnă cine-știe- ce. Atunci era colosal! O poveste de dragoste. Una dintre acele candide experiențe, dincolo de care timpul își pierde tic/tacul, iubire, trădare, regret, iertare. În genunchi! De șapte ori l-am văzut . Se
speriaseră și părinții. Săptămână de săptămână , același film. Câte lacrimi, ce durere!
Ieri, domnul din studio își privea duios, în oglindă, viața. Astăzi va concerta în București. Mă încearcă un fel de părere de rău că poate n-ar fi fost rău să ajung la spectacol . Prea târziu, pentru regrete. Adun în gând crâmpeie de vis, de dor, de aduceri-aminte!
Să îndrăznesc o întrebare? am răscolit ceva ascuns în vreun cotlon de suflețel?
Se spune că apar, la tot pasul, niciodată sau foarte rar împreună, patru personaje foarte cunoscute :Fiecare, Cineva, Oricine și Nimeni.
Într-o zi, trebuia efectuată o muncă importantă, la care Fiecare trebuia să ia parte.
Fiecare era convins că, neapărat, Cinevase va ocupa, adică Oricinear putea să o facă. Cu toate astea, Nimeni nu a făcut-o. Au trecut mai multe zile , chiar mai multe luni. Într-o bună zi, uitându-se în maldărul de hârtii de pe birou ,
Cineva a aflat că Nimeni n-a făcut ceea ce trebuia și putea să facă Oricine. El s-a supărat foarte tare, pentru că responsabilitatea revenea la Fiecare.
Din poveste , mult mai este..
Fiecarecredea că Oricinear putea să o facă, dar Nimeni nu voia să recunoască sincer că Fiecarese sustrăgea de la treabă.( din zori și până-n seară). Au trecut ani mulți. Contează câți? Fiecare face cum vrea. Și ce vrea, pentru că , fiind democrație, Oricine poate să decidă ce este bine. Pentru el . Fiecare face cum vrea și ce vrea, când vrea. Important este să nu-l vadă Cineva. Este de preferat să nu afle chiar Nimeni .
Dar , cum fiecare poveste, care are un capăt, are și un posibil final,așa că
la sfârșit, s-a ajunsla concluzia căFiecare critică oricând vrea el pe Oricine, chiar pe Cineva, în timp ce Nimeni nu face niciodată ceea ceFiecaresauOricinear fi putut și ar fi trebuit să facă.
În loc de formula cunoscută ~ș-am..., una mai de-a noastră:
foaie verde și-un dudău/ noi o ducem foarte ..bine!//
sursa: de la lume adunate și pe ici/pe colo( doar câte puțin) îndreptate. Că la asta se pricepe Oricine!
Pardon, Fiecare.
Sau Oricine.
Ca să nu se supere Nimeni. ee? cum o fi? p.s. începe (dacă n-o fi, deja prea târziu )uichendul!
într-o superbă seară de joi, cu Filarmonica
piteșteană.
Vivaldi și nemuritoarea lui muzică!
Sala mare a cs a fost neîncăpătoare, atâția tineri laolaltă
n-am mai văzut de multă vreme.
Patru anotimpuri, patru concerte diferite-Primăvara, concertul nr. 1 în Mi
major, Vara, concertul nr. 2 în sol
minor, Toamna, concertul nr. 3 în Fa
major, Iarna , concertul nr. 4 în fa
minor.
Patru cicluri
succedându-se gradat , în armonii de o extraordinară forță sugestivă, tablouri însuflețite de sonorități
specifice fiecărui anotimp.
Primăvara își deschide zorii, prind viață mugurașii,
în susurul vesel al
izvoarelor, peste văi și peste dealuri se revarsă bogăție de triluri,
ning pomii în livezi, adieri cuminți se pierd
printre stropi de ploi nestingherite, undeva răsună un poem pastoral- ciobanul și câinele său- nopți cu
fulgere ce spintecă cerul.
Varaîși picură rodul, se adună apele, păsările se întrec
cu zborul fluturilor, soare cald mângâie holdele, ard raze, se bucură cerul, cucul își strigă numele, zvon de vânt dulce coboară peste sat.
Toamna!
Sigur ai ascultat-o de multe ori!
În arcușul vrăjit al vâlcencei Meda Stanciu, Autumno , în haina ei cu trenă lungă, aleargă năvalnic prin podgorii și grădini, șuieră vântul, se topesc șoapte în zvon de cocori, frunze
valsează în aerul parfumat, se rărește
pădurea, clipește mărunt, prin rariști soarele, se întunecă zarea.Cad, în stoluri, frunzele.
În hlamida-i diamantină, însoțită de tonuri prelungi, iarna își așterne blana
pufoasă, clinchete de zurgălăi străbat depărtările. Se încheie un an!
Sub bagheta maestrului Mihail Ștefănescu, astă seară,
Filarmonica ne-a purtat într-o lume feerică, dominată de trăiri intense, în
care trecerea timpului pare deposedată de tristețe.
Natura este acel Nemărginit templu sfânt, cascadă vie de muzică albastră, ce se contopește sublim, cu toate stările sufletești, surprinse
în splendida lor simplitate !
Te poți uita în ochii copilului tău, spunându-i că iubirea de patrie este cea mai mare mândrie a românului? Dar poezia asta o mai știi? Era în manualul de Limba Română, pentru clasa a V-a ! Ai memorat-o, sigur! Din 89 nu se prea se mai citește. Poate, cumva, pe la orele de lectură suplimentară. Doar dacă profesorul numără peste 40 de ani. Sergentul, de Vasile Alecsandri
Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
"Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă...
Aș vrea să zbor, și rana din pulpă nu mă lasă!"
Și bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Și o cămeșă ruptă bucăți pe dedesupt,
Pășea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui față
Zbura ca o lumină de glorie măreață, Și-n ochii lui de vultur adânci, vioi și mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea Și crucea "Sfântul Gheorghe" și a "României Stea".
Românul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare Și vede nu departe în fața lui venind
Un corp de oaste mândră în aur strălucind.
Erau trei batalioane de gardă-mparatească
Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească.
În frunte-i colonelul semeț, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăși privea ades cu drag, Și inima în pieptu-i bătea cu foc, deșteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i așteaptă.
Deodat' el da cu ochii de sarbedul român
Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân, Și mult se minunează, Și nici că-i vine-a crede
Când crucea "Sfântul Gheorghe" pe sânul lui o vede.
S-oprește regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumețul, s-apropie de el.
Și-i zice cu blândeță: "De unde vii ,străine?"
"Vin tocmai de la Plevna." "Cum e acolo?" "Bine."
"Dar aste decorații cum, cine ți le-au dat?"
"Chiar domnitorul nostru ș-al vostru împărat."
"Dar pentru care fapte?" "Știu eu?... Cică drept plată
Că am luat eu steagul redutei... si pe dată
Cu el, străpunși de glonțuri, ne-am prăbușit în șanț..."
"Dar ce rang ai ,voinice?" "Am rang... de dorobanț!"
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin... Pe loc, tot regimentul
Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.// La mulți ani, ostași!