luni, 12 mai 2014

fidelă, floare albă aurită!

Culege, cu ochii închiși, un pumn de iarbă...sigur vei găsi o margaretă. Dacă îți mai păstrezi sufletul de copil, întreab-o, desprinzând  câte o petală: mă iubește, nu mă iubește...

Ochișori ascunși   cochet sub zimțuite pălăriuțe albe, adunate în petale fragede, dansând în jurul unui strop rupt din marele disc de portocală,își ridică pleoapele grele de somn, de îndată ce se ivește soarele.
În reverențe  deprinse  parcă la pension, privindu-l tandru, îi salută voioase trezirea, uitând una de cealaltă.
 Toate sunt îndrăgostite!
Nici de înțepăturile albinelor nu le pasă!
Nici de zborul amăgitor al fluturilor.

Ziua toată  își scaldă  trupurile zvelte în atingerea blânda  a vântului prieten...
 Și când obosit de prea lunga alergătură a zilei, soarele se rostogolește în crepuscul, spășiți, lujerii grațioși  își țin cu greu obrajii bucălați,  pregătindu-se și ele de culcare.
Laudă somnului sub clar de lună!






6 comentarii:

  1. Chiar am vazut zilele astea margarete si mi-am amintit de acel "ma iubeste, nu ma iubeste" dar nu m-am gandit sa ii rup petalele din nou.

    RăspundețiȘtergere
  2. Uneori, trebuie sa pastrezi clipa asa cum o primesti-cu tot farmecul ; un simplu gest poate rupe vraja..

    RăspundețiȘtergere
  3. Sonata lunii,
    de Lucian Blaga

    Sonata lunii de Beethoven
    e însăşi luna coborâtă pe pământ.
    Aşa s-ar crede şi aşa s-ar zice:
    luna ce umblă prin păduri,
    prin roua-albastră şi prin flori de crini,
    şi-alcătuieşte din lumini
    amare şi din dulce vânt
    Ofelii, Margarete, Beatrice.
    Printre acestea te alegi şi tu,
    ca o parte din Sonata
    ce încă niciodată
    nu a fost cântată.

    RăspundețiȘtergere
  4. Sărut mâna, doamna Gina.
    Margaretele dumneavoastră îmi trezesc amintiri foarte frumoase din vremea copilăriei şi a adoleşcenţei.

    Am adus şi eu o poezie tare dragă mie.

    Pentru cine?

    Pe cărările răzleţe
    dintre zâmbet şi suspine,
    ţi se pune-o întrebare:
    Pentru cine,
    spune,
    pentru cine oare
    e atâta frumuseţe,
    e atâta gingăşie
    într-o floare?
    Pentru cine s-ar desprinde
    din broaboada
    de zăpadă
    ghiocelul în april,
    dacă n-ar fi ochi să-l vadă,
    dacă totu-i inutil?
    Pentru cine-n miez de roadă
    sorb şi strâng în ei culoare
    pentru vara următoare
    embrionii
    din begonii,
    dacă totul e-o-ntâmplare?
    Pentru cine-şi ţese-n casă
    haină pală
    de vestală
    cu lumini de diamant
    floarea albă de mireasă
    daca totul e neant?
    Pentru minţile obtuze
    de bondari şi buburuze?
    Pentru fluturii ce zboară
    în zig-zaguri pe afară?
    Oare viespile ursuze
    sunt iniţiate-n artă?
    oare bărzăuni trupeşti,
    plini de miere pe musteţi,
    sunt sensibili,
    sunt isteţi?
    Oare-ar sta flămând bondarul
    de n-ar fi subtil decorul
    şi nu şi-ar abate zborul
    în grădinile bogate,
    dacă florile de crin
    n-ar fi... proporţionate?...
    n-ar avea acea prestanţă
    ca de clopot florentin?
    n-ar avea varietate
    de culoare şi nuanţă
    de la alb pân' la carmin?
    Nu cumva pretind... culbecii
    să dezvolte-atâtea specii
    rozele şi liliecii?
    Nu.
    În floare e-un mister!
    Floarea e un mesager,
    e un martor,
    o solie,
    e un înger din Eden,
    care-aduce-n valea morţii
    o înalta mărturire
    în culoare,
    în proporţii,
    în mireasmă
    şi-n desen.
    Omule cu mintea plină,
    du-te-o clipă în grădină,
    treci prin văile-nflorite
    şi te uită la sulfină,
    la bujori, la margarete,
    la conduri, la inimioare,
    la gherghina din cărare,
    la năframa de mătase
    ce ne-o dăruie ciclama!
    Lasă-te să te desfete
    ochi-adânci de violete,
    clopoţeii cu trei cupe
    şi narcisele trompete
    şi ia seama!
    Dacă inima-ţi rămâne
    ca un bulgăr, ca o piatră,
    ca un bolovan în vatră...
    leapăd-o
    zdrobeşte-o-n cioburi!
    sparge-o pe ilău cu dalta!...
    şi apleacă-te în rugă
    să ceri alta!

    Dar de simţi o-nseninare,
    un surâs şi o blândeţe,
    care vine
    să te-aline
    de povară,
    şi tristeţe,
    tu apleacă-te şi spune:
    "Surioară,
    pentru cine,
    spune, pentru cine oare
    e atâta frumuseţe,
    e atâta gingăşie
    într-o floare?"
    "Pentru cine?...
    Pentru om!
    Pentru voi Făuritorul
    şi-a ascuns în floare dorul,
    în petalele de aur
    de fior şi de lumină,
    ca în opera divină
    să cunoaşteţi
    AUTORUL... "

    poezie de Costache Ioanid

    O seară minunată vă doresc, doamna Gina. Vă îmbrăţişez cu mult drag. :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Foarte frumos poemul pe care l-ai adus, Stef!I ti multumesc mult!
    Un elogiu cat o minunata gradina cu flori!

    ~~Omule cu mintea plină,
    du-te-o clipă în grădină,
    treci prin văile-nflorite
    şi te uită la sulfină,
    la bujori, la margarete..`~

    Sa fii iubita, asa cum iubite sunt toate florile!

    RăspundețiȘtergere