luni, 30 noiembrie 2015

Facă Dumnezeu ce-o vrea




Chiar pe toți de ne-ați tăia
Nu mă las de legea mea !"

Balada lui Constantin Brâncoveanu

Să fi avut vreo 4/5 ani, când, mergând cu  părinții la

rudele noastre din Potlogi-sora cea mare a mamei și o altă mătușă  se căsătoriseră acolo-am fost  foarte impresionată de un  zid  lung și înalt, cum nu mai văzusem.  Am aflat  de la tata că i se spunea ”Zidul lui Brâncoveanu”.
Îl revedeam  în fiecare an, pentru că a doua zi  dintre  sărbătorile pascale o  petreceam la tușica.
De cu zori, tata peria caii, le punea  câte un  șirag de clopoței la gât, în vreme ce mama  le împletea  panglici roșii în coamă.
Treceam podul de peste Argeș în  tropot de copite, în clinchet de  clopoței.
Era cel  cel mai fascinant tablou pe care mi-l amintesc din acei ani!
De fiecare dată, drumul trecea  pe  lângă același bătrân, neschimbat zid.
Au fugit anii, caii  ne-au fost luați la ceape, drumurile la Potlogi s-au rărit. Abia în primul an de liceu, când în  clasă   ne-am
regăsit copii din tot raionul, „Potlogi” a redevenit  un fel de reper nobiliar: trei dintre colegi  veneau din satul dominat de  figura martirului  Constantin Brâncoveanu.
 Potlogenii își justificau un fel de superioritate, care  ținea de legătura lor specială cu marele Domn.//
 Și au mai trecut alți mulți ani: studentă fiind, am căutat-o pe mătușa  mea. Am aflat cu adâncă tristețe că  palatul în care nu reușisem să calc niciodată devenise un fel de magazie în care  se depozitau cerealele 
ceapeului...
  Mirajul  zidului  văzut la cinci ani, asociat, în timp, cu figura  de martir a unui Domn unic prin destin- Constantin Brâncoveanu, nu mi-a dispărut din minte.
   Este motivul pentru care, acum doi ani,  i-am cerut  fratelui meu  să ajungem la Potlogi. Nimic nou, doar niște încercări neizbutite de refacere a construcției distruse aproape total  de răutate, de indolență, de ploi, de zăpezi.//
Deunăzi, o știre descoperită pe internet, cum că Palatul  Brâncovenesc și întreg complexul domnesc se deschid, mi-a  creat o atât de mare emoție, că  am hotărât să merg acolo, oricât de aspră ar fi vremea.
Speram  să dau ochii cu mândria  fostelor mele colege de liceu, potlogencele 

Am înfruntat gerul  zilei de ieri,  nu pentru că mi-am dorit să ascult discursuri politice, nici să aplaud garda și fanfara, adunate la intrare,dând onorul nu știu căror demnitari, nici să văd cine taie panglica inaugurală. Nici să constat  că în cele trei parcări, două pentru  VIPURI și una pentru persoane cu handicap, bolizi neîmblânzițí, așezațí aiurea, sfidau regulile și  bunul-simț.
M-am făcut că nu văd  și că niște „gospodari„ vecini  cu   istoricul moment nu-și curățaseră nici șanțurile din fața curții, nici ogrăzile...prea frig!

Că reconstrucția cu fonduri europene a  Complexului  domnesc,  întinzându-se pe o suprafață de 3400 metri pătrați ( palatul ) și  23000- curtea, redă total sau  doar parțial adevăratul stil brâncovenesc, că pe ziduri se zăresc pete de infiltrare a apei , că asta înseamnă grabă sau ”lucru românesc„  nu este treaba mea.
  Știu ei, specialiștii, ce să   spună.
 M-am dus acolo- și, ca mine, în mulțimea aceea în care se adunaseră  toate vârstele, sigur  că vor fi fost  mulți alții,doritori să regăsească acel licăr  de emoție sinceră- să  simt că dincolo de  parcă oțelitul zid, după mai bine de trei secole, istoria se trezește „din somnul cel de moarte„.
Poate că  din  acțiunea asta, lumea va prelua mesajul modelului  jertfei acelui mare
DOMN, întru  demnitate,credință  și lumină
care  la 34 de ani, în  1688, acceptă urcarea pe tronul Țării Românești „Ne-am  ridicat domn , iar  domnia mea aceasta nu aș fi pohtit, că  de nici unele lipsă n-am fost, ci  ca un domn eram la casa mea...și pentru ca  ca să vină nișcari străini domni asupra țării și a săracilor sa-i  necăjească fără milă și să pustiască țara, pentru aceia am luat  domnia mea  jugul acesta asupra domniei mele”, iar  la capătul domniei de  26 de ani  să-și afle cel mai tragic sfârșit.
Se cuvine  să avem  pioasă aplecare  în fața  acestui unic DOMN, moștenitor al  unei bogate  tradiții de familie, în care se  îngemănează gloria, cultura, vocația de conducători, demnitatea  și sacrificiul  total.
  Indiferent din ce parte  a țării vom veni, trecând  porțile acestui  renăscut  lăcaș, să cinstim sacrificiul  de martiri al Domnului Constantin Brâncoveanu și al celor patru fii.

4 comentarii:

  1. Cînd eram student la Bucuresti, mergeam des pe la "Brîncovenesti"

    Textul tãu este foarte frumos

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte frumos text. Voi merge la Potlogi cât mai curând. Fără fanfare si bolizi...

    RăspundețiȘtergere
  3. Bună seara!

    DA! este un loc în care sufletul se regăsește în sufletul timpului.
    El și vremurile!

    RăspundețiȘtergere