marți, 12 ianuarie 2016

„Nu te mai autocompătimi.

Numai cretinii fac asta.„

”Dacă sunt atât de harnice,( furnicile)  de ce nu evoluează și ele? Au rămas furnici de când lumea și pământul„.

„Pădurea norvegiană„
de Haruki Murakami: 12 ianuarie 1949, Fushimu-ku, Kyoto, Japonia.

De ce  și-o fi intitulat el primul capitol al cărții„ Pentru multe sărbători„, asta nu prea am înțeles.
 „Pădurea norvegiană„  este o carte pentru vreme limpezită de ploi, o carte,căreia, dacă n-aș fi  citit-o în format electronic, i-aș fi simțit adierea de vânt peste pajiști fără început, fără sfârșit. 
 „A, da, fântâna de pe pajiște! Nici măcar nu știam dacă există așa ceva. Poate că era doar o imagine sau un semn ce se afla în interiorul lui Naoko, ca toate celelalte lucruri pe care le urzea în acele zile sau nu. Dar, odată ce mi-a descris fântâna, eu nu mai eram capabil să-mi imaginez pajiștea fără fântână„.
„Pădurea  norvegiană„ !
Frumoasă și neliniștită ca  însăși  viața de student! O carte de care nu prea m-am putut dezlipi ușor. 
  Ce vreau eu să  spun este că, acum,după ce am ajuns la sfârșitul celei de-a treia dintre  multele cărți  pe care le-a scris Haruki Murakami,( au  fost momente  când nu voiam să-mi las ochii să alerge)este că nu mă înghesui între cei care  l-au citit pentru că romanele i s-au vândut ca pâinea caldă, nici pentru că numele lui a devenit popular precum al marilor actori de cinema.
 Am citit „La sud de graniță, la vest de soare” și„ Pădurea norvegiană”, pentru că le-am primit în dar. Ambele  sunt cărți după care, odată ce am ajuns la final,  am avut acea stare pe care ți-o dă o călătorie care ai fi vrut să continue.
De ce ”Pădurea norvegiană”?
 Nu te aștepta să se fi petrecut ceva în ascunzișul  de  basm al unei miraculoase păduri- titlul  cărții este  un lait-motiv, care  se leagă tainic de  muzica Beatlesilor, un clopoțel  aninat de sufletul lui Watanabe: licean/student/ bărbat la 37 de ani, naratorul japonez,cu  care  se identică scriitorul sărbătorit astăzi.
Ce mi-a plăcut și de ce?
Mi-a plăcut  tot ce ține de  viața de student-studențimea generației mele  și-a trăit incertitudinile  exact în aceiași ani, într-altă parte a lumii.
 Watanabe -povestitorul-student la Universitate, este un avid de lectură, înghițind cu nesaț cărțile unor mari scriitori:Scott Fitzgerald, Truman Capote, John Upaike, Herman Hesse, Boris Vian, dar și Balzac, Dante, Conrad, Dickens-sunt  doar câteva  nume dintr-o  lungă și serioasă listă,un mare  iubitor de muzică:ascultă cu aceeași  plăcere muzică  modernă, dar și compozitori profunzi:Beatles,Brahms, Bill Evans,Ravel, Debusy, Robert Camdesus, Sarah Vaughan, Bud Powel... 
Este un tânăr sensibil, care urmează cursurile unei facultăți de stat, un  suflet special,în căutarea iubirii, un prieten cum rar s-ar putea găsi într-un cămin studențesc bântuit de tot felul de probleme, într-o societate în care  prea puțini sunt cei interesați de omul de alături.Viața lui se intersectează cu alte șapte personaje, așadar opt tineri, patru băieți și patru fete- psihologii și educațíe diferite,  tot atâtea evoluții, împreună și separat,temperamente diferite, țéluri cu greu  rostite.
„Știi, Watanabe, că în căminul ăsta doar noi suntem oameni adevărați? Restul sunt gunoaie”.

 „ Normal că  viața  mă sperie uneori și mi se pare firesc  să fie așa, dar  nu pun totul la inimă. Dau din mine tot ce pot și  merg înainte sută la sută, iau din viață ce-mi place și dau la o parte ce nu-mi place.
Ăsta este experimentul meu și dacă văd că că lucrurile nu merg cum trebuie, mă opresc și văd unde am greșit..„(Nagasawa, prietenul  și mentorul  naratorului,omul care a înghițit trei melci, pentru a-și arăta demnitatea în fața agresivității studenților mai mari) admis, după absolvirea  Universității la Ministerul de Externe- examen pentru persoane calificate din domeniul serviciului  public al  afacerilor externe)
  Watanabe, Nagasawa,Reiko, Cavaleristul  Reiko, Kizuki, Hatusumi, Naoko( trei destine curmate brusc)- opt viețí, mai mult sau mai puțín diferite în Japonia  anilor 1969/1975...

O carte  frumoasă despre: tinerețe, dragoste, prietenie,  studenție, cultură și violențe, despre năzbâtii și alienare, alcool și prostituție, despre inițiere, bucurii și regrete, familie și societate, despre grupări suspecte, despre boli psihice și traume, despre pierderi și regăsiri, tradiții și artă culinară, despre jinduită prosperitate și despre  sărăcie, despre provocări și speranțe, despre moarte,tragism, neuitare și suflet.
O carte deschisă, cum este însăși viața.
CE NU MI-A PLĂCUT:prea mult dezgolit erotism, obsesiv explicit.

Cartea nu oferă răspunsuri la marile probleme ale existenței.De ce nu rezistă toțí tinerii în fațá încercărilor vieții, de ce  iubirea nu are atâta forță, încât să învingă moartea?
Cartea  pune întrebări și lasă urme imposibil de  uitat.
”Știu  de ce Naoko m-a rugat  să n-o uit niciodată. Era conștientă de faptul că amintirile se vor șterge. De aceea m-a implorat să n-o uit și să țin minte că a existat.
Sunt cumplit de trist când mă gândesc la toate astea, pentru că Naoko nici măcar nu m-a iubit„.( Watanabe)

La mulțí ani, Haruki Murakami!

5 comentarii:

  1. Cunosc pe cineva, o femeie extrem de culta, care este Maestra in arta autocompatimirii!Tine de o anumita slabiciune,boala,probabil,si de multe atele ..nu am meditat niciodata asupra acestui aspect,ca sa-mi dau cu parerea prea mult...insa,in nici un caz nu as putea asocia asa ceva cu o atitudine cretina!
    Total brutala,exagerata afirmatia!!!
    Japonezii astia au un cult al onorii exacerbat,mergand in anumite situatii pana la sinucidere...de aici probabil detestarea autocompatimirii.In loc de compasiune,ei taie si spanzura,tipa,se isterizeaza,sunt neinduplecati!
    Ei nu se vad cat de extremisti sunt adeseori,de cata cruzime in istoria lor au dat dovada.
    Sar lesne dintr-o extrema in alta,desi paradoxal in religia si filozofia lor vb atat de mult de calea echilibrului.
    Normal ca din aceasta perspectiva de viata cel care se plange este de condamnat...



    RăspundețiȘtergere
  2. Personajele construite de H.M., nu doar în cartea despre care vorbim, dar și în ”La sud de graniță, la vest de soare”, sunt niște tineri ciudați.
    Cam toți poartă cu sine niște traume, sunt niște inadaptabili, niște „anormali„. Ce îi apropie sunt: tinerețea, erotismul, alcoolul, muzica, plimbările, lungile discuțíi. Ei, bine, aceste elemente nu pot acoperi golul imens pe care unii dintre eroii japonezului îl simt în ei, ca oameni.Primul lui prieten din adolescență se sinucide, pentru că, deși are o iubită de pe când erau copii, la adolescență constată că nu este suficient să iubești, dacă acest sentiment nu-ți conferă bărbăție. Alege , spre stupefacția tuturor, moartea. Rămasă singură, iubita lui,prietena cea mai bună a naratorului, încearcă, în felul ei ,să supraviețuiască șocului....este doar o prelungire a suferinței, căreia nu-i rezistă decât un an...Depresia se accentuează, urmează înstrăinarea, boala, alte încercări și apoi moartea. De asta spuneam că ”Pădurea norvegiană„ nu găsește soluții pentru marile probleme existențiale ale unui tineret cam fără idealuri. Asta, în vreme ce lumea cealaltă-europeană- tânjește după bunăstarea japoneză.
    Mottoul pe care l-am ales este crezul lui lui Nagasawa, prietenul și mentorul naratorului.
    Este singuru care știe ce vrea. Este un tip cultivat, bogat, dar care preferă să trăiască într-un modest cămin studențesc tocmai pentru a-și păstra motivația vie.
    Nu iubește pe nimeni, îl acceptă doar pe Watanabe, pentru că îi apropie setea de cultură și de muzică.
    Este de altfel, un alter ego al scriitorului. Așa l-am perceput eu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Exista anumita lucruri care ma fascineaza in culturile asiatice,dar si multe aspecte care nu-mi plac,mai mult,ma sperie chiar!
      Crezi ca Eliade a simtit vreodata cu adevarat spiritul Indiei?
      Eu ma prea indoiesc!


      Ștergere
  3. Am spus câte ceva aici:

    http://incertitudini2008.blogspot.ro/2012/10/daca-stelele-licaresc.html

    RăspundețiȘtergere
  4. Chiar şi Minulescu are o poezie despre Eminescu. :)

    RăspundețiȘtergere