luni, 10 iulie 2017

cât pe-aci să păgubesc rău statul care mă ocrotește

„Omul este ceea ce simte,asta e dacă vreți perspectiva mea.În cazul meu și memoria mea este a unui afectiv, eu îmi aduc aminte mai mult ce am simțit în diverse etape ale existenței mele.„

Octavian Paler


Astăzi am simți  că  nu este  cine- știe -ce-mare-chestie  să ajungi  să furi statul.
Că într-o clipă, poți deveni  infractor.
 Gândul la cele întâmplate  nu-mi dă  pace. Tot  frământându-mă,  mi-am amintit  că am citit undeva  ce   spunea un psiholog  că trebuie  să faci atunci când ceva, o  întâmplare, un gest te apasă și simți  că  nu poți  să  te rupi  de  ceea  ce  s-a petrecut. Zicea   că   trebuie să scrii, să povestești și  să  recitești  ce ai reușit  să așterni  în fața ochilor  din ce  ți s-a întâmplat.

 De  niște luni  bune,  o fi un an, o fi mai puțin, am aflat  că  persoanele  care au împlinit o vârstă  nu trebuie să  mai   achite costul abonamentului   de  călătorie  cu autobuzul, în orașul în care locuiesc. M-am interesat   de unde se  pot lua  norocoasele abonamente, (  că   tot  cu abonament  trebuie  să  călătorești)  am citit  ce scrie pe  dugheana prin a cărei ferestruică îți întinde   cineva  documentul pe care  trebuie  să-l multiplici până la adânci  bătrâneți și ,conform indicațiilor,  am   făcut  copie  de pe cartea de identitate.
 Nu contează  că plouă, că ninge, că frige asfaltul, dacă  vrei  să  călătorești cu autobuzul , trebuie   să  dai ochii cu  aceeași figură acră, tu îi dai documentele,  de fiecare  dată,  și ea ,de la înălțimea  funcției pe care, cu onoare  o îndeplinește,după ce îți trece  numele într-un registru, și îți ia  cele  două copii ,îți dă  hârtiuța.
 Pe care trebuie să o păstrezi ca pe ochii din cap.( asta  am aflat  cam târziu)
Ei bine, de data asta, am pierdut-o.
 Eu merg mult pe  jos, rare  sunt  împrejurările  când  mă urc în autobuz, dar  da,  recunosc, sunt situații când  trebuie  să   merg  două stații până în centru. Sau mai multe, când trebuie să ajung la gară.
Când mi-am dat seama  că am pierdut   hârtiuța,( asta  s-a întâmplat  luna trecută) m-am dus la  doamna din spatele ușiței și i-am spus  ce și cum. M-a privit iscoditor și  mi-a spus  că  dacă mi-ar  da un alt abonament și controlorul ar descoperi,( habar nu am cum ar descoperi  el că eu aș avea al doilea abonament într-o lună) sigur  aș pierde dreptul de a mai primi vreodată  unul.
Am înțeles   că  trebuie să treacă luna iunie. Și a trecut.
 Astăzi, după ce,  în mai  multe  rânduri , mi-am cumpărat, de fiecare dată bilet,( patru lei  două călătorii) m-am dus  din nou, recunosc, cu mari emoții, la aceeași persoană  amabilă  și  bine intenționată.
  I-am dat  cele  două  documente, ea  m-a întrebat  când mi-a  scris ultimul abonament, am spus  că luna trecută, a  căutat în ceaslovul ei și a descoperit că  nu am așteptat  cât trebuie. 
Am ridicat și eu dintr-o sprânceană, că nu degeaba  mi-a zis  ea să nu mă mai strâmb, că dacă nu era  vigilentă, ar fi trebuit să vină după mine acasă, să-și recupereze prețiosul  document, pe care  Primăria îl  sponsorizează  din bănuții ei, cu dragoste și respect pentru  persoane  ca mine.
Să spun că mi-a  căzut cerul în cap?
 Să spun cât  regret că am  vârsta  pe care o am, să spun că  am  cotizat, la sindicat, bunăoară,  toată viața, și  niciodată, dar  niciodată , nu  am beneficiat  de vreun bilet  undeva, să spun că , de  când  mă știu,  mi-am  achitat absolut toate datoriile  către statul ăsta care, uite cât de fericită  mă face?

Mi-am sunat o   fostă colegă de clasă,  din București și am întrebat-o cum stau acolo lucrurile :simplu, ea  poartă în poșetă  cartea  de identitate și  amărâtul  ăla de cupon.

Am scăzut și în ochii tăi, așa-i?
Să-mi fi amintit chiar  degeaba  sfatul psihologului?

8 comentarii:

  1. De acord cu Paler..si cu cat simte mai mult si mai intens,cu atat e mai aproape de Dumnezeu!

    RăspundețiȘtergere
  2. I-am adus cuvintele aici, pentru că m-am regăsit în jocul lor de nuanțe.

    RăspundețiȘtergere
  3. Sigur că , încă, am în suflet acea tristețe pe care ți-o lasă ceva greu, care nu ar fi trebuit să fie. Nu pot să nu-mi spun părerea de cetățean: dacă tot s-a „gândit” să facă un gest de compensare pentru anii de muncă ai unei categorii sociale, căreia îi datorează faptul că, încă, există bine și un strop de frumos, Primăria și ai ei salariați ar fi trebuit să rezolve BINE un lucru. De la început până la capăt. Gratuitate înseamnă chiar GRATUITATE: fără teancuri de hârtii în fiecare lună, fără drumuri la ghișee situate cine-știe-pe unde....Nu pot să nu mă întreb: cui și la ce servesc, lună de lună, copiile de pe cărțile de identitate ale componenților unei categorii sociale, în mare parte, ușor de dus cu zăhărelul?

    RăspundețiȘtergere
  4. Este ceea ce Tutea numea "aflatul in treaba" la romani!Unii astfel isi justifica activitatea!Si sunt bolnavi de birocratie,de obsesia a n acte ca sa fie "corect"!
    Da,e revoltator!Strigator la cer chiar!

    RăspundețiȘtergere
  5. -am tot gândit: cât de vinovată sunt?
    Pe fb, cineva, care a lucrat în Primărie, dă un like la faptul că eu recunosc că nu am fost suficient de atentă.
    Știi ce cred? sunt puțini, extrem de puțini oamenii cărora le pasă când aduci în discuție un fapt, aparent banal. Lumea, cu ale ei... lucrurile nu se schimbă, omul suferă cât suferă, își asumă „greșeala” și tăvălugul se rostogolește mai departe.
    Și ne mirăm de ce ne este cum ne este, de ce suntem unde suntem

    RăspundețiȘtergere
  6. Unii spun astazi ca "Omul este ceea ce gandeste!NU..omul este ceea ce simte,ba chiar si gandirea fara un fond bogat si intens de simtaminte,nu se poate dezvolta frumos,armonios,placut Creatorului!
    Ti-am raspuns pe blog la articol..pe graba ce-i drept!

    RăspundețiȘtergere
  7. Sunt după o călătorie cam obositoare. Citesc mai spre seară.
    Mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere