joi, 22 februarie 2018

taine și reguli

   Măicuța mea ,  una dintre cele două bunici dinspre tata,  s-a stins discret. În  dimineața  când  eu  mergeam  în prima zi de școală.
 Așa de mult  mă iubea, atât de atașată eram de ea, că,  țin minte, ca și cum ar fi astăzi, multe, multe  întâmplări cu noi două.  Nu știu de ce mă ducea în spate, că leneșă  nu cred  să fi fost, poate  că  așa mă simțea  ea  mai aproape.  Îmi păstra, sub pernă,  roșcove pentru toate serile albe  de iarnă, când, din patul nostru, paralel cu al bunicului, îl  ascultam, rezemat de soba albă, cântând la caval. 
  Măicuța  se îmbrăca  altfel decât celelalte  bunici. Mai aveam două. 
După -amiezile  noastre  de duminică  aveau  ceva  conspirativ:  ne retrăgeam în camera  dinspre drum,  întâi îmi lega mie panglici roșii în cozi, îmi tot netezea    rochița   de  borangic ,  croită   din  pânza țesută de  ea în război, apoi  deschidea  lada  verde  cu   mulți trandafiri.
   Avea  câteva  bluze de mătase,  tot atâtea fuste, una era   de catifea și o mulțime  de  fișiuri,-unul   era  negru  cu scânteioare  roșii  plușate,   un  tulpan alb,  lucrat  cu   mărgeluțe albastre  și  un zăbranic   din dantelă neagră.
 Se proba în oglinda de pe peretele   opus ferestrei,  își  tot aranja, cu drotul,  furat de la  mama,    părul  alb, rar, mai punea  un  bariș, peste cocul   micuț,   mai trăgea  cu ochiul în oglindă, își colora un pic obrazul  cu foița scoasă  dintr-un sertar,  trăgea o ultimă ocheadă  către mine să vadă dacă  totul este    cum ar trebui să fie  și plecam amândouă la rudele ei.
  Am revăzut-o astăzi cu  toți ochii sufletului, după ce am citit  o însemnare a  unui preot  special, născut în satul meu.  Ceva despre  post, despre dezlegare....
  Am făcut    vărsat de  vânt  pe la  4/5 ani, tocmai în postul Paștelui.   Plecată cu treburile ei, mama  m-a lăsat în  grija   măicuței.
Era  foarte strictă.  Nu știam eu  ce  va să zică  să  trebuiască  să te ferești, ca nu cumva,  să  rupi  bubele de pe față. Sau de pe gât.  
Măicuța   mi-a acoperit  mâinile cu  bucăți albe de pânză  și mi le-a  legat  ca pe niște  mănuși.

  Într-o zi,  după ce  boala a trecut, mi-a spus  motivele. Erau  două.   Unul  mai important decât altul. Să nu-mi rămână semne, dar  și  de teamă  că aș fi fost tentată  să ” gust „ crusta aceea  roșiatică .  Era  de dulce.

4 comentarii:

  1. Bunica, despre a bătrână zic, s-a stins când aveam eu 6 ani, de la ea mi-a rămas vorba lungă, logoreea bat-o vina. De la mamaia, mama tatălui, mi-a rămas arta gătitului, postul și rugăciunea. Parcă și văd, ca și Labiș cândva, că-mi apare
    „O sfântă din icoane cu fața zâmbitoare,
    Cu ochii de cărbune, cu părul ca de nea,
    De-o bunătate rară, cu inima deschisă,
    Curată ca și crinul. Asa-i bunica mea”.
    Mama mamei mele, cealaltă mamaie, care a murit la 49 de ani, mi-a lăsat spiritul de muncă și pofta de viață, adică bucuria de a mă însenina la fiecare răsărit de soare.
    Da, povești pe care Argeșul le-a tot dus spre marea cea mare.

    RăspundețiȘtergere
  2. Fie-ne liniștite și binecuvântate bunicile noastre iubitoare, harnice și mult răbdătoare!
    Mulțumesc, Părinte!mi-ați răscolit imagini dragi!

    RăspundețiȘtergere
  3. Emotionant post, Gina. Iti doresc o primavara insorita, plina de lumina.

    RăspundețiȘtergere