marți, 21 august 2018

”Du-mă, Doamne, în pace în țară,

 Cu cercuri și cu ciubară, 
Și mă adă în pace acasă, 
La copii şi la nevastă!”, 
Ion Abrudeanu.

Tocmai   m-am întors din Țara 
Moților.  
 Oamenii acestor locuri  sunt dăruiți  cu  brazi, râuri, pajiști și piatră,peșteri și   tainice  poteci, sare și aur în adâncurile  pământului.  Mai presus de toate, Domnul  le-a pus în fire ceva din statornicia  și  din  semeția  munților.
 Harnici și făloși, ei  știu  bună-cuviința, respectul pentru lucrul bine  făcut,  dragostea pentru  astăzi, dar și pentru  mâine.
Vreme  de  o săptămână , cât  le-am fost  musafir, am bătut   drumul  mai aproape sau mai departe de Albacul lui  Horea.Îi stau  de-a dreapta și de-a stânga   Cloșca și Crișan.
 Și-n satul lui, cu  case țuguiate, dăinuie  amintirea lui   Avram Iancu.
Turme pe creste, văcuțe în livezi însorite, ici-colo , câte un cal, mândru și el, cum mândru-i stăpânul.
Case  temeinice, fără stridențe, curți îngrijite, ferestre  cu flori în toate nuanțele  firii.
 Fără  să fi căutat, am regăsit ceva  din

firescul copilăriei:aici  toată lumea salută pe toată  lumea, cu  fața senină. Puțină lume umblă pe uliță,  sigur, doar  cu treburi.  Curați, cu   roșu în obraji, binevoitori, atunci când ceri o lămurire, oamenii muntelui, femei și bărbați,  te privesc în ochi, și, pentru o clipă,  te  fac să crezi  că ești  de-al lor.
Am văzut și o nuntă, amestec  de  frumoasă tradiție  și de  nou, copii și vârstnici,în port popular, gel în freze, curele  neîncăpătoare, semn că  mulți moți au cam uitat  mâncarea de acasă, în drumul  lor  printre străini.
 Doar Arieșul, neobosit, scaldă pietre și  locuri. 
 Și mulți  bolizi, cu numere  de toată țara, aleargă în toate părțile.
Duminică,  satele   păreau pustii:  lumea  toată  era  la  biserică. Sub bolți,  așteptă, în fiecare  curte, masa  curată, împodobită  cu  flori.
Așezați la  minte și la  treburi,  acasă, ori pe meleaguri  depărtate, moții zidesc!
Autocarul  se deplasează  din ce în ce mai  greu, oprim în Alba Iulia,mândru, Mihai Viteazul ne învață lecția  Unirii,  este vremea   când se schimbă garda, lume  câtă frunză,  istorie, trecut și prezent   laolaltă,  se  cumpără de  toate,  arde soarele, înghețata are  gustul  fructelor  de pădure,  cautăm umbră, se împart  zâmbete, pornim.
Din când în când,  la radio aud ce se mai petrece în politica  noastră în care,bulucite în jurul  vătafului, au cam năvălit femeile. 
Cu sau  fără  ei, viața merge înainte.

Agale, tot  mai  greu,ne apropiem de  susurul  Oltului.
Atți oameni, alte drumuri.
Fără să vreau, ochiul  rătăcește prin curți, cresc în voie  buruieni,  gunoiul  se  revarsă  din containere,ici-colo, mai răsar și  flori printre coji de semințe,  plastic și  hârtii.
 Lumea  nu prea  gustă  farmecul sărbătorii. 
Se zbate, încolțită, viața.
Îi cam lipsește    energia.

2 comentarii:

  1. Descopar verva stilului de pina acum, de data aceasta, parca, cu ceva adaugiri, intre care, pe linga frumusetea imaginilor vizuale si descrise, apar bucuria si tristetea, dar si o tenta de politizare, rara in ce am citit pe acest interesant si placut blog. Iata cum se percepe admiratia, bucuria calatorului, a scriitorului de fapt: " Oamenii acestor locuri sunt dăruiți cu brazi, râuri, pajiști și piatră,peșteri și tainice poteci, sare și aur în adâncurile pământului. Mai presus de toate, Domnul le-a pus în fire ceva din statornicia și din semeția munților.
    Harnici și făloși, ei știu bună-cuviința, respectul pentru lucrul bine făcut, dragostea pentru astăzi, dar și pentru mâine." Si aici avem o imagine redata cu amanunte si respect pentru locuri, oameni. "Turme pe creste, văcuțe în livezi însorite, ici-colo , câte un cal, mândru și el, cum mândru-i stăpânul.
    Case temeinice, fără stridențe, curți îngrijite, ferestre cu flori în toate nuanțele firii. Fără să fi căutat, am regăsit ceva din firescul copilăriei:aici toată lumea salută pe toată lumea, cu fața senină. Puțină lume umblă pe uliță, sigur, doar cu treburi. Curați, cu roșu în obraji, binevoitori, atunci când ceri o lămurire, oamenii muntelui, femei și bărbați, te privesc în ochi, și, pentru o clipă, te fac să crezi că ești de-al lor. "
    Poti cititorule sa ocolesti fara sa remarci aceste distincte rinduri? "
    Duminică, satele păreau pustii: lumea toată era la biserică. Sub bolți, așteptă, în fiecare curte, masa curată, împodobită cu flori.
    Așezați la minte și la treburi, acasă, ori pe meleaguri depărtate, moții zidesc!" In alcatuirea intregului isi face loc si prezentul legat de istorie, dar, subtil, aproape imperceptibil,si ironia politicului. "Mihai Viteazul ne învață lecția Unirii, este vremea când se schimbă garda, lume câtă frunză, istorie, trecut și prezent laolaltă, se cumpără de toate, arde soarele, înghețata are gustul fructelor de pădure, cautăm umbră, se împart zâmbete, pornim.
    Din când în când, la radio aud ce se mai petrece în politica noastră în care,bulucite în jurul vătafului, au cam năvălit femeile.
    Cu sau fără ei, viața merge înainte."
    Rinduri de final strecoara un soi de tristete, de nemultumire, odata cu intoarcerea, cu schimbarea peisajelor ce nu mai apartin binecuvintatilor moti, ci meleagurilor regatene cu lipsurile lor, probabil regretate, dar ironizate amar de autor. "Agale, tot mai greu,ne apropiem de susurul Oltului.
    Atți oameni, alte drumuri.
    Fără să vreau, ochiul rătăcește prin curți, cresc în voie buruieni, gunoiul se revarsă din containere,ici-colo, mai răsar și flori printre coji de semințe, plastic și hârtii.
    Lumea nu prea gustă farmecul sărbătorii.
    Se zbate, încolțită, viața.
    Îi cam lipsește energia."
    Cautarea nu-i zadarnica fiindca talentul si spiritul de observatie ale autorului te provoaca, te ademeneste la lectura si cunoastere, eventual la o reconfirmare a ceva impartasit in propria traire!
    Felicitari doamna si multumiri multe fiindca ne prilejuiesti o alaturare in calatorie cu gindul!

    RăspundețiȘtergere
  2. Tot ce ne înconjoară devine o parte din noi înșine.
    Totul este în noi.
    Pentru că și noi suntem în tot.

    RăspundețiȘtergere