”Între chin și amin”

Recuperarea  memoriei  în filmul  ”Între chin și  amin”

”Și când n-am să mai mor
Pe margini voi călca știutul destin
Viața rămâne acolo
Între chin și amin...”
Toma Enache
La ieșirea din cinematograf, m-am uitat  la spectatori-  erau  foarte mulți tineri.  Nu doar  că asta  m-a impresionat, am simțit un fior  de  căldură, de încredere  în generația asta zvăpăiată, cu blugi rupți în genunchi, cu telefoane   de ultimă mod-  tinerii vor să afle  de unde  vin, să afle  adevăruri istorice greu de imaginat.
Și m-am gândit, fără să vreau , că, pe locul unde    au fost atâtea orori, atâta suferință,  s-au înălțat  blocuri.  Dacă ar avea voce, pământul ar  

zvâcni, pentru  că el este  martorul cel mai  fidel al anilor în care la Pitești, în orașul ăsta frumos , cu  lalele și multe parcuri,   s-a  comis cea mai cutremurătoare dramă  umană,  numită atunci ”reeducare”.
Fenomenul Pitești.
  Du-te  să vezi  filmul, nu trebuie  să-l povestesc eu.
 Vreau doar să spun  că omul a fost fiară pentru  floarea  intelectualității  acelor ani de   tortură, deopotrivă pshică și fizică.
O antiteză  domină filmul-  niște superbi ochi albaștri, un contrabas, un lan de maci , din  viața  din afara  închisorii și  chinul   unui grup  de  de oameni   învinuiți   fără vină, torturați în cel mai inimaginabil mod.
  Filmul , admirabil  regizat de  Toma  Enache,   are un final fericit-  recuperarea  iubirii, deși  prin diagogul  dintre două-personaje cheie, interpretate  de C. Cotimanis și  Cezara  Dadinescu,( două personaje- cheie)  lasă  să se înțeleagă că   flagelul  răului  există, încă.
   Am văzut cel mai dur  film  dintre câte   am văzut eu vreodată.
 Un film  care   luminează memoriile!
  Ce  bine  că tinerii   nu  se duc doar  să asculte  bubuiturile  din   boxele  instalate în  piață de   ”Sărbătorile toamnei„!
Ce  bine  că , într-o seară de duminică , au venit în număr  mare  să descopere istoria  unor vremuri  despre  care   se povestește atât de puțin.