marți, 11 februarie 2020

„Dorința

   pe care o avem când năzuim spre un anumit bine este însoţită de iubire şi apoi de speranţă şi bucurie, în timp ce aceeaşi dorinţă atunci când năzuim să ne depărtăm de răul contrar acestui bine, este însoţită de ură, teamă şi tristeţe, din care cauză este socotită contrarie sieşi.”
René Descartes.

De-a lungul anilor, am reușit  să  am o bibliotecă  frumoasă!    Multe  dintre  cărți  le aparțin copiilor mei, care  au în sânge   dragostea  de carte, dragostea de lectură, motiv care , fără  modestie o spun,  îmi  creează  un fel   special de  mândrie.
   Unele cărți îmi sunt foarte aproape de suflet, le pot mângâia  coperta  înainte de a le redeschide, le las pe ele   să-mi arate  una sau mai multe pagini speciale.
 Au ele, cărțile, acel ceva  pe care   omul nu-l poate avea: o tăcere care nu intimidează, o tăcere care te atrage, te liniștește, te captivează!

În penultimul an de facultate, profesoara de gramatică franceză structuralistă  ne-a obligat să traducem- mai apoi aveam să înțeleg  de ce-   multe pagini din „Discurs asupra metodei.”
 A fost o muncă   grea de tot, cartea păstra urmele strădaniilor mele. Și ceva  mai mult decât suflet.  nesomn,  grijă,  chiar pasiune.
O colegă nu mi-a mai restituit-o .
  Nu pot să uit cartea aceea...
Am căutat caietul în care aveam multe însemnări.  Nu l-am găsit... .

   Poate   că într-o zi,  o să dau peste el.
Cineva, un prieten  pasionat  de   matematică și de filozofie, a adus astăzi  niște însemnări   fascinante. După ce le-am citit, m-am gândit  la cartea mea, la mine, cea care traducând    din   René Descartes, învățam să  mă  cunosc.
 Și mai ales,  să  cunosc.
.
*Numai pe gândurile noastre suntem pe deplin stăpâni.„
*Cele mai mari minți sunt capabile de cele mai mari vicii, precum și de cele mai mari virtuți„.
*În fond,  mă îndoiesc și cuget, presupun tot timpul faptul că Eu mă îndoiesc că Eu  cuget, deci  că Eu  exist.
*Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist, exist, deci Dumnezeu este.”
René Descartes.

2 comentarii:

  1. ”Regretul este şi el un soi de tristeţe având o amărăciune deosebită prin aceea că este totdeauna legat de o anumită desperare şi de amintirea plăcerii pe care ne-a dat-o delectarea. Căci nu regretăm niciodată decât binele cu care ne-am delectat şi pe care l-am pierdut în asemenea măsură, încât nu mai avem nicio speranţă de a-l redobândi la vremea şi în felul în care îl regretăm.„
    René Descartes

    RăspundețiȘtergere
  2. https://jurnalspiritual.eu/s-a-intamplat-in-11-februarie-1650-2/?fbclid=IwAR1530Ke1Z5FSyF1uhoj8ooht2fQfuY4TJoX53TLOxpF2bY9TLctm3ziK9I

    RăspundețiȘtergere