căutam un motto pentru gândurile mele

Am deschis, la întâmplare”Versuri„, de Tudor Arghezi
„”Se-nalță, iată-i, ridicați   în zare,
 Cocorii-n rânduri  călătoare...”/ 267. 

 12,15/ 9 aprilie 2020.
O anume activitate  gospodărească  mi-a permis  să mă folosesc și eu de  cele  două ore alocate, zilnic,  nu-i așa?
  Înarmată  cu tot ce trebuie- nu-mi plac selfiurile, că, altfel,   m-aș fi arătat și „cu mască „- pornesc  pe alee.
Este o superbă  zi de primăvară !
 Aproape că ar trebui să scriu  cu majuscule!
Verde crud, ramuri vesele,  toate culorile curcubeului  în  corole  vesele, triluri nestingherite!

Apare un individ, îl știu foarte bine,  că locuiește  în același bloc, de fapt, pe aceeași scară cu mine, este  cu vreo doi ani mai mare decât  primul meu fiu. 
 Nu posedă  mască.  Fumează. 
Ține în mâna  dreaptă două  franzele,  neacoperite, bineînțeles.   Aștept să  se deplaseze  , astfel încât să păstrăm  distanța   corespunzătoare.
 Individul  înaintează.
 Mă   duc eu   mult către gardul  viu.

Ceva mai departe,  aproape de melcul de gunoi,  un fost elev- cred  că  numără cu vreo  zece ani mai puțin decât   fumătorul-  omul poartă mască și mânuși, a dus  gunoiul-  mi se adresează  cu  o voce tristă:
_ Sărut mâna, doamna dirigintă!
(  este  proaspăt  proprietar în blocul   paralel cu  cel în care locuiesc; 
la școală, nu era premiant, nu era  nici în ”eșantionul  doi”, era un copil cuminte, sfios și  aspru încercat de  viață.

De dimineață, am citit câteva „reportaje de război”, care   m-au  tulburat   mult.
 Profund.  În spitate,  în aer, conducând avioane, Eroii  luptă!   Se sacrifică.
 Au  familii. Iubesc  viața!

 Printre noi,  oamenii obișnuiți, vegetează   și ființe  botezate  întâmplător oameni.
   Ce bine că sunt  puțini!