dragoste cu albăstrele

Venise de undeva, dintr-un
 sat  de pe lângă  Dunăre.La vremea aceea, nu prea știam eu cum este chestia  cu  profesorii, unii cu diplome de facultate,alții,absolvenți  doar de liceu.

   Tânăra brunețică domnișoară  suplă își purta  părul împletit într-o  coadă mătăsoasă, rotunzită  peste cap, de la o ureche către  cealaltă..

 Ne învăța   matematică într-un fel anume..Logic.Destul de atractiv. 

Am deprins de la dumneaei  un fel  limpede în   abordarea problemelor, rezolvare care  mi-a  folosit  nu doar  la  matematică.. Am învățat să  gândesc mai întâi, abia după  aceea  să încep lucrul . Să înțeleg ce mi se dă și ce mi se cere.

Și a fost foarte bine.

 Ipoteză și concluzie, nu-i așa?

  În anii aceia,în afara  activității de la clasă,  profesorii erau obligați să organizeze  multe activități culturale: pregăteau piese de teatru, brigăzi artistice, în ale căror structuri și conținuturi  prezentau situații trăite și  văzute  de ei , acolo, în  lumea satului.

Poezie și muzică.

Textele  brigăzilor  artistice  purtau marca  profesorului  nostru de  Limba  română.

    În satul meu din lunca Argeșului,am văzut pe scena  Căminului cultural, pentru prima oară, ” Titanic  vals”, de  Tudor  Mușatescu, piesă în care au jucat  cam toți  profesorii și învățătorii  din cele trei școli ale  comunei  Ungureni.

 Regizor, același  regretat  profesor. 

Pentru mine, spectacolul văzut  într-o seară de iarnă, în sala arhiplină, încălzită  de o   sobă pufăind  molcom,  a fost una dintre întâile bucurii totale din anii  copilăriei.

Deși eram doar în clasa a  VI_a,  făceam parte și eu  din ”lotul lor„. Mă  remarcase   profesorul meu de Limba  Română, regretatul  Gheorghe  Fulga, absolvent de ”Litere   ”și  ”Filozofie” .

  Fără să vreau, în  deplasările  noastre, cu căruța, prin satele din jur  sau la „raion”, auzeam  tot felul de picanterii despre  idilele  care îi prindeau în mreje pe tinerii  profesori, unii dintre ei, căsătoriți,  fiind.

Domnișoara  Mitica era îndrăgostită.

 A plătit cam scump iubirea ei pătimașă.

Ce-mi amintesc foarte bine este ziua aceea a însoritului sfârșit  de mai; :aveam  matematică, eu  eram la tablă.

  A  bătut cineva în ușa clasei, aducea  un pachet  frumos, învelit în hârtie albă, foșnitoare,ca o promisiune. 

Nerăbdătoare,  domnișoara aflată  la catedra cocoțată pe un piedestal de lemn,mai pe  furiș, mai pe  văzute,  a probat pantofii.

 Erau superbi, bleu, cu toc înalt

Îi veneau perfect. 

 Alături, era  o bucată  de nylon, cât pentru o rochie albă, în  stoluri  de buchețele rupte ca din  grădiniță..

Peste vreo câteva săptămâni, la  serbarea sfarsitului de an, era  înfloritoare  ca un strat de zambile!

 Scurtat, părul  îi curgea către umeri, în bucle. 

A fost ultima oară când i-am admirat mersul legănat.