vineri, 24 iunie 2022

”viața omului ține pasul soarelui ”



Ziua aceasta așterne laolaltă mai multe simboluri.

Mi-a fost dat nu doar să văd râul Iordan,binecuvântat  de Nașterea Sfântului  Ioan Botezătorul;  i-am călcat undele, simțându-i  atingerea duioasă.
Neprețuit dar!

Uriașă este puterea  gândului!💓
 În jocul colorat al întâmplărilor, cu al lui  caligrafic catalog de suflet,în dansul imaginar al Sânzienelor, îmi vin în minte frânturi din orele de folclor, ale distinsului nostru  profesor, din anii studenției, Gheorghe Vrabie. 

Vorbă duioasă, plete și mustață, ninse de anii  bătrâneții, adunând în palma stângă cu trei degete ale celeilalte mâini informații despre obiceiuri și datini.
Și motto-ul, cam hazliui  pentru noi: ”străbate ca un fir roșu...„
 Noi, vreo  nouăzeci la număr, în amfiteatrul Sălii Unu, multe fete și  doar câțiva băieți, îl ascultam cuminți, notam în caiete.
 
În banca a doua:Petrică, eu și Marilena.💓
 Astăzi se fac trei ani de la revederea  noastră- foști studenți,   mămici, tătici, bunici, cu neuitarea în gând.
Sunt Sânzienele, cu parfum de drăgaică și alesături în altițe de ie!
Vechi și nou laolaltă, viața în pasul ei, când lacom, când  domol.
Neobosit  călător este  gândul!💓

marți, 21 iunie 2022

„carte frumoasă

cinste cui te-a scris„„


Locuri, oameni, toponime, un pic de istorie, de viață, în simplitatea ei sinceră, când grea, când liniștită, ieri și astăzi,vechi și nou, laolaltă .Toate adunate cu pasiune și cu multă implicare într-o carte plăcută.
Respiră în paginile acestei monografii sentimentale, pe care doamna Florina Titeanca și-a numit-o duios„ Letopisețul de Titu”, grija autoarei pentru a reconstitui, folosind documente, câte s-au putut găsi,date consemnate în alte lucrări, dar și cu ajutorul unor persoane care au cunoscut târgușorul Titu, cu modestele-i lăcașuri, cu drumuri și oameni, îndeletniciri și meserii.
Mă onorează atitudinea autoarei de a-mi fi inserat amintirile de liceană, păstrate cu tandrețe, dintr-o perioadă, când , pentru mine, reperele acestui loc drag erau: liceul, cu ai lui extraordinari profesori , cărora le datorez formarea, cu gara, înconjurată de castani, și simbolica pasarelă, unind cu brațul ei, astăzi ruginit, două ramuri ale așezării, pe al cărei peron viața a pulsat mereu, cu speranță.
De la un coleg de clasă, colonelul Matei, am aflat că promoția noastră de liceeni a fost prima care a susținut bacalaureatul în Titu.
Din amintirile mele de copil, Titu se contura în jurul a două puncte speciale. pentru toate vârstele: Târgul Titului, din 14 septembrie, de Ziua Crucii
 Copilăria și adolescența generației mele erau cuprinse de farmecul mereu neobosit al Târgu- Titului.  Adevărat miracol pentru  noi!
Cu turtă dulce, floricele colorate, ciocu-cu-norocu', dresuri de animale, must, vânzări/ cumpărări, muzică, iureșul bărcuțelor suspendate, înghețată, multă animație și tot atâta bucurie.
Copiii de astăzi trăiesc și se  bucură altfel, noi păstrăm  în suflete  ineditul unor bucurii de neînlocuit. și ”Regia”. În satele din fostul raion, Titu, se cultiva tutun, se muncea mult și greu. În decembrie, gospodarii aduceau , în căruțe, rodul muncii lor de multe luni. Și primeau bani! Prilej fericit de a asigura familiei cele necesare, până la recolta viitoare!

Se adună, în acestă carte cu un fel de dragoste maternă, poze vechi și noi, amintiri, înscrisuri, desene, impresii personale și de familie, spre a prezenta cititorului o lume, care a făcut primii pași către lumină, purtându-și picioarele goale în țărâna unui spațiu geografic, menționat documentar, pe la 1635, când ar fi trăit logofătul Stoica ot Titiu”Milostiiu bojiiu Io Matei Basarab Voievod i gospodin davat gospodstvo- mi...lu Stoica ot Titiu„(pagina 36).
”Letopisețul de Titu” este o carte scrisă frumos, cu sufletul presărat printre rânduri, când vizibil prin amintirile bunicii și ale mamei, când intuind în desene,:poteci, drumuri, popasuri, râuri, conace, moșii, impresii despre cultură, credință, târguri, negoț, schimburi de mărfuri.Cartea nu se putea ivi oricum: a fost nevoie întâi de toate, de o dorință personală de a răspunde la întrebarea: de unde vin? continuată de căutări, de documentare, de multe discuții cu persoane pasionate și ele de istoria acestui loc: TITU!.
Așa s-a construit, adunând pietricică cu pietricică, bob cu bob, un document frumos, î îngemănare sinceră, fără mofturi, între ieri și astăzi.
Zice autoarea, la pagina 68 că, dacă ar dori o comparație, în inima ei, Titu ar părea o femeie, în copilărie, fără griji, lovită de viață ca o adolescentă ponosită și în lipsuri, ca, mai apoi, să se transforme într-o domnișoară cochetă.
Am citit undeva, cândva, că, dacă vrei să-ți faci o idee despre un loc de pe hartă, ar trebui să privești atent în ochii femeilor care îți ies în cale. vei citi bucuria și tristețea, speranța, încrederea, dacă există.

Cartea pe care tocmai am citit-o- recunosc că am și lăcrimat regăsind descrieri care se potrivesc și cu imagini din satul meu, Ungureni, situat la 12 kilometri de Titu - luminează!

Este de folos atât celor vârstnici, care își regăsesc între pagini o parte din viață, dar și celor care nu știu mare lucru despre locul în care își au rădăcinile.
Am citit-o cu bucuria copilului care a primit în dar un album viu!💓
Felicitări, Florina Titeanca!💓
Ai muncit cu pasiune, cu multă implicare de minte și de suflet!
Cartea aceasta te reprezintă!
Este talonul tău de suflet pentru copii și nepoți, pentru ziua de mâine!

duminică, 12 iunie 2022

timpul regăsirii


 
Printre primele imagini pe care le păstrez în minte, din copilăria timpurie,  este peretele alb, dinspre răsărit, al  camerei în care dormeau  bunicii mei. măicuța și talițu.  Se adunau acolo două icoane, una mare, înrămată în maroniu, cu Maica Domnului și pruncul ei, și alta micuță, cu ramă subțire, gri argintiu.

Pleoape grele se lăsau peste o față blândă, terminată cu  barbă lungă, albă, îngrijită,ca și  părul  nins  de  ani nenumărați.Fără trup, doar o cămașă lungă, albă și  ea.  

Un moșneag  bun,  fără  vârstă.
 Nicăieri, în toată viața mea, nu am mai văzut o asemenea icoană. 
Măicuța zicea  că așa  ar trebui să arate  Dumnezeu!
  Sub icoane,  unde  bunica  punea  busuioc verde ,vara, și  uscat, la Bobotează,  erau trei  decorații. Talițu le primise la  Mărăști, Mărășești și Oituz. Una era  „Crucea Sfântul Gheorghe„.  Alta era însoțită de un brevet, purtând semnătura Regelui.
  Acel ”F„, ca o floare  vie, îmi  crea un fel de emoție specială, nu, nici pe el nu l-am mai  găsit atât de frumos altundeva.
 Icoanele și decorațiile s-au rătăcit, eu nu știam atunci cât de prețioase sunt, părinții au construit altă casă.
  S-au rătăcit drumurile, a rămas  pictat în mintea mea de atunci și de acum, un parfum mult  mai puternic decât oricare altul, cumpărat din cine știe ce loc, pe unde m-au purtat pașii.
  Am pierdut mersul  mereu pe fugă al mamei, privirea albastră, când blândă, când mustrătoare, a tatei, bănuții primiți  la sorcovă,  șorțulețele de uniformă, din anii de școală, serbările pe scena mereu  clătinată,  bicicleta  căreia mereu i se rupea  câte o spiță,zâmbetul poștașului aducător de scrisori în plicuri mici, colorate.
 Ce bine că  există sertare  ascunse !💓  
Unde o fi seara primului bal, în rochia plisată, de stofă liliachie, pasul foarte  aproape, al mamei?
 Mă ”conducea„ acasă un băiat.
 Câți vișini vor fi înflorit în  livadă, de câte ori se va fi deschis și închis  portița dinspre grădină, câte sâmbete, duminici și sărbători vor fi fugit pe drumul  alb  din fața casei  mele, de câte ori voi fi tras cu  urechea, în  zori de zi, la ceasul deșteptător?
Revăd cu  tandrețe  scrisori,  diplome și bilețele, citesc printre rânduri, mângâi anii aceia cam fără de griji, încerc să le păstrez ritmul.

  Vara  are plete  verzi, curate, i le-a limpezit ploaia!
 Cum este să fii mamă perfectă, iar mai apoi, bunică  departe/aproape, nimeni  nu cred  că  știe cu  adevărat

Poți alege  doar  ce să-ți  amintești  cu drag!💓

joi, 9 iunie 2022

maci pentru sportul minții!



I-am cules cu sufletul, anul trecut, în Dobrogea!♥️
Fb are grijă să-mi aducă spre lectură postări mai vechi, care i se par lui interesante.
Astăzi este despre matematică!
într-o zi de iunie, în urmă cu ceva timp, descopeream:
”Matematica este considerată frumoasă, tocmai pentru că își este suficientă sieși. Nu trebuie să se slujească decât pe ea însăși.„
David Lagercrantz ”Agonia lui Turing”, pagina 186.

În clasa a VI-a, în orarul meu, a apărut geometria.Mi-a cam dat bătăi de cap vreo două luni.
Într-o seară- era sfârșitul toamnei- îmi pregăteam lecțiile. Văd cu ochiul minții manualul foșnitor, cu multe exerciții și probleme despre aflarea segmentelor determinate de proiecția înălțimii pe ipotenuză, într-un triunghi dreptunghic.
( sper să fi zis bine)
Nu reușeam deloc să ajung la rezultate corecte.
Brusc, s-a produs ceva, nu pot explica ce, știu doar că m-am luminat.
În seara aceea, am lucrat toate exercițiile cu mare ușurință.
N-o să spun cât de importantă devenisem!
Cred că momentul în care am priceput”mecanismul ” de rezolvare a fost și rămâne unul dintre acele clipe de mare fericire pe care le-am trăit în anii de școală.❤️
Matematica--excelent sport al minții!
( atât cât poate ea să încapă în logica fiecăruia)

duminică, 5 iunie 2022

„meseria este brățară de aur„

 Din culisele transparente ale vieții mele de profesoară

Viața este, cred, ceea ce facem noi din ea. Noi și cei din jurul nostru.
Astăzi este (aflu de pe fb) „Ziua învățătorului„.
Într-o nu prea îndepărtată vreme, Dascălul se sărbătorea în ultima zi de iunie.
Și chiar era sărbătoarea lui!
Ne adunam în Sala mare a Casei Sindicatelor, vorbeam despre meseria noastră, despre copii, despre manuale, ascundeam necazurile, pentru că toate ar fi trebuit să fie strălucitoare.
Este frumos că „Ziua învățătorului„ se ascociază cu venirea pe lume a marelui cărturar, Gheorghe Lazăr!
Era o vară toridă, terminasem al doilea an de meserie, prima vacanță din viață la mare.
Era mic copilul meu cel mare, eu- restanțieră cu două săptămâni de „activitate„ la școală.
De cum am coborât din autobuz, după aproape două ore de mers, plecarea era din autogară,dimineață, la 6 și un sfert, în holul mare al școlii mă aștepta directorul ,despre care prietena mea, profesoara de germană, care făcea și activități de secretariat, îmi spusese că, studiindu-i cartea de muncă, a aflat că respectivul, fie-i țărâna ușoară, ( Doamne, mulți nervi mi-a tocat), terminase o școală de silvicultură, completată naiba știe cum cu niște adeverințe.
Școală mare, frumoasă, cu etaj, satul și el bogat: Izvoru.
După salutul meu timid, omul cu ochi cenușii în fața căruia toți navetiștii, vreo zece la număr, tremuram, îmi spune că activitatea mea, pentru două săptămâni, începând cu acea zi de august, înseamnă să merg la cules de gălbenele (plante medicinale, nu-i așa?) undeva, la vreun kilometru de școală, unde instituția poseda un teren pe care îl lucraseră elevii îndrumați de colega mea, profesoara de biologie, Flori Dode.
Crezi că am îndrăznit să scot măcar o vorbă?
Am rezistat vreo două ore sub soarele care bătea tot mai tare, rochia mea albă s-a pictat în figurine portocalii, am predat femeii de serviciu recolta.
La 12 și jumătate m-am urcat în autobuz. Undeva, pe la Cornățel,pentru că mi s-a făcut rău, am coborât.
O femeie care scotea apă dintr-o fântână m-a văzut , m-a stropit, m-a dus la ea în casă .Mi-am revenit, cred că am mâncat niște prune, nu-mi puteam anunța familia, așa că am rămas acolo până la sosirea autobuzului de seară.
După vreo cinci ani, deși trecusem cu bine, nu doar eu, un concurs de ocupare a unei catedre în oraș, suplineam la școala unde aveam să mă titularizez, după o adevărată bătălie cu Ministerul Învățământului, patronat de Aneta Spornic.
Eram diriginta unei clase, în al cărei catalog figura și eleva E.B..
O fetiță tuciurie, care locuia într-un bloc, nu prea departe de școală. Avea mulți frați, însă niciunul nu voia să vină la școală.
Directorul- de jenă, nu-i spun numele- m-a trimis să o aduc la școală.
Din pământ, din iarbă verde.
Nu știu dacă mi-am propus vreo strategie, îmi amintesc doar că am bătut la ușa soioasă, fără încuietoare, a apartamentului, a deschis un tip atât de încruntat, că aproape m-am clătinat, era tatăl ei, au apărut mai multe capete de prin casă.
Am spus ce trebuia și ce voiam. Tatăl și-a luat fiica de mână și mi-a încredințat-o.
Fata era doar într-o cămașă de noapte, peste care apa și săpunul nu mai trecuseră de multă vreme..
Așa am adus-o eu în cancelarie.
Era după 89.
Sfțrșitul verii, perioada corigențelor.
O elevă a intrat, pe role, în cancelarie, spre a cere informații în legătură cu ziua în care va fi ea ascultată la chimie.

gânduri

  Mă uit înapoi cu duioșia experiențelor de tot felul, cu o mare iubire și recunoștință pentru  părinții mei și pentru locul nașterii mele,cu mereu neobosită și tandră grijă pentru copiii și pentru nepoții mei.

 Privesc înainte cu smerenie și cu încredere!
 Dincolo de fereastră, în splendoarea diminetii, verdele strălucește  viu!
Cerul,  soarele,  lumina  și  căldura lui  sunt îndeajuns pentru toți!💓

„Viața ne rabdă, împliniți ori goi.
Să o răbdăm și noi.
Ea pretutindeni e deplină
Și risipită în lumină„.
 Tudor Arghezi


miercuri, 1 iunie 2022

prințesa fără conduri


 „Știi tu ce înseamnă să fii copil?

Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumusețe, să crezi în credință.

Înseamnă  să fii atât de mic, încât spiridușii să ajungă să-ți șoptească la ureche. „
Francis Thompson

În partea aceea, unde mă așezasem, în așteptarea plecării avionului  spre București, erau doar vreo zece persoane..
Citeam, iar  vocea ei șoptită mi s-a părut nefirească:
-Sunteți drăguță să vă uitați și la copilul meu câteva minute? să merg și eu la toaletă.
A dispărut într-o clipă.
Un căpușor transpirat își odihnea visele direct pe mușamaua scaunului.
Și strălucirea unui cerceluș în urechea stângă.
În tricoul ei roșu, fetița era nespus de frumoasă.
Umede,buzele, în formă de inimioară, culegeau surâsul neobosit al neopritei libertăți copilărești.
În secunda următoare, m-am și văzut răspunzând întrebărilor vreunui temător vameș.
 Și m-au cuprins emoțiile.
Pare un ingeraș adormit, mi-am zis,
Nici nu  mai conteaza dacă  tânăra care a dispărut, aproape pe furiș,nu s-ar mai întoarce...
Priveam degețelele adunate în somn de vise albastre, piciorușele asteptând mângâiere.
-Vă mulțumesc mult, doamnă!
Îmbrăcată în negru, tânăra blondă ține în mână un plic mare, transparent, din care se zăresc înscrisurile unui certificat de naștere. Pe umăr, breteaua unei  poșete, în care, sigur, nu ar fi încăput pantofiorii fetiței pe care mi-o lăsase în grijă.
Singurul lor bagaj.
S-a anunțat  plecarea avionului.
 Nu știu cand au dispărut cele două  fugare. 
Nici in avion nu le-am zărit.

Voluptoasă, sculptând, doar ea știe cum, direcții pentru fiecare, viața alunecă  asemenea  izvorului, printre pietre, ascunde întâmplâri prin crăpături secrete, frânge visuri și speranțe, răscolește cămăruțe uitate deschise, dar, grijulie ca o mamă, ne rostuiește  pe toți. 
Cum poate .
Au trecut opt ani de atunci.
  
Este ziua copilului!
Mă gândesc cu drag și duioșie la nepoțeii mei.💓💓💓💓
Și la  copiii mei- bărbați!💓💓
 Dar și la micuța prințesă fugară în blugi. 

 Mă gândesc la milioanele de copii ucraineni siliți să se maturizeze  brutal, într-o lume pe care adulții nu  reușesc să o facă  bună...
La mulți ani, copii de pretutindeni!💓
 Rugați-vă  ca adulții care cârmuiesc lumea  să-și redescopere  copiii din suflete.