de Bobotează

   povești  pentru prieteni

Tale,bunicul meu matern, a fost ceferist.Toată viața.

Îl văd, așa, printre amintiri- îmbătrânit de timpuriu în prea dificila cursă a vieții, mereu pregătit de plecare.  

O navetă grea, de la Ziduri, la Titu, pe jos, fie vară toropitoare, fie iarnă cu nămeți.

 Câștiga bine. Din leafa lui de ceferist, a cumpărat  pământ pentru cei șase  copii, trei fete și trei băieți,lăzi de zestre pentru fete,  câte o mahmudea, haine și  albituri.Câte un lot de casă, pentru fiecare  băiat.

Era o iarnă  bogată, dormeam la bunici.

  Tale, așa îl alintam noi, nepoții, păstra mantalele din postav bleumarin, primite de la serviciu, la începutul fiecărui an. 

Un croitor scosese din fiecare  câte un palton pentru cei doi burlaci: Bălașu și Aurică, unchii mei.

  Bălașu, fie-i țărâna ușoară, era frumos și năzbâtios.

  Se pregătea minuțios de bal. Se da cu braintină pe păr își punea, ștrengărește după ureche,o garoafă roșie,ruptă din ghiveci, în vreme ce ”mare”( bunica) îi potrivea fularul de mătase, atentionându-l să fie cuminte. 

 Să nu mai intre în belele.

 A doua zi, era Boboteaza.

 Mare avea emoții:știa sigur că Bălașu al ei se va arunca în   Răstoaca, râul de la marginea satului.

  Și a făcut-o.

 Fără să se sperie. În uralele fetelor și ale flăcăilor satului, a prins crucea aruncată de preot.

  Au trecut anii.

  Bunicii nu mai sunt...

 Nici  ceasul cu desene  albastre, care îl trezea  pe  tale, la timp,nici  tabloul acela mare, cu o femeie scoțând apă din fântână.

Elevă de liceu fiind, mă gândeam că era pictat de Nicolae  Grigorescu, născut și crescut în satul vecin, Pitaru.

   Bălașu, cu năzbâtiile lui, o fi rătăcind și el printre  nori.

 Păstrez  poza asta.

 Și amintirile  mele dintr-o  căsuță cu cerdac lung, umbrit de viță-de-vie, o bucătărioară pe a cărei plită fierbeau mereu oalele.

Pe o fereastră, vopsită în verde,garoafe învăluite într-un parfum  unic!💓