Poezia, ca un suflet niciodată obosit, mereu secătuit de dor!
Imaginea este o fărâmă din câmpul copilăriei mele.
Către asfințit, lanurile, potecile, iarba și păsările se reuneau, cumva, într-un cântec fără glas.
Cerul trimitea ceva magic, un suflu, o boare.
Cred că atunci, acolo, am trăit clipa armoniei cosmice!
„Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se tulbură-n fund lacul
Şi-n perdeaua lui subţire
Îşi petrece steaua acul.
Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.
Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-as voi să mi se pară.„
Tudor Arghezi..
Ador poezia asta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu