duminică, 20 august 2023

sa nu uiți de unde ai plecat

 Când mi-a povestit mie cineva despre nea Oiță, el exista. Sper să mai fie.

 M-a impresionat povestea lui, așa că v-am adus-o și vouă. Cu suflet, cu tot!
nea Oiță

Motto:Bogăția este un văl care ascunde multe plăgi.
Menander, dramaturg grec- 342-291(îH)
Fără vârstă.
Înalt, spătos, mustață cănită. Unii spun că ar fi trecut de optzeci. El știe...
Mulți îl invidiază. Poate că au motiv, nea Oiță și-a construit un mic imperiu, o făbricuță de brânzeturi, niște magazine , s-ar zice că are și o stație de microbuze.
La el găsești preparate proaspete, gustoase, frumos ambalate. În fabrică, farmacie, nu alta, toată lumea în halate albe, scrobite. Fetele au scufițe apretate, ce mai, Occident!
Nu mai conduce, are șofer personal.
Prinse în șnururi lungi de parasolarele mașinii care îl poartă peste tot, două plăcuțe se balansează în voia lor.
În dreptul lui nea Oiță „nu uita de unde ai plecat! „
În dreptul șoferului, o pereche de opinci, cât degetul ăl mare al patronului.
- Nea Oiță, mă tot uit , îndrăznesc să te întreb, ce înseamnă, domle, plăcuțele astea?
Nea Oiță respiră greu. Își trece batista albă peste frunte, nu-i plac hârtiuțele alea mici, se lipesc, lasă dâre de hârtie pe față, când era copil își ștergea sudoarea cu mâneca aspră a cămășii de tort.
-Mă băiatule, eu am cinci clase, nici pe alea nu știu cum le-am terminat. M-am trezit la coada caprelor, nu ale noastre, ale altora.
Câți mărăcini mi-au împuns mie tălpile și degetele, să fii tu sănătos! Mâncare? O zi da, două , fără, un șut în fund îmi ținea de foame , că setea mi-o potoleam din ciutura fântânii.
Am jurat că odată și odată,o să am turma mea de capre. Așa am început, cu o căpriță albă, peste un an, alte două, cu voia lui Dumnezeu, am adunat o turmă.
În fiecare dimineață, mă rog la Dumnezeu să nu uit de unde am plecat.
Opincile? Nici de astea n-am avut parte.
Viața nu este deloc ușoară, ține minte de la mine.
Dar merită să fie trăită!

O vorbă spune că și o picătură de apă face să crească oceanul; atunci și o scânteie aduce lumina, oricât de puternic ar fi întunericul.

miercuri, 16 august 2023

se zice că animalele nu râd,

 ele înțeleg gravitatea  vieții.

 Și-a făcut loc printre uluci, agale, mai mult târâș, decât  în mers, aplecând iarba uscată. 

Din ochii umbriți de  pleoape obosite i se preling două boabe  mari de tristețe.

Stăpânii îi spun Firicel. De la ei am aflat că Firicel a împlinit douăzeci și doi de ani. Te minunezi, așa-i? nici mie nu  mi-a venit să cred.

Într-o noapte,a urlat disperat, nu s-a oprit nici dimineața, i-au dat mâncare și apă, au adus și medicul. Zadarnic.

I-au scos lanțul. 

Nu s-a bucurat, n-a sărit. Poate că nici nu putea.

A plecat încet pe poteca  dintre porumburi.

 Fără să se uite înapoi.

Răsărise luna, clipoceauvesele, în șirag, stelele, se auzeau și broaștele în lacul din apropiere, când s-a întors spășit.

 Cuminte ca un copil. 

N-a mai primit lanțul. Nici ei n-au insistat. 

Este liber. 


Nu  scoate niciun sunet, merge agale…

 

De ce o fi zis cine a zis suflet de câine?

joi, 10 august 2023

”Am plecat ca să văd lumea„


Mi-ar părea tare  rău să treacă neobservată ziua de astăzi,când, la  Brăila  s-a născut cel mai mai controversat  om și scriitor român
pe cât de misterios, pe atât de ignorat multă vreme  de critica literară, absolvent doar al claselor primare, cu o biografie în care figurau 14 meserii lipsite de intelectualitate, acest 

”Vagabondul este omul  civilizat al existenței absolute” 
”Omul care nu aderă la nimic„
„Cine nu simte nevoia unei lupte nu trăiește, ci vegetează.„
Panait Istrati, 10 august 1884, Brăila/ 16 aprilie 1935, București.
Dacă vrei să  să cunoști, cu adevărat,  un oraș, studiază atent privirea femeii, spunea cândva,
cineva.
Dacă vrei să cunoști cu adevărat poezia tăinuită a unui loc,  nu te lăsa copleșit  de prima impresie.
Am văzut  Brăila de  două ori.
Un oraș, ca oricare altul, la început de mileniu III- blocuri cenușii, tatuate de ploi și de zăpezi, străzi sparte, prăfuite, buldozere și macarale, praf, lume grăbită, comunitari căutându-și covrigii în colbul zilei. 
Câteva panglici,agățate la înălțime, anunțau două evenimente –concursul internațional de muzică populară de dragoste și, de acum, tradiționalul  festival Hariclea  Darclée.
Cam asta ar fi prima impresie pe care ți-o lasă  o plimbare pe străzile Brăilei.
 Dimineața și-a deschis genele devreme, în bătăile picamerelor , care lovesc nemilos străzile. Nu era chiar o noutate, doar veneam dintr-un oraș, în care tot timpul se găsește câte o stradă  de spart/ înlocuit țevi/ schimbat  instalație etc.
  În jurul fântânii,se adună brăilenii, alungați de căldura din case și de pe străzi. Am coborât  treptele parcului, o terasă liniștită cu vedere spre Dunăre.
Fluviul pare obosit, își poartă leneș cursul printre sălcii. Din când în când, câte un vas își strecoară trupul de gândac plutitor, cu burta plină.  
Peste două seri, aveam să simt altfel plimbarea pe faleză-  ceva venind parcă dintr-o altă lume, adieri dulci, răcoroase, în parfumuri florale, pantofi eleganți,  rochii foșnitoare,  costume lejere. 
Dunărea ascunde povești, deasupra puzderie de stele, pași  stinși pe alei, poezia depărtărilor, gânduri  răzlețe..uite cum te fură  gândul.
Peste tot, comercian
ți, pregătiți să-și atragă, în zilele de concurs cumpărătorii străini- suveniruri, vată pe băț, porumb copt, mici, frigărui,  floricele, costume de baie, papuci, jucării, cosmetice, înghețată, turtă dulce, obiecte casnice, fluierașe, gogoși, clătite,  bere din belșug.
Seară brăileană  sub ploaia de stropi colorați, peste căldura toropitoare a zilei!
În program,  aveam   Lacul Sărat. 
Dacă n-ai  făcut până acum baie în apa lui, musai trebuie să-ți faci timp, într-o vară!
Lume de tot felul:bătrâni, copii,  tineri, fiecare cu motivele lui- reumatism/romantism / odihnă. 
 Apa are finețea unei rochii de mătase, blândă, sfioasă,  nici  prea caldă, nici prea rece.
Vile cochete,  flori, muzică, terase primitoare.
În parcul liniștit,  o mănăstire de măicuțe.
Chiar ai de unde să alegi! Condiții, de! asta este în funcție de cât de bine îți arată portofelul.

 Lumea Brăilei  se împarte. 
Lași în urmă orașul cu zgomotul, praful și lumea lui grăbită și  poți rătăci în voie printre case tăcute, una mai frumoasă decât alta. Arhitectură exterioară  nespus de frumoasă- stâlpi, creneluri, scări sculptate, porți monumentale, ferestre mari, cu margini dăltuite în piatră colorată. 
Către seară,  ne-am întors în oraș, în Centrul  vechi.
Civilizația  apusă își  ascunde între aripi obosite  parfumul  și eleganța, case unice prin construcție și farmec  își dorm  liniștea dincolo de geamuri  sparte, balcoane gata să cadă, arcade crenelate, înnegrite de ploi.
Asculți cu urechea sufletului mersul în trap al trăsurilor din care, cândva, doamne cochete- românce, turcoaice, bulgăroaice, grecoaice, coborau la brațul bărbaților  eleganți în fața teatrului sau a  multelor restaurante de lux.
Nimeni nu mișcă nimic- urmași pierduți pe alte meleaguri își  pierd anii prin procese interminabile de revendicări. Între timp,  o lume de splendide construcții  își pleacă umerii, altădată zvelți, sub povara anilor.
Raze lungi, blânde își cern sulițele printre copacii înalți  ai Grădinii publice. Vestitul ceas de flori funcționează . Renovat, parcul își arată  ceva din eleganța de odinioară, o anume liniște boemă, a  protipendadei tinere, de acum   două secole-  scriitori,  artiști, avocați,  militari, armatori, negustori –trăindu-și  farmecul clipei.
Ultima zi  a trecerii mele prin Brăila, am dedicat-o  ”întânirii„ cu   inconfundabilul  ”vagabond”, Panait Istrati.

 Amenajată  de curând, într-un colț al grădinii, Casa Panait Istrati ne întâmpină cu o nefirească grație, contrastând cu  agitația lăuntrică a  uluitorului scriitor autodidact, Panait Istrati, născut în august 1884, la Brăila, dintr-o mamă spălătoreasă.
Pe biroul lui, odihnesc  patru  uriașe   dicționare  de limbă franceză, pe care a învățat-o singur și în care și-a scris majoritatea operelor. , traduse în peste treizeci de limbi. Un pat îngust, cuierul, pălăria, bocancii, bastonul, cărți- o avere pe care n-o pot egala conturile   nimănui.
Am văzut atâtea case memoriale! Diferite, cum este și firesc, fiecare scriitor își are lumea lui interioară, experiențe speciale...casa asta este fascinantă,  oază de liniște,  într-o mare agitată, un colț de lume, într-un loc ferit de cenușiul vieții.
Dacă te grăbești și ajungi pe aici, înainte de lăsarea iernii, în spatele casei vei vedea o fâșie autentică din „Ciulinii Bărăganului„.
„Căci Bărăganul e singuratec. Pe spinarea lui, nici un copac! Şi de la un puţ la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici de foame nu te apără. Dar dacă cumva eşti înarmat contra acestor două nevoi ale gurii şi dacă vrei să te afli singur cu dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ţinutul pe care creatorul l-a hărăzit Munteniei pentru ca românul să poată visa în voie.”
Dar  Neranțula,  ai citit?
Dacă nu, caut-o!!!
„Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile, să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea... Să plângi, un timp... şi apoi să râzi.„
Coborâm  printre ierburi uscate. O cărăruie ne conduce către una dintre intrările în lumea  nevăzută a Brăilei- hrubele. 
Ei, da! Hrube!
Viața Brăilei de odinioară ascundea în pântece, căi de refugiu spre Dunăre, legături tainice...
Ce povești!!
 În lumina asfințitului, Strada regală își arată splendoarea- câteva palate, filarmonica, piața Lyra,  hoteluri, restaurante, biserici , o școală, Casa cu stafii, piețe vechi . 
Unele supraviețuiesc, altele, obosite plâng în orbitele lor întunecate. Teatrul Maria Filotti duce mai departe faima  de altădată.
Orașul cu salcâmi renaște  greoi din cenușa timpului.
Eeei, știi ce spun acum?  Dacă vrei , cu adevărat, să retrăiești ceva din farmecul unei lumi apuse,   frumoasă  până la amestec de real și poveste, nu fugi  la mare, neapărat, apă și plajă poți găsi oricând , atmosferă fabuloasă  n-ai să întâlnești decât dacă vei străbate Brăila  pe jos.  
Brăila duce o viață triplă.
Așa am simțit-o în doar câteva zile- orașul nou  în mereu  agitata luptă pentru un  astăzi , străfulgerat de  seri muzicale, pentru toate gusturile și pentru un mâine mai bun .
 Dincolo, către Dunăre, o viață tăcută, o civilizație într-o uriașă ladă de zestre, cu parfum de epocă, splendori  cu luciu tocit, de pe vremea  când abia  apăruse tramvaiul.
 Dedesubt, frica de necunoscut,  hrubele.

Am refuzat să citesc  informații despre orașul pe care l-am povestit, așa cum l-am simțit, cu ochiul și cu sufletul
Cu lumea  lui  Panait Istrati, a lui Mihail Sebastian, a Doamnei  Doctor Ana Aslan.


marți, 8 august 2023

cum poți rămâne toată viața copil

 povești pentru prieteni

Odată, înainte de teză, i-am avertizat pe elevii cărora le eram și dirigintă,că,dacăvoi descoperi pe cineva copiind ,acela va primi nota 1 .
S-a întâmplat să nu fiu crezută. Am văzut cum una dintre cele mai bune eleve din clasă( erau intr-a 8-a) a scris copiuța și i-a dat-o unui coleg care(fără sa copieze, ar fi obținut, sigur, nota 7), a transmis-o altui coleg, cu rezultate slabe.
Urmăream "manevrele", gândindu-mă și ce ar trebui să fac.
Ochii ”autoarei”îmi studiau reacția.
Am cerut copiuța și am trecut notele în catalog.
I-am ascultat de multe ori, pe tustrei, până la sfârșitul trimestrului, astfel incât să aibă șansa rotunjirii mediilor.
Au trecut anii.
Autoarea copiuței a devenit jurist; nu mă salută niciodată. 😀
Al doilea beneficiar al" ajutorului", elevul cu prestație slabă,este un familist bun, un om ca mulți alții.
Valentin( nu este numele lui),cel care a primit și a transmis copiuța , a absolvit două facultăți:„Aerospațiale"și" Finanțe".
Într-o seară ploioasă, de ziua mea,cineva a sunat la ușă . Am deschis.Era el, cu un superb buchet de lalele .
Întâi am plâns, apoi, fără să-l întreb, pentru că eu mă simțeam ca o școlariță în fața lui,mi-a spus că de la nota aceea a învățat multe.
Cred că mi-a dat o lecție.
Nu l-am mai văzut, pentru că este stabilit în Canada.
Cine vrea să devină dascăl sau chiar este ar trebui să fie recunoscător:este un privilegiu să le fii copiilor în preajmă,să te simți de-ai lor, să te poți bucura odată cu ei sau chiar să poți plânge pentru ei.
Probabil aceasta este o fărâmă din ceea ce căutăm cu toții- "Tinerețe fără bătrânețe".💗

miercuri, 2 august 2023

reveriile unei duminici

  Ploaia a limpezit drumuri și case .

În mănunchiuri de raze piezișe, asfințitul își pâlpâie alene lampa roșiatică. Se lasă, cu storuri albastre, seara. Ici- colo, pe băncuțele din fața porților, bătrâne, curat îmbrăcate, stau de vorbă . În zilele de sărbătoare, toate discuțiile sunt mai frumoase. Dispar și grijile...
În treacăt, zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna unei bunici.
Ceva, ca un clipocit de gând, înflorește brusc, aducând cu el bucuria rătăcită în timp.
Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici, în fiecare duminică, mă lua cu ea.
Prânzul era imediat după ce se întorcea de la biserică.
În camera lor mare, cu ferestre spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane, decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.
Nu știu când și de ce au dispărut toate.
Bunica mă purta cu ea peste tot.
Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica numărând zilele pe degete.
În fața oglinzii mari,unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam, se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul, trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul era al mamei, aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.
Peste cocul făcut cu grijă, își punea tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de minunat.
Aceeași meticuloasă grijă, până îl potrivea, la dreapta, mai pe frunte, până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă, îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă ținea de mână, călcam pe lângă ea, cu mare drag.
Spunea bună ziua oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!
Mergeam la câte o nuntă.
Mai des, la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.
Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși, pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea, prin iunie, mai ales, ceva special, niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.
În toate amintirile mele o văd mereu preocupată de mine și de ea, rareori zâmbitoare.
S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.
Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.
În drum către casă, am zărit mersul, mai mult în fugă,al unei rochițe roz .
Și mâna grijulie a bunicii în blugi.
Mai tânără decât bunica mea.
Am șters lacrima și mi-am trimis gândurile în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își torc, nestingherite, anii