sâmbătă, 30 iulie 2016

în dumbrăvioara de pe sprânceana tăpșanului

Parcă  n-ar conta durata. Nici chiar toate  locurile  văzute.
 De fiecare dată, când  plec în vreo drumeție, cum trec de  jumătatea ei, aștept  să se întâmple acel ceva, țâșnind ca  o  scânteie, brusc devenită vâlvătaie, da, un fel de punct culminant al întâmplărilor. 
Ce se întâmplă mai apoi parcă  n-ar mai conta  chiar atât de mult.
Acest ceva durează puțin de tot, dar nu timpul în sine  contează pentru mine,contează  acea mângâiere fără raționamente, care cuprinde tot și nimic, o infinită complexitate a  lucrurilor în mijlocul cărora simți cum se țese armonia.

  Dincolo de deal, soarele cobora leneș într-o mare de  nori,  vălătuci verzi acopereau zarea.  
Copiii uitaseră  oboseala și căldura zilei. 
De pe băncuțele  așternute ca la școală, ascultau
vocea  preotului povestindu-le despre un Sadoveanu altfel decât știau ei.
 Am închis ochii, poate că  am și ațipit pentru o clipă, curgea povestea,  toate- spațiu și timp- se contopeau în albastru și verde, natura avea planurile ei, straniu
joc de vis și realitate, simț și  înfiorare, nicio grijă, doar gândul  mereu mai departe, în pacea  tainică a locului, precis și incert laolaltă.
Și da, a venit atunci de aievea lumina unui gând, eu, profesoara, povestindu-le copiilor, altor copii, mereu alții, mereu copii, cu ochi mari de uimire:
 „Și când ridică zâmbind ochii spre mine, mă izbi deodată o amintire ce brusc izvora ca  din negură, ș-o asemănare cu ochii și  zâmbetul celei care odată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare  și-mi fermecase c-un zâmbet și cu-o privire un trecător ceas al vieții„.

marți, 26 iulie 2016

Ah! cine te vede

Chiar în rai  se crede.
Vasile Alecsandri, Bucovina
O excursie este- hai să-i spunem- un act opțional: într-o bună zi, decizi să vezi  locuri pe care nu le-ai văzut niciodată  sau să le revezi pe cele  cunoscute  cândva, dacă  asta  simți că vrei să faci.
Ideal este, cred,  să fii însoțit(ă) de persoane cu care să poți schimba opinii, să nu te grăbească  nimeni și nimic, să   rămâi cât  simți tu că vrei  într-un anume loc, să  treci mai în grabă pe lângă altele. 
Cum ziceam, așa ar fi ideal.
 Poți, însă, la fel de bine, să-ți încarci sufletul, dacă, grație  tovărășiei unor  prieteni  te  trezești în mijlocul copiilor. Au ei un fel anume  de a  retrezi în tine acel fior care poate vedea  nu doar cu ochii: copiii văd lumea  cu
bucurie.
 Dincolo de bombe și violențe  de toate felurile, pe care adulții secolului  al XXI-lea nu ezită să le  scoată la înaintare, copiii fac viața frumoasă și, cumva, ating realitatea  cu vărguța fermecată, împrumutându-i ceva din   exuberanța lor  vioaie.

Da!  am văzut și am revăzut, cu suflet de copil, părți știute și neștiute  din Bucovina!
Un colț de rai în șapte zile!
Am avut noroc
de compania deosebită a unor faini tineri colegi : Corina  Dumitrescu,Lavinia Orășanu, Sebi Florescu, un profesor  de geografie îndrăgostit de meserie și de călătorii !
N-o  să-ți vină să crezi câte am văzut, pentru că a fost o excursie complexă, bogată, foarte interesantă , un uriaș buchet de obiective: istorie,  legendă, filozofie  de viață,  geografie,  etnografie, poem și poezie, port și tradiție, trecut  și prezent laolaltă, omul în pământeana- i  trecere,  dăinuind cât o eternitate.

Dacă ar fi să fac un rezumat,  am început, cum era  și firesc, cu trecere prin Câmpulung  Muscel, Rucăr, Bran,ce spectacol halucinant, cineva  a  bătut parcă în cremene și munții și-au deschis porțile,în  Chei, au țâșnit parcă în clocot adâncurile . Mărturie sunt  două splendide lacuri, unde  facem popasuri : Sfânta Ana și  Lacul Roșu, pe maluri, tăcută, pădurea cată spre cer, se leagănă  apa în unduiri calme, pământul și cerul își dau mâna  în  scurgerea vremii.
 Și când soarele se pregătea  să se-nvăluie în nori  mergători , ajungem la   Gura Humorului, unde, vorba lui Nică a(l) lui Ștefan a Petrii  ne-a fost și masul în toate cele șase nopți.
Primele pe listă au fost  mănăstirile  Voroneț, Moldovița, Sucevița- sacru și estetic, perfectă armonie  în marele ritm cosmic,înainte de a păși pragul lăcașului,  privirea se odihnește pe  pânza  nemuritoare a  picturilor exterioare;albastru, galben, verde- frumusețe,  jertfă, credință.
Scut popas la   Centrul de Ceramică de la  Marginea.
 În ziua următoare, alte locuri ne-au încântat  ochiul și sufletul : bătrâna  Cetate a Neamțului, scut în calea atâtor vitregii de tot felul. La Humulești  am  lăcrimat cu un ochi și am  râs  cu celălalt, tovarăși  de petrecere fiindu-ne Nică și toată a lui copilărie ,cuibărită în atâtea povești. 
Vederea  ne-a fost mereu  mângâiată de verdele câmpiilor  și de  satele  frumoase presărate  cu  case   tot una și una, adumbrite  de  pomi și de  flori, până la Casa  de la Vovidania, a lui Visarion Puiu, unde am regăsit ceva din taina  copilului  Sadoveanu, nins mai apoi de  anii  bătrâneții suferinde.
Zâmbea de după  nori soarele   grăbit spre culcare, când am ajuns  în liniștita Agapie, în ale cărei picturi și-a pus  toată măiestria tânărul,pe atunci,  Nicolae Grigorescu.
Era joi, soarele se ridicase de câțiva stânjeni  peste dealuri, când am  ajuns la Ruginoasa lui Vodă-Cuza, iar mai apoi, la Cucuteni.  
La amiază,  coboram  treptele tocite de vreme și de amintiri către  Bojdeuca  din Țicău- duioasă  aducere-aminte în  povești și imagini, toate  dominate  de figura inegalabilului   povestitor, Ion Creangă.
Mânăstirea  Neamțu, tezaur de icoane , potire, și sfeșnice. 
Icoana  Maicii  Domnului  cu trei  mâini!
Mai apoi, câteva ore bune, am bătut cu piciorul Gura Humorului,în drum către mânăstirea cu același nume, am intrat într-o falnică gospodărie, unde  o femeie cu privire de   bucovineancă iscoditoare ne-a  purtat în lumea ei de  cusături, ii și cojocele, covoare  și sumane,ștergare și vase din lut,  perdele  ajurate, icoane  și  mărgele, tulpane și   bete în  toate culorile  firii.
  Ne-am răcorit   cu apă rece ca gheața din fântâna  de lângă poartă, undeva susura  un izvor, scăpăta soarele  printre crengi   încărcate de rodul merelor  timpurii.
Frumoasă zi de vineri- întâlnire, la el acasă, în Ipoteștii mereu picurați  în metafore,  cu  nemuritorul   spirit al  lui Mihai Eminescu. 
La  Iași, ne-a întâmpinat verdele răcoros al Copoului,  adunat în  candoarea teiului eminescian, încorsetat  cu iubire”Multe trec pe  dinainte,/În auz  ne sună multe,?  Cine ține toate minte/Și ar sta să le asculte„?  
Se înalță măreață în lumina  fierbinte a amiezii  silueta Palatului Culturii, avem vreme  doar cât să vizităm „Muzeul de Artă”, tragem cu ochiul către  casa Dosoftei, doi pași  mai încolo   trecem poarta  Mănăstirii„Sfinții Trei Ierarhi„  cu fastuoasa-i nișă în care  sunt păstrate  moaștele Sfintei Paraschieva din Epivat.  
A doua zi, mergem la Arbore și la Putna, ne plecăm frunțile în fața mormântului marelui Ștefan, ne amintim pios  de  povestea Stejarului din Borzești,culegem lumină în gând pentru sufletul  maicii Benedicta, Zoe Dumitrescu- Bușulenga, urcăm și la  chilia lui Daniil Sihastru, apoi la Dragomirna și de acolo,în bătrâna cetate a  Sucevei,ale cărei  ruine poartă pecetea  zbuciumatei noastre istorii.

Dacă vrei să te privești în  adâncului sufletului, mergi în Bucovina! 
 Toate  vorbesc: stâncă și  fagi, ape și  drumuri în ocol de  cetăți,  mânăstiri și izvoare, pietre și flori, galben de soare,  verde în pletele pădurilor  de acum  cam sărace, râuri în lacrimi,  albastru și verde, roșu  aprins în vâlvătăi de apus, marele Ștefan, Eminescu și Creangă, Cuza și Kogălniceanu, sate și case cu ochi de lumină-n ferestre, chilii și măicuțe,  morminte,  cetăți și  călugări,turme de oi și de capre, pridvoare înflorite, vile cochete, rânduială în lucruri, provizii de lemne frumos rânduite, lanuri  și căpițe, ca vechii soldați, Obcinele și Siretul, văi și tăpșane,cerul  curat-acoperiș pentru toate ce sunt.
Și omul, mereu  răbdător.
Ca și cum, Dumnezeu și-a revărsat, peste tot, lacrima dorului. 

 ”N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.„  Mihai Eminescu, La  Bucovina

luni, 25 iulie 2016

Nu-i nicăierea pe pământ


Nici omenie mai frumoasă,
 Nici ceruri nu-s, nici munţi nu sunt, 
Ca-n Bucovina mea de-acasă. 
Aici şi cerul pare-un sat, 
Precum în orice sat e cerul, 
Aici e, parcă, mai curat
 Şi mai puternic adevărul. 
Şi de la Dorna-n Câmpulung
 Şi de la Putna la Suceava 
Atâtea ceruri ne ajung
 Că parcă ne-mbrăcăm cu slava. 
Acest străvechi pământ de fraţi
 Cu lacrimi l-a plătit lumina 
Oricâte ţări ai să străbaţi
 Nu-i nicăieri ca-n Bucovina.
 Aicea fiecare an 
Cu brazi ne-mpodobeşte pragul, 
Pe când Vitoria Lipan 
Reintră-n basme cu Baltagul.” 
Adrian Păunescu

duminică, 17 iulie 2016

cine și de ce strivește iarba?


  ”Un copil a  spus:Ce este iarba?


 aducându-mi-o cu mâinile pline;

Ce aș putea să răspund copilului?... Nu știu mai mult


 decât el ce este...

Presupun că trebuie să fie steagul dispoziției mele,


 țesut dintr-un material verde, plin de nădejde.

Sau cred că e batista Domnului,


Un dar parfumat și memento dinadins aruncat,


Purtând numele posesorului undeva prin colțuri,ca să


 putem vedea și remarca și să spunem: a Cui?

Sau poate că iarba este ea însăși un copil... copilul


 zămislit de vegetație...„

Walt  Whitman



joi, 14 iulie 2016

o fi imperfect(doar) ceasornicarul?

Am citit odată  undeva,  nu mai știu nici titlul cărții, nici numele autorului, că, dacă există ceva pe lumea asta, în afara faptului că ni se dă viață, pentru care trebuie să fim mereu recunoscători, nu doar părinților, ci, mai ales,  unei forțe supreme,acela este  datul  că  niciodată   nu ne putem cunoaște, cu adevărat, unii pe   alții.
  Poți să spui ce vrei tu, eu CRED asta, sufletul uman este  un abis. 
La suprafață  vezi ce ți se oferă. 
În adânc poate  fi apă limpede,dar, tot atât de bine, poate fi  mlaștină.
 Rămas undeva, în memoria afectivă, de ieri mesajul acela persistă, după ce, ca și tine, am aflat niște știri.
Știri?
  Doamne, sunt  crime. Nu știu care dintre ele  este mai  dureroasă, mai strigătoare la cer: într-un spital   din  București,după jumătate de an, de la drama din”Colectiv”, un OM moare  prin reducerea condiției umane la  cea mai de jos  treaptă.
 Îl mănâncă viermii. 
 Ai auzit vreodată  blestemul ăsta rostit  de  cineva? 
  Poți să-ți închipui cât de gravă poate fi transpunerea  acestei  idei în realitate? 
În capitală, într-un spital al zilelor noastre, un OM ars este invadat pe răni de larve devoratoare. 
Comentarii?
Vinovați?
Berevo(i)ești.
   Ai auzit până acum numele localității ăsteia?poate...   
Este locul unde, în secolul XXI, sclavia s-a reinventat în forma cea mai sălbatică cu putință: copii cu dizabilități, femei, bărbațí săraci, bolnavi, ținuți în lanțuri, supuși la chinuri inimaginabile, în văzul comunității.
 Lumea  este  oarbă.
Unde suntem?
Ce  se întâmplă cu  noi? 
Trăim într-un bal mascat, suntem mulțumiți doar  pentru că purtăm  costume și măști colorate?
Rămânem prizonierii  iluziei că mâine dimineață  va fi bine?
Mi-e ciudă  că-mi vin în minte doar întrebări.

luni, 11 iulie 2016

un meci, ca un port în mijlocul depărtărilor



Poate că de teama ridicolului,mulți fug din fața  sensibilităților sociale, într-un fel, se blindează, despuindu-se de  tot ce le-ar putea atinge, în vreun fel, acea parte nevăzută, numită suflet. Ei trăiesc, cumva, doar la nivelul senzațiilor.
O fi bine, o fi rău doar ei știu cum le este.

Am  fost de foarte puține ori pe un stadion, dacă aș fi  consemnat, cumva,  poate că numărul participărilor mele  la  niște meciuri de fotbal  s-ar putea identifica pe degetele de la o mână. Pe la radio,am mai ascultat, mai ales, când  comentatori erau niște  domni cu voci inconfundabile.
Spre sfârșitul zilei de ieri, am aflat  că va fi un meci cu miză  mare de tot.Nu prea convinsă, am ajuns în fața televizorului.  
Am văzut spectacolul inițial,Franța, jos pălăria!
 Absolut extraordinară gazdă!
Și s-a întâmplat momentul cu jucătorul Ronaldo.
 A fost precum”intriga „într-o grandioasă operă epică.
 Din clipa aceea, am trăit  spectacolul cu  tot sufletul!
 Ce energii declanșează sportul adevărat, ce ființă extraordinară este omul care luptă  pentru un țel!
  Cât de  frumoasă poate fi solidaritatea  umană! 
Îi auzeam pe francezii din tribune intonând imnul țării lor, ori de câte ori voiau să-și încurajeze jucătorii,  răspundeau  portughezii- turiști și imigranți!
 Sublime eforturi!
 Nu mă pricep deloc la tehnica  acestui  sport, ceva volei am  făcut și eu, copiii și nepoții mei fac schi, ciclism, tenis-  s-ar amuza, desigur, dacă ar ști că eu am văzut un meci de fotbal  până la capăt, ba  chiar îmi permit  să povestesc niște stări.
Știi,când l-am văzut plângând pe Ronaldo, tânărul acela,despre care un comentator a spus;” un copil sărac  dintr-un cartier  al Lisabonei”, iar mai apoi, scos cu targa de pe teren, și atacul  pervers al neobositelor molii,
 am revăzut cu ochii sufletului mare parte  din excursia mea în Portugal.

 Ce frumos sună:Portugal!
Locul unde  oceanul sărută glezna fierbinte a Terrei, dincolo de orizont, azurul  cerului se unește cu  albastrul nesfârșit al   oceanului, trec vapoare, curge timpul, înflorește și se ofilește garoafa atlantica, arde  pământul în veri toride, eucalipții mângâie norii...
Și o mică  povestioară despre  ce mi s-a întâmplat într-un  uriaș moll,din  Lisabona- căutam o bluză frumoasă.  Am zărit o gondolă uriașă, rotitoare, pe care  erau aliniate  multe, multe bluze. Am întins mâna către cea pe care o doream. Nu știu cum, în clipa aceea, peste picioarele mele  s-au rostogolit   câteva sticle cu vin, vreo două chiar s-au spart, prietena mea  a fugit, m-am văzut singură și neajutorată. A apărut imediat   un bărbat  impecabil îmbrăcat, și-a cerut insistent scuze,  o angajată  mi-a șters  picioarele cu un prosop curat și umed, alta a curățat locul și în minutele următoare partea de jos a ”gondolei ” a fost debarasată,  au rămas doar bluze și alte articole textile.
Portugal!  la capătul lumii!

Și mi-am mai amintit de o seară superbă petrecută în Lisabona, într-o tavernă a unui român:am ascultat `fado”, i-am văzut pe portughezi adunați  la mesele lor de lemn cafeniu, sorbind,cu ochii întredeschiși, din   paharele   pline cu vin roșu, ascultând, parcă  total pierduți în depărtări , apoi, într-un dans nebun,lovind podeaua, cu cizmele lor potcovite temeinic.
Toate astea  le-am redescoperit  în meciul  de  astă noapte.
Mereu alte înțelesuri ascunse în lucruri și în întâmplări!

duminică, 10 iulie 2016

în limpezimea zilei

Duminica se adună în frunze,
în stropi de culoare,
în șoapte de vânt.
Parcă și cerul e mai albastru
și iarba se-aude crescând.
Duminica, tot omul pare mai bun.

joi, 7 iulie 2016

prea frumos la el în suflet!

Cine și-l mai amintește ? 

 Dac-am uitat, iubito, cum te cheamă 
Și cum se face ziua-n ochi tăi, 
 Ascunde-ți visul plin de vânătăi, 
 Și nu-mi lua uitările în seamă. 
Prea mult colind pe-ntortocheate căi 
Și prea puțin e loc să-mi fie teamă, 
 Că dacă morții eu i-aș spune" Ia-mă!" 
Tu i-ai zvânta și umbra în bătăi.
 Dar nu încerc aceasta nici în glumă, 
Ci doar mă-ntorc la tine și te rog... 
Primește-mă, și iartă-mă și du-mă
 Din partea rătăciților zălog 
La carnea ta de soare și de humă,  
Pe înstelatul cerului polog. 

 George Țărnea, 10 noiembrie 1945/2 mai 2003

marți, 5 iulie 2016

ca o ieșire din timp

 Raze piezișe  tremură printre  crengi,  tăcută, aleea își deapănă  mersul,  ce tainic șoptește,dimineața, pădurea, trec  vârste încoace și încolo,pășesc fără  grabă.
A răsărit, așa,în drumul meu, semn aproape banal, și  deodată, clings!  într-un colț de suflet  a sunat un clopoțel.

După ploaie, în fața porții noastre, pământul era moale, bețișorul scrijelea un fel de nostimă figură geometrică, două /trei pătrate, unul  în continuarea celuilalt,  alte două, unul  lângă altul, alt pătrățel, atent  construit, încă două, un cerc, aruncată din palmă,pietricica își caută loc. 
Începe mersul  atent, sari într-un picior, nu ai voie să atingi nicio linie,Viorica, prietena mea, are ochiul  atent, vine și Vergi, avem ceva timp,  jocul  ne prinde, geometrie și  zbor fără grabă, glasuri vesele,  funde roșii în  codițe  aurii!
 Pentru o clipă, timpul  sare și el într-un picior, ce legi guvernează peste locuri  și întâmplări, ce știm noi despre lucruri?
 Ce mister le scoate din nebănuite ascunzișuri ?
 Șotronul!
Joc, instinct,atenție, bucurie, răbdare,respectate  nescrise legi de mișcare!
Ulița- scenă deschisă, noi- ființe grăbite, mereu alt rol, altă regie, timpul stăpân, timpul dușman, timpul prieten. 
Ziua își  spune povestea, lumea  se duce și vine... 
Șotronul, semn fără lege, poem  din trecutul- prezent, cretă și cerc,  joc de  lumini,  glas și senzații, tu  și cu tine!

luni, 4 iulie 2016