sâmbătă, 24 iunie 2017

fără taxă

M-a cuprins melancolia ,gândindu-mă la viitor, așa că m-am apucat să fac dulceață de portocale. Este uimitor cum te înveselești când rupi feliile de portocale sau freci podeaua...„
David Herbert Lawrence

Stă pitulat între două blocuri, la parterul celui din dreapta. Ca și cum s-ar feri de ochii cumpărătorilor.
Din când în când, trec pragul buticului ticsit cu de toate, chiar dacă risc să mă împiedic în spărturile celor două plăci de gresie din fata ușii, în care se adună, de vreun an, tot felul de mărunțișuri, de care cumpărătorii grăbiți se debarasează cu nepăsare.
Îmi place zâmbetul ei cald.
Admir sinceritatea rar de găsit la vânzătoare: ”astăzi nu am nimic din ce vreți dumneavoastră...„
Fiica ei mi-a fost elevă.
Brusc, fără vreo introducere, mâinile încep să-i tremure, i se aprind obrajii, o lacrimă aleargă rebelă de sub pleoapa fardată în verde stins.
-Doamna dirigintă, Lilica este un copil extraordinar!
Nu știu ce m-as face fără ea, fără ajutorul ei.
Cuvintele își dau drumul rostogolindu-se în șirag de pietricele...
Patroana îmi dă 6 milioane vechi, bărbatu îmi aduce și el 8, fiu-meu a vrut la facultate în București. M-am rugat de el, l-am implorat ..
„Ce să fac aici, mamă? „
Este la „Robotică„, fără taxă, învață de-i sar capacele, Știți, s-a dus la admitere cu bani de împrumut...
Printre sughițuri, vorbele ei au ceva din plesnetul unui bici.
Peste săptămână , mâncam ce putem, strâng pentru sâmbăta, când vine el acasă.
Îi gătesc pentru săptămâna următoare, norocul meu e Lilica.
Credeți că o să rezist patru ani?

joi, 15 iunie 2017

„Merită, oare, să mai trăiești,Edith?„

Magică pentru ea, magică pentru  noi!

Când cânta, nu mai era pe  pământ, iar după moarte, tot acolo și-ar fi  dorit să se întoarcă.

 Astă seară, Filarmonica  Pitești, concert/ maestru  Mădălin Sandu, dirijor Cristian Moroșanu,  invitati speciali: 
solista Alexandra  Fits şi pianistul  Mariano Castro,
 într-un concert  foarte interesant, prilej cu care  am ascultat  multe  dintre   cântecele acelei  triste minuni, Edith Piaf, femeia -mit, femeia-  legendă, încă de când  viețuia!
O  seară  cu  parfum  tragic, tulburător, extraordinar!
Multă emoție!

„După ce  voi muri, se vor răspândi atât de multe zvonuri  despre mine, că, în cele  din urmă, nimeni  nu va ști cum am fost în realitate.
Am trecut  prea devreme prin școala dură a  vieții și a dragostei, și ea  nu m-a înălțat până la romantism. Am cunoscut viața numai sub aspectele ei josnice, nu știam nimic, în afară de meschinării și groază. Viața mea a fost ca un roman ieftin de bulevard. Și totul s-a petrecut așa, simplu, cum vă povestesc.
Sunt născută pe 19 decembrie 1915, orele 5 dimineața, la Paris, în casa  cu nr. 72 de pe strada  Bellevile.
 Am avut  o viață cumplită, pentru  ce să  mă ascund? Orbecăiam  în prostie și în murdărie ca un animal. Aveam o deosebită înclinație pentru asta.Îmi făcea o deosebită plăcere  să distrug totul, să-mi mutilez  viața, să sparg și să nimicesc tot ce era frumos. Era felul meu prin care  îmi exprimam disperarea..
Dar, în același  timp,  viața mea a fost  uluitoare. Pentru că am iubi-o. Iubeam oamenii;  toţi aceşti necunoscuţi, pentru care  cântam, câteodată până la epuizare. Iubeam  toată această mulţime, care, sper,  mă va duce pe ultimul drum, pentru că mi-e tare  urât să rămân singură. Mi-e frică  de singur[tate. Această singur[tate groaznică ce mă cuprinde în zori şi pe înserate, când îmi pun întrebarea: merită, oare, să  mai trăiești,  Edith?
Însă, orice  s-ar întâmpla, până în ziua în care  va trebui   să-mi închei socotelile, acolo, sus,  voi repeta  ceea ce  am   cântat în cântecul meu aici
” Nu,  eu nu regret nimic„


Felicitări, Filarmonica Pitești!



luni, 12 iunie 2017

sâmbătă, 10 iunie 2017

cu matematica!

Un gând de seară, dintr-o carte foarte interesantă:
”Matematica este considerată frumoasă tocmai pentru că își este suficientă sieși. Nu trebuie să se slujească decât pe ea însăși.„
David Lagercrantz ”Agonia lui Turing”, pagina 186
p.s. În clasa a VI-a, în orarul meu, a apărut geometria.Mi-a cam dat bătăi de cap vreo două luni. Într-o seară- era sfârșitul toamnei- îmi pregăteam lecțiile. Văd cu ochiul minții manualul foșnitor, cu multe exerciții și probleme despre aflarea segmentelor determinate de înălțime pe ipotenuză, într-un triunghi dreptunghic. Nu reușeam deloc să ajung la rezultate corecte.
Brusc, s-a produs ceva, nu pot explica ce, știu doar că m-am luminat. În seara aceea, am lucrat toate exercițiile cu mare ușurință.
N-o să spun cât de importantă devenisem!
Cred că momentul în care am priceput”mecanismul ” de rezolvare a fost și rămâne unul dintre acele clipe de mare fericire pe care le-am trăit în anii de școală.

duminică, 4 iunie 2017

timpul pictează clipa


Ploaia a limpezit drumuri și case .
În mănunchiuri de raze piezișe, asfințitul își pâlpâie alene lampa roșiatică. Se lasă, cu storuri albastre, seara. Ici- colo, pe băncuțele din fața porților, bătrâne, curat îmbrăcate, stau de vorbă. În zilele de sărbătoare, toate discuțiile sunt mai frumoase. 
Dispar și grijile...
În treacăt, zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna unei bunici.
Ceva, ca un clipocit de gând, înflorește brusc, aducând cu el bucuria rătăcită în timp.//
Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici, în fiecare duminică, mă lua cu ea.
Prânzul era imediat după ce se întorcea de la biserică.
În camera lor mare, cu ferestre spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane, decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.
Nu știu când și de ce au dispărut toate.
Bunica mă purta cu ea peste tot.
 
Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica numărând zilele pe degete.
În fața oglinzii mari,unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam, se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul, trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul era al mamei, aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.
Peste cocul făcut cu grijă, își punea tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de minunat.
Aceeași meticuloasă grijă, până îl potrivea, la dreapta, mai pe frunte, până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă, îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă ținea de mână, călcam pe lângă ea, cu mare drag.
Spunea bună ziua oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!
Mergeam la câte o nuntă.
Mai des, la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.
Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea, prin iunie, mai ales, ceva special, niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.
În toate amintirile mele o văd mereu preocupată de mine și de ea, rareori zâmbitoare.
S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.
Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//
În drum către casă, am zărit mersul, mai mult în fugă,al unei rochițe roz .
Și mâna grijulie a bunicii în blugi.
 
Mai tânără decât bunica mea.

Am șters lacrima și mi-am trimis gândurile în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își torc, nestingherite, anii.

sâmbătă, 3 iunie 2017

undeva se aude un flaut!

„Un flaut sângereazã note muzicale
Într-o Cale Lactee imaginarã
Cãlãtor, printre tufe de ferigi...”

Scăldat în parfumul florilor de tei, orașul respiră cochet în umbra înserării! Oriîncotro te-ar îndrepta pașii, același dulceag miros te îmbată.
Și pentru ca seara să fie perfectă, au venit pe la noi: un flaut fermecat şi un pian călător !
Ce minunată prietenie: doi artiști care se identifică în cea mai de suflet armonie cu muzica!
Maeștrii :
Ion Bogdan Ștefănescu ,
Horia Mihail,
astă seară la Filarmonica Pitești, într-un concert deosebit de frumos!
Inegalabile pagini vieneze:
Bach, Beethoven, Mozart!

Eleganță, limpezi sonorități, departe, atât de aproape, seninătate, ceva ce culege toate timpurile în cupa clipei!
„Văluri  țes  peste a  lumii tăcere...”