joi, 31 ianuarie 2013

știu foarte bine

 ce înseamnă să joci dramă, să nu-ţi curgă o lacrimă şi să auzi toată sala cum foşneşte, genţi care se deschid, lume care-şi suflă nasul.

N-am jucat niciodată pentru premii, pentru competiţie, ci pentru că mi-a plăcut şi mi-a dat Dumnezeu talentul, fără falsă modestie.
Draga Olteanu-Matei

Sunt zile ..și zile, la tine o fi altfel.
Sunt zile   egale cu ele,  te duci, vii,  dai, primești, cumperi,  te încrunți, zâmbești,  răbufnești,  aștepți, schimbi vorbe,  masa,  bucătăria,  norii și  zăpada, flori  la fereastră,  fire lungi  de lumină..

De la o vreme,  câteva televiziuni, de fapt, două, asta am descoperit eu, poate că se vor fi molipsit și altele,  și-au schimbat  tactica, adică au lăsat-o mai moale cu  bombardamentul de știri năucitoare.  Aduc, la ore  convenabile, până  în miez de noapte,  niște Oameni   speciali,  figuri  cunoscute, chiar foarte cunoscute, oameni  pe care ascultându-i  simți frumusețea  vieții.
Gustul bun al  traiului.
N-am văzut  de la început, am deschis  televizorul din întâmplare.
 Doamna Draga Olteanu, la optzeci de ani.
Nu știu ce  m-a impresionat mai mult-  viteza ideilor, naturalețea   poveștii,  normalul  din atitudine ..toate .

 Și multe altele!
Mi-ar fi plăcut să rețin bucățica  pe care a strecurat-o într-una dintre spusele dumneaei pe vremea răposatului, era vorba despre o mică parabolă- briceagul  este bun, dacă taie, ardeiul dacă ustură,  o bucată umoristică  dacă  are miez.
Ai văzut Patima?   trebuie să vezi  filmul  ăsta, altfel, pierzi  mult.

Întrebărilor grave - Ce este România?  le răspunde simplu, atât de simplu, că te înfiori România este în  sufletul meu.
Regele?  când eram  eu elevă, era atât de frumos!!  Existau bancnote cu figura lui, eu și colegele mele cumpăram nasturi pentru bluze și-i acopeream  cu  bancnota, să i se  vadă  chipul..vezi cum se uită lumea  când trece  Regina Angliei,  așa ne uitam noi atunci, când trecea familia regală..am ajuns o ..stârpitură.

Iubirea este un cuvânt insuficient.

Știi ceva, i se adresează Doamna Draga interlocutorului,  eu mă exprim , de acum, prin teatru și prin film, mă exprim prin oamenii, care mă strigă respectuos în piață,  ei sunt Draga Olteanu-Matei. Rolurile au poveste,  sunt și piese absolut  extraordinare , care se distrug, din cauza regiei, datoria artistului este să  transmită oamenilor ceea ce vrea  autorul  să transmită.
Dragoste!


Într-un uriaș buchet  de trandafiri roșii,  iubire, până la cer și înapoi.

p.s.  dimineață, încă aveam în imagine coafura  retro a acestei Doamne. 

Și  degetele ei grăitoare.
Privirea mi-a căzut pe un  colț de ziar.

 M-a luat  cu frig.
Zilele  sunt inegale.//

 Tu cum „iei„ chestia asta cu clikul?

un dar  extraordinar, de la Mihai


încerci?

http://www.foodstory.ro/in-bucataria-ta/cum-sa-separi-albusul-de-galbenus-in-mai-putin-de-un-minut-incearca-un-truc-inedit

miercuri, 30 ianuarie 2013

Vrei să cunoști lucrurile?

Privește-le de aproape.
Vrei să  le iubești?Privește-le   de departe. Ion Luca Caragiale
Am ezitat  a alege  între maxima de mai sus  și o alta
A pricepe  este mai important  decât a ști.

2012  a fost ANUL  Caragiale.
  Toți anii sunt ai lui.
 Pentru că tot ce  ne-a lăsat  este o   vastă cronică  umană, mereu dinamică, mereu actuală,  cu tot  ce se poate  gândi și simți:  ironie, umor   negru, râsul/plâns,  politică,  viață socială,  școală, dascăli,  ministere,  patriotism de paradă, demnități publice, protecție  de fuste,  trădare,  hoție, matrapaslâcuri, găinării,  aranjamente,  slăbiciuni, campanii electorale, funcții înalte, amor, jurnalism, caste și privilegii.
  Și n-ar trebui să urmeze punct.
 Ion Luca Caragiale  este  nemuritor.

 Cum nemuritor este Eminescu.
Vorbeam cu un fost elev, ne-am întâlnit chiar  în 15 ianuarie. Nici n-a  terminat formula de salut , că l-am și întrebat: Ce  este astăzi? Era cât pe ce să se fâstâcească da, doamna, știu, la școală , aduceam toate cărțile  lui Eminescu, puneam flori și o candelă aprinsă  într-un colț al clasei. Fiecare  copil  își alegea o poezie și o recita la începutul fiecărei ore. Doamna de chimie  se cam plictisea.
Încheiam luna   în același  fel- omagiu lui  Caragiale!

La jumătatea lui ianuarie,  Eminescu!
La sfârșit,  Caragiale! chiar dacă unii  au ales 1 februarie, treaba lor!
Și pentru că este  ziua lui,  dacă nu ai vreme  ori starea potrivită să recitești ceva, uite , am ales Momente- alb/negru, nu te supăra că banda s-a cam tocit,  sigur o să-ți placă!
N-o spun eu, a spus-o George Ranetti, în 1901,  după ce a citit Momente și schițe- 
Nu Momente, maestre, Monumente  ar fi trebuit să se numească  volumul.
Și , pentru că MAESTRUL a scris și poezii, am ales o fabulă,  nu  ezita, citește-o!





Boul și vițélul, I.L. Caragiale//
Un bou, ca toţi boii puţin la simţire,
În zilele noastre de soart-ajutat…
Învaţă la şcoală cartea de cetire
Şi ajunse boul un bou învăţat.
Mare lucru-n lume e şi-nvăţătura!
Ţine loc de multe, chiar şi de talent…
Printr-o bună şcoală, rafinezi natura:
Din viţel poţi scoate un bou eminent.
Nu încape vorbă, între animale,
Un aşa specimen greu să mai găseşti
Să citească zilnic feluri de jurnale,
Rumegând atâtea ştiri politiceşti.
Astfel, eminentul, în curent cu toate,
Iată, pe nepotu-i tânăr l-a-ntâlnit:
„Unchiule, cum mergem?” — „Excelent, nepoate!
A mai grea problemă s-a şi resolvit”.
„Unchiule, iar glume!” — „Ba deloc, băiete!
Sunt de-acord cu toţii, foarte sigur ştiu…
Şi m-ascultaţi pe mine, eu citesc gazete:
Tu nu ştii nimica, eşti un agiamiu.
Mă-ndoiam eu însumi: m-am convins în fine,
C-am scăpat de-acuma de orice nevoi:
Ni sunt deopotrivă voitori de bine
Şi au multă milă cei mai mari de noi.
N-au pierit zadarnic, astă primăvară,
Dintre noi atâţia ca la zalhan.!
Drepturile noastre sfinte triumfară:
O s-avem islazuri, dacă ni le-or da…”
A rămas viţelul ca un gură-cască,
Fericit că-n fine sacra speţ-a lui
O avea de-acuma din belşug să pască
Ş-o purta mai lesne greul jugului.//

Îți place  Caragiale? epic sau dramatic?


marți, 29 ianuarie 2013

vise albe

27 ianuarie 2013

Totu-i alb în jur cât vezi
Noi podoabe pomii-ncarcă
Şi vibrează sub zăpezi
Satele-adormite parcă.
Doamna Iarna-n goană trece
În caleşti de vijelii –
Se turtesc de gemul rece
Nasuri cârne şi hazlii.
Prin odăi miroase-a pâine,
A fum cald şi amărui
Zgreapţănă la uşă-un câine
Să-şi primească partea lui…
Tata iese să mai pună
Apă şi nutreţ la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Şi-n mustăţi cu promoroacă.
Iar bunicul desfăşoară
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioară
Despre vremuri de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.// Nicolae Labiș


  |





luni, 28 ianuarie 2013

citim lumea pe dos



 și pretindem că ne înșală. Rabindranath Tagore

 Te-ai gândit vreodată  cât valorează lumea?
Ei bine,  așa suna  întrebarea de baraj, pe care am primit-o aseară,  de la nepotul meu, școlarul  pe care, în vară,  îl așteaptă primul lui mare examen de intrare în viață-admiterea  în liceu

Suprasaturat de  teste , contrageri, expansiuni ( gramaticale),  interpretări de  poezii la prima vedere,  m-a provocat la o discuție  pentru care eram total nepregătită..
Bineînțeles că n-am știu să răspund.

 Este un număr   în care se adună trilioane de  catralioane și infinit de  multe zerouri.
 Cum să evaluezi acest pestriț colos și la ce bun, m-am întrebat  cerându-i lui o explicație..//
Dimineața mea a început devreme, ninge, mașina se strecoară  greoi, la ora asta toți  bucureștenii pleacă la  serviciu, în unele locuri se merge bară la bară, așa că eu și nepotul- el în drum către școală, eu în drum către gară,  avem vreme să  mai dăm o raită prin gramatică..
Mă fascinează gările cu vânzoleala lor matinală, lumea se duce și vine,  sosesc și pleacă trenuri, gânduri, probleme, râsete zgomotoase-m-am oprit  pentru o cafea fierbinte, până la plecarea trenului meu  am ceva timp, uite la masa vecină un  grup interesant -  câteva chinezoaice  fac fotografii,  par a fi studente, vecinul lor  se distrează cu căștile pe urechi, un  negru  privește  atent  jocul  fetelor, ce multe femei fumătoare trec prin fața ferestrei...
 Geamantane cu etichete internaționale, sacoșe  autohtone,  doi cerșetori,  o tânără   își  cară cu greu copilul rebegit de frig..

În tren e cald și bine, dincolo de fereastră albul este tot mai alb, case și drumuri, turle și sate, lumea și prețul ei.
Risc o întrebare, promite-mi că nu te superi- cât costă lumea ta?//
Unul dintre eroii cărții mele,  căpitan de vapor, se îndrăgostește în fiecare port, dar îi trece de cum pleacă..  zece pagini mai departe O femeie care își câștigă existența, coboară   social, oricât de respectabilă  i-ar fi ocupația, zice tot căpitanul.
  Nu te speria,acțiunea se petrece pe la  1845, în Valparaiso.
 Alte vremuri, altă lume!//
Controlorul este însoțit  de două doamne foarte  încruntate- nici n-ai zice că este criză, uite că a  apărut și supercontrolul, măi fir-ar să fie, patru  ceferiști și vreo zece călători. //
N-ai cum să nu auzi   ce mai vorbește lumea:
-Domle,  vin din Franța-povestește  domnul  de vis-a vis,proaspăt  întors din orașul de pe Sena, în paranteză  spun, cam   subțirel îmbrăcat pentru vremea de afară,  sacou verzui  de stofă, destul de șifonat,  pantofi împletiți, mă rog, asta e, adresându-i-se   suficient de tare vecinului de alături. 
Interlocutorul   se arată foarte impresionat de noutăți..așa, ia zi, domle ,ia zi  cum e acolo?
 Cum e? pe masă, cum se pune la noi apă în borcan, la ei se toarnă vin. Bei cât vrei.
 Domle, dacă ar fi așa pe aici, ăștia ar fura toate  borcanele..și ar fi beți pe toate drumurile..
 Mă întorc la cartea mea.. O femeie care are  o frunte de  măcar două degete nu se căsătorește  pentru a fi distrată, ci pentru a fi întreținută.. 
Ce vremuri! Ce lume!
Și  să-ți mai spun ceva- este prima oară când  găsesc scrisă expresia  să i se dezbumbeze jachețica..ce zici de   un asemenea verb?
...despre ce  nu se vorbește nu există..//
Sper să nu te fi  supărat nedumeririle mele..


vineri, 25 ianuarie 2013

un singur suflet, unul doar



Nomazi ai conștiințelor noastre, ne concepem  viețile, fiecare  în fel și chip.
Vaste câmpii, asemenea imperiilor de odinioară.
 Nu mi se pare că ar fi diferențe între bogați și săraci, între   urâți  și  frumoși, între bolnavi și sănătoși. Fiecare  visează-  bogatul să fie mai bogat, săracul să-i surâdă norocul,  femeia frumoasă  să i aștearnă  bogățiile lumii la picioare, chipul  rigid și aspru să răsară într-o zi și pentru el de undeva norocul,  cel sănătos să  escaladeze  munții, bolnavul să-și  afle tămăduirea.
Florin Piersic i-a dat  semne mamei sale că  vrea să vină pe lume, într-o sală de cinematograf- 26 ianuarie 1936. Rula filmul Tarzan.
În curând împlinește-  cu o disimulată  nostalgie, el refuză să accepte, cine ar proceda altfel- 77 de ani.

 Nu sunt fan Mihai Gâdea, dar parcă am primit în dar spectacolul de noaptea trecută,  spectacol- poveste, în regia, interpretarea, suspinul,  bucuria, zâmbetul din colțul gurii, fervoarea, înțelepciunea, da, înțelepciunea,vocea ușor  împânzită de lacrimi a inepuizabilului Florin Piersic.
L-am văzut în filme, când copiii îmi erau mici, aveam locurile noastre, cineva  ni le păstra mereu- la balcon. De acolo l-am văzut în toată splendoarea bărbatului  cuceritor, frumos,  adorat de toate femeile,  invidiat de  soți geloși,  iubit de  toate categoriile de public.
Cel mai mult și mai mult  mi-a plăcut Florin Piersic artistul de teatru.
La Pitești  nu mi-a scăpat niciun spectacol Gaițele, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Oameni și șoareci
Și anul trecut  Străini în noapte. http://incertitudini2008.blogspot.ro/2011/02/intr-o-seara-de-februarie.html
Imperiul său de aseară a fosto  nostalgică   poveste a unui melancolic  erou, nelipsitul fular de mătase,  cruciulița aninată de un lănțișor  de aur- daruri neprețuite- privirea umedă, bine ascunse regrete, că viață  fuge ca o nebună, evocări calde și calme, fiul mereu recunoscător părinților- MAMA este unica și  de neegalat iubire, mamele sunt sfintele noastre, spectatorii- oglinda, ținta, pulsul nostru. 
Știu  să și tac, copii, bucurați-vă că am ce să vă spun..poate  că vor mai fi niște momente  în care mă veți mai putea privi în ochi. Și lecția lui de viață, pe care i-a predat-o maestrul Radu Beligan- Nu te opri!
Mi-e  sufletul un saltimbanc  grotesc
Așa cum întâlnești prin iarmaroace,
El vrea, nu vrea, e nevoit să joace
Pentru plăcerea  celor ce-l privesc.
În mine plânge răul omenesc
Și râde lacrima, pe când  cu voace
 zadarnică de goale poloboace
Străine patime maimuțăresc.
Așa mă știu, vibrez!
Cu toate aceste,
de-a vieții fiecăruia poveste,
În clipa când o spun ca spectator
Dar dezgustat de-atâtea măști de vise
De-mi văd  în alții eul uneori,
Când ies din scenă, plâng între culise..
Actorul, de Mihai Codreanu//

Afară plouă, în studio plouă cu vise dragi,  pe un ecran  un  tânăr Florin Piersic scuipă semințe,   face cascade, cucerește domnițe, spune  poante și întâmplări, povestește  întâlniri importante, cetățean de onoare al Republicii Moldova, un nou proiect-despre viaţa lui Talleyrand, ministrul de Externe al lui Napoleon, amintiri - Țara Sfântă, America, Paris, Londra, Canada și mereu acasă
Dorul de părinți..orele trec,  se  bate  miezul nopții Originea omului, poem scris de  tatăl lui, Ștefan Piersic, medicul veterinar din Pojorâta, cu o prefață semnată Tudor Arghezi. 
 Am reținut puțin, am  ascultat lăcrimând ..
Stau pe  gânduri  adânce
Și mă întreb mereu, mereu,
Ce-i bărbatul, ce-i femeia
Ce ești tu și ce sunt eu..
..................................... Și se-ntâmplă foarte rar
Omul bun  să nu primească
o potcoavă de măgar..
...................................//
Cine are părinți pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi
.(A. Păunescu)


A plâns  și a iubit, a colindat cărările  viețíi.
Am  strâns  gânduri, am strâns vise...mereu Florin Piersic!



joi, 24 ianuarie 2013

fii dar omul epocii,

  fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn,  fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi… Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşească frăţie. Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciuni şi la linguşire.
Mihail Kogălniceanu

Mă gândesc la Ziua Unirii cu mare drag. Cu un fior  nedeslușit. Și tot aștept să se întâmple ceva special cu țara, cu  poporul, cu noi toți.
 Și nu se întâmplă. De aceea,  gândul meu  se duce tot la  frumosul Domn Alexandru Ioan Cuza . 

Și la Doamna lui.
Și la Moș Ion Roată.
 Și la  versurile lui Alecsandri.

Cuza Vodă


Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei

Şi-n pace luănd calea augusta-a nemurirei,

O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare

Sădit pe miriade de libere ogoare!

O clipă apărut-ai în planul veciniciei

Şi vecinice mari fapte lăsat-ai României,

Nălţând din părăsire antica-i demnitate

Prin magica Unire şi sacra Libertate.

Ca norul plin de mană ce trece şi revarsă

O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă,

Şi, stând apoi deoparte, în urma lui priveşte

Cum brazda se deschide şi câmpul înfloreşte,

Aşa şi tu din ceruri ai dulcea mângâiere

Şi vezi a ţării tale frumoasa renviere,

Tu, ce-ai stârpit cu sceptrul, unealta de rodire,

Din suflete şi câmpuri sămânţa de serbire,

Acum te odihneşte gustând eterna pace

În taina măiestoasă a morţii care tace,

Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească

Ş-a ta legendă, Cuza! cu fală s-o rostească...

Sunt nume destinate, ca numele tău mare,

Să steie neclintite pe-a Timpului hotare

Şi vecinic să răspândă o falnică lumină

Pe seculii ce-n umbră, trecând, li se închină!//


LA MULȚI ANI!

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2012/01/eu-as-scrie-pentru-istorie.html#comment-form

un dar de suflet


miercuri, 23 ianuarie 2013

ipostaze sau antiteze?






Uitându-mă prin niște fotografii, unele  întâmplătoare, altele comandate, mi-am amintit  că am citit undeva,  nu rețín numele cărții, că  personajele  din vis  au o la fel de concretă consistență, precum cele reale.
Am încercat să înțeleg.

M-am tot gândit, nu  cred că este așa..Aș zice, mai degrabă, că sunt paralele, cumva, fiecare viață, atât cea reală, cât și cea  visată, își are propria-i realitate, diferită de altele.

Asta înseamnă că fiecare personaj, real sau  visat , poartă semnele  unei matrice.


 Sau ale circumstanțelor,  fie acestea reale sau închipuite. Iar eu, privitorul, am, de fiecare dată  altă stare. Personajul  devine o  proiecțíe  personală despre el, el înconjurându-se  în mintea mea cu o realitate pe care eu și el  o vedem diferit.
 Ca și  locurile, nu? Tu ce zici?

sunt două feluri de a-ți trăi viața,

 unul de a crede că nu există miracole , altul, de a crede că totul este un miracol. Albert Einstein

Ce știam eu despre delfin era că  acest superb cetaceu   este în stare de gesturi  de  mare dăruire, salvându-i pe  oamenii  aflați la un pas de înec. Și mai știam  că este înzestrat cu   o inteligență deosebită și are o construcție specială , care îi permite  ca, din două în două ore, să folosească  pentru somn, doar jumătate din creier, cealaltă jumătate rămânând trează, pentru a percepe, din mișcările apei, apropierea dușmanului.
 Niște  experți în Conservarea Balenelor și a Delfinilor susțin  că  delfinii  au dreptul la  viață, libertate, bunăstare, ca și oamenii..

Astăzi  am mai aflat ceva:


Vezi aici
http://www.rtv.net/un-delfin-prins-intr-o-plasa-de-pescuit-a-cerut-ajutorul-unui-scafandru_63132.html

Tu ce crezi- delfinul îi salvează pe oameni  din instinct sau din  eroism?
p.s. îl mai știi pe Flipper?

luni, 21 ianuarie 2013

nici mai bună,


nici mai rea decât sora ei de ieri, ziua  zboară prin hățișul
 întâmplărilor, topindu-și  cursul  în asfințit.

Cu gene proaspăt vopsite în albastru  umed, seara își despletește
 gândurile în simfonia  ascunsă dincolo de perdele.
 Să crezi în lumină este mereu repetabilul miraj al nopții!
Am ajuns la postarea cu numărul 1801. 
Am ales un poem și o romanță.
 Vi le dedic cu drag!

Balada călătorului, de George Topârceanu

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!

Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminişuri sure
Şi-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori, asfinţitul rece
Străbătând podoaba crengilor subţiri
Luminează-n aer bolţi de trandafiri.

Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare că sporeşte liniştea-nserării...

Drum de vis! E clipa mutei agonii
Când alaiul Nopţii zboară pe câmpii,
Când singurătatea umbrele-şi arată
Şi departe-n şesuri Ziua alungată
Lângă reci fruntarii alergarea-şi curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sâni de gheaţă părul despletit.

Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis.
Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis...
Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,
Umbre solitare şi necunoscute,
Treci ducând o parte din tristeţea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întârzie,
După câte n-au fost, dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna...

Astfel, cu mirare, te trezeşti când luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!//




io d-aicea n-oi pleca..

Dacă tot vorbeam ieri despre un colț de rai din creștetul Carpaților,  astăzi  mai aflăm ceva

http://adevaruldespredaci.ro/picturi-rupestre-vechi-de-35-000-de-ani-in-romania/






duminică, 20 ianuarie 2013

de la arcul Carpaților

  Am înțeles că putem visa
 Până la Luceafăr și chiar mai sus..


    Cineva drag  mi-a trimis unul dintre  cele mai frumoase filme pe care le-am văzut până acum, despre  sentimentul veșniciei în Munțíi Carpațí.
 O insulă de lumină, un neam între toate popoarele lumii semănate de Domnul pre pământ , cum spunea odinioară Bălcescu.
 Am văzut filmul, m-am gândit la poezia lui Marin Sorescu și  mi-am  dorit  să împart emoția cu tine.
Un ceas- cam atât durează  să redescoperi paradisul  unui colț  mângâiat de  grația divină! 



Cu capul pe bogățiile noastre de uraniu și aur/
De la holdele din Bărăgan cu spicul greu/
 Atârnând  sus, în vârful înaltelor lănci/
Pierdute cândva de oastea lui Darius/
Am știut că tot ce ne calcă pământul devine pașnică recoltă./
 Astfel atenți la tot și la toate/
Am învățat să fim veșnici”
.Astfel, de Marin Sorescu




sâmbătă, 19 ianuarie 2013

între esență și aparență


Spunea odată cineva, aici pe blogul meu,  că țépii nu se tratează decât prin atingere..

 Mi-a venit vorba asta în minte  aseară . Undeva, pe un post tv, lume adunată,  pe vremuri, la șezători, femeile coseau, torceau, împleteau șosete și mănuși, bărbații beau țuică fiartă și povesteau de-ale lor- armată,  pământ, afaceri , eram copil și tare mult îmi plăcea să ascult.
 Învățam să cos, și-mi place  încă.

 Doamnele, că erau mai multe ,  scoase ca din cutie, ce  le  mai  dichisesc stilistele  înainte de emisiune,  clipeau des, zâmbeau la cameră, că așa le stă bine, să fie  destinse și amabile .
 Un tânăr reporter  a vizitat  o familie de pensionari,  doamna țintuită la pat, fiica, vârstnică și ea, dată afară din serviciu, nu prea știa să explice  motivul, oricum  era vorba despre un medical, așa că pater familias, vrând/nevrând, a trebuit să  spună săracul cum  lungește el 300 de lei, când îi are, dacă îi mai are, ca să-i ajungă până la pensia următoare.
Dacă tot poți să-ți spui părerea,  aș îndrăzni să zic  și eu  o vorbă/două despre pensie.
 Cu  niște ani înainte de 89,  oamenii cu salarii mici și foarte mici nu se gândeau deloc la viitor, fiecare ciupea  cât se putea de pe unde putea-  o bucată de carne, dacă  lucra la bucătăria bufetului din gară, benzină, dacă  lucra la petrochimie, rulmenți, și câte altele , de la uzină,  câte o bucată de stofă direct din fabrică, ghete, pantofi  sau lână  gata toarsă, tot de la locul de muncă.
 Individual sau în grupuri mici.
 Fiecare își rotunjea, zilnic  bugetul.
 Pensia   n-a luat în calcul  șmecheria, așa că ,  în multe cazuri,  ea este foarte mică. Să nu crezi că mă bucură ..

 Doamnele despre care vorbeam ascultau și se încruntau.  Ca la comandă,  întrebate fiind  ce  soluție au pentru  îmbunătățirea situației   posesorilor de pensii foarte mici, au avut același răspuns/întrebare:   este rău că  noi le  dăm  4/%, în  vreme ce alții le-au  tăiat un sfert?//
p.s.  suntem prizonierii unor iluzii?

vineri, 18 ianuarie 2013

cine ar putea să creadă

că nu există suflet în spatele acestor ochi atât de strălucitori?
Theophile Gautier

http://www.youtube.com/watch?v=GoXHVs65NFQ

trei bănățeni la Pitești


În proză vorbești liber, îți poți folosi  gândirea, cultura, mimica,  trupul  are și el propriul limbaj.
Sculptura  modelează  marmură,lut, lemn, pictura  transpune culori și forme.

Poezia este o trecere de la proză la muzică. Se spune prin metafore.
Muzica se înalță prin ritmuri, are  discursul ei fluid,  este expresia cea mai înaltă a emoției.
 Asta am simțit  vreme de  aproape trei ore într-o seară atipică de ianuarie  secătuit de zăpadă..
 N-am văzut niciodată publicul  piteștean cuprins de o așa  puternică vibrație.
  În prima lună din an,  el a primit cel mai frumos dar, din partea muzicianului RADU POPA , dirijor permanent al Filarmonicii din Timișoara, invitat să  conducă orchestra noastră .
 Debut solemn, maiestuos, în tonuri  ample, pline,tragice   ne-am întors în timp la  magistrala coloană sonoră  din Linia maritimă Onedin, Adagio din baletul Spartacus , de Aram Haciturian

Elegant, atent,  deschis,  dirijorul ne-a pregătit pentru fiecare nou gen muzical  abordat, granița dintre scenă și sală topindu-se firesc într-un  flux viu de  empatie. 
Am cules   delicate  fire de    Mociriță, cu trifoi,  în interpretarea de excepție  a  originalului  artist instrumentist  Cosmin Bălan.
Duduku!
Instrument   vechi de  3000 de ani, confecționat din lemn de cais, simbol al  vechimii armenești , instrument înscris în  patrimoniul UNESCO.

 Prin el, artistul   ne-a  adus în splendoarea naturii, sonoritățile lui fiind asemănătoare vocii umane. 
Extraordinară îngemănare  de creație  autohtonă și armenească!
 Dor și jale în  roata istoriei!
  Lirism, dăruire,  mare emoție!
Doru Roman, unic solist concertist de percuție, altă fascinantă  prezență   bănățeană,   ne-a încălzit  sufletele  în ritmul   Horei lente  și a Brâului , din 4 Dansuri românești  de Tiberiu Brediceanu.

Am dansat tango  în ploaie, gustând  farmecul clipei în stropi , când limpezi, când  zvârliți  din înalturi,   picături moi,  atingeri fine, plânset, bucurie,  în ritm argentinian-Carlos Gardel, în superba orchestrație a   domnului Radu Popa, am plâns  cu gândul la  dramatismul  Soarelui înșelător,   în regia lui Nichita Mihalkov, în Final Tango.
Prima parte a serii s-a încheiat  în pași ușori de Vals, de Aram Haciturian.
Extraordinară regie!

Genuri muzicale diferite, instrumente muzicale  inedite, 
Fantoma  de la Operă, A. I. Loyd-Weber, am zburat  Deasupra norilor, cu muzica lui E, Moriconne, în aceeași minunată orchestrație Radu Popa, ne-am prins în  Dans irlandez, presărat  cu   momente distractive, oferite de maeștrii Cosmin Bălean și Doru Roman.  

Nu putea lipsi Cancan din opera Orfeu în Infern, de ce s-o fi numind în Infern, că este extraordinar!
  Loneely Sheperd, de James  Last.
  Ca simbol al  spiritului Timișoarei, ne-a fost  adusă  Bucuria luminiiThis is  my  song, Charlie Chaplin, orchestrația aparținând aceluiași  talentat muzician Radu Popa.
Mașina de scris și o  seducătoare secretară în  Leroy Anderson!
 Seara s-a încheiat  în  entuziaste ritmuri  de Millise mou, cântec tradițional grecesc, oferit și ca bis, momente de o  mare efervescență, când artiștii și   noi, spectatorii, am trăit laolaltă  entuziasmul   întoarcerii  la  ceea ce are  lumea mai   frumos și mai curat- Bucuria muzicii!