sâmbătă, 31 octombrie 2015

noapte de foc

Copiii nopţii, Saul Williams

„Iar de pe porţile soarelui ies copile în rochii de foc
cu părul împletit în cozi de fum care le cresc din scalpul cu cratere de lună.
Seminţele sclipitoare ale unei grădini nocturne ce vor înflori în luni pline
indiferent de soare,
Învăluie noaptea în cele şapte nume ale vântului prin poveştile strămoşilor...„



http://haribm.blogspot.ro/2015/10/tragedie-noua-cu-efecte-vechi.html


joi, 29 octombrie 2015

Iar acum, după acești doi ani cumpliți,

  ne întorseserăm biruitori în ciuda nenorocirii și a umilinței, iar visul de veacuri al României era acum împlinit.Nu e de mirare  că-și ieșise din fire poporul de atâta bucurie, nu e de mirare că până și pietrele de sub picioarele noastre păreau că ne aclamă și că se îmbată de gloria întoarcerii...aici las să-mi  cadă pana din mână.Nu e sfârșitul poveștii, căci numai basmele se sfârșesc cu veșnică fericire, și acesta nu este un basm, ci este  povestea vieții mele.Cotroceni, Duminică 18 noiembrie/1 decembrie 1918”(pagina 494)
 MARIA, REGINA   ROMÂNIEI, Povestea  vieții mele- Ani de război
29 octombrie 1875, Eastwell Park/18 iulie 1938, Pelișor, Sinaia

 "Tarii mele si Poporului meu,

Cand veti ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tacerii vesnice, care ramane pentru noi o mare taina. Si totusi, din marea dragoste ce ti-am purtat-o, as dori ca vocea mea sa te mai ajunga inca odata, chiar de dincolo de linistea mormantului.

Abia implinisem 17 ani, cand am venit la tine; eram tanara si nestiutoare, insa foarte mandra de tara mea de bastina, si am imbratisat o noua nationalitate m-am straduit sa devin o buna Romanca. La inceput n-a fost usor. Eram straina, intr-o tara straina, singura intre straini. Dar prea putini sunt aceia cari se reculeg sa cugete cat de greu este calea, pe care o Principesa straina trebuie s-o parcurga ca sa devie una cu noua tara in care a fost chemata. Am devenit a voastra prin bucurie si prin durere. Privind inapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred ca bucuria a fost mai mare, dar mai lunga a fost durerea.
Nimeni nu e judecat pe drept cat traieste: abia dupa moarte este pomenit sau dat uitarii. Poate de mine va veti aminti deoarece v-am iubit cu toata puterea inimei mele si dragostea mea a fost puternica, plina de avant: mai tarziu a devenit rabdatoare, foarte rabdatoare.
Mi-a fost dat sa traiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restriste si vremuri de mari indepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat sa-ti fiu calauza, sa-ti fiu inspiratoare, sa fiu aceia care a pastrat flacara vie, aceia care a devenit centrul de indarjire in zilele cele mai negre.

Aceasta ti-o pot spune astazi caci nu mai sunt in viata. In acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” si as vrea sa raman in amintirea ta aceia care putea totdeauna sa fie gasita in clipele de durere sau pericol. A venit mai tarziu o vreme cand m-ati negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, si v-am iubit mai departe, cu toate ca nu va puteam ajuta asa de mult ca in zilele cand credeati in mine. Dar aceasta e uitata.
Atat timp am fost in mijlocul tau, incat mi se pare, abia cu putinta ca trebuie sa te parasesc; totusi, orice om ajunge la capatul drumului sau.
Eu am ajuns la capatul drumului meu. Dar inainte de a tacea pentru vesnicie vreau sa-mi ridic, pentru ultima data, mainile pentru o binecuvantare.
Te binecuvantez, iubita Romanie, tara bucuriilor si durerilor mele, frumoasa tara, care ai trait in inima mea si ale carei carari le-am cunoscut toate. Frumoasa tara pe care am vazut-o intregita, a carei soarta mi-a fost ingaduit sa o vad implinita. Fii tu vesnic imbelsugata, fii tu mare si plina de cinste, sa stai vesnic falnica printre natiuni, sa fii cinstita, iubita si priceputa.
Am credinta ca v-am priceput: n-am judecat, am iubit…
Niciodata nu mi-au placut formele si formulele, nu prea luam uneori seama la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevarul si am visat sa traiesc in lumina soarelui, insa fiecare traieste cum poate nu cum ar dori. Dar cand iti vei aminti de mine, Poporul meu, gandeste-te ca la una care a indragit viata si frumusetea, care a fost prea cinstita ca sa fie cu bagare de seama, prea miloasa sa fie invingatoare, prea iubitoare ca sa judece.
N-am nici o avutie sa va las, ceiace cu atata marinimie mi-ati daruit am cheltuit intre voi: am infrumusetat acele locuri unde mi-a fost dat sa traiesc. Daca toate cele frumoase iti vor aminti de mine atunci voi fi indeplin rasplatita de dragostea ce ti-am daruit-o, fiindca frumosul mi-a fost un crez.
Am redesteptat la o viata noua micul castel parasit de la Bran, dar Tenha-Juva (Balcicul) a fost locul cel infaptuit, acolo mi-a fost dat sa fac din vis adevar, si fiindca aceasta a insemnat pentru mine mai mult decat asi putea talmaci vreodata, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea sa fie adusa si asezata la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea marii.
Cu trupul voi odihni la Curtea de Arges langa iubitul meu sot Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea sa fie asezata sub lespezile bisericii ce am cladit-o. In decursul unei lungi vieti atatia au venit la inima mea incat moarta chiar, asi dori sa mai poata veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mandria si bucuria. Vreau sa odihnesc acolo in mijlocul frumusetilor faurite de mine, in mijlocul florilor ce le-am sadit. Si cum acolo se gaseste inima mea eu nu vreau sa fie un loc de jale ci dinpotriva de pace si de farmec cum a fost cand eram in viata. Incredintez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot gresi, dar inimile lor calde asa cum a fost a mea: iubitii si fiti folositori unul altuia caci asa trebuie sa fie.

Si acum va zic ramas bun pe veci: de acum inainte nu va voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteste-ti, Poporul meu, ca te-am iubit si ca te binecuvantez cu ultima mea suflare.
Necunoscand vremea ce-mi este harazita pe pamant hotarasc prin acest testament ultimele mele vointe. Binecuvantez tara, pe copiii si nepotiii mei. Rog pe copii mei sa nu uite niciodata ca increderea in Dumnezeu este o calauza in fericire si mangaere in suferinta. Ii rog sa fie uniti, sa sustie tara si sa se sustie intre ei. Ii mai rog sa se supuie fara discordii ultimelor mele vointe.
Iubirea mea de Mama pentru ei, este aceiasi si daca dispun de partea disponibila numai in favoarea unuia din ei, este numai pentru ca este mai lipsit de nevoile vietii.( … )

As fi vrut sa pot lasa mai multe iubitei mele tari in semn de dragoste necurmata ce i-am purtat si pe care o las izvor nesecat mostenitorilor mei.
Dorinta mea fierbinte ar fi fost sa inalt o biserica mica pe fostul front de la Onesti si sa infiintez un camin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iasi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo in timpul marelui razboiu pentru intregirea neamului.
Resimt o vie intristare ca modesta mea avere, datorata generozitatii iubitului meu sot Regele Ferdinand, si redusa inca prin greutatile din ultimul timp nu-mi ingaduie sa fac binele ce as dori.
Iert pe cei cari m-au facut sa sufar. Rog pe cei carora involuntar le-as fi gresit sa ma ierte caci nu am voit sa fac rau nimanui. ( … )
Acest testament a fost facut scris, datat si semnat cu mana mea la Tenka – Juvah, Balcic, astazi Joi 29 iunie 1933.
MARIA, REGINA ROMANIEI"

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2011/09/o-zi-cat-o-viata.html

duminică, 25 octombrie 2015

reverii în aduceri-aminte

în loc de motto: își umplu ochii de senin



În satele de câmpie, casele se țin de mână. În horă mare,  tăcută, curțile se revarsă în grădini, vișini, zarzări  și nuci,  frasini, pruni și salcâmi , aliniați ca soldații, delimitează proprietățile. 
Răzorul se supune unor reguli  bine învățate. Nicio brazdă mai la stânga, niciuna mai la dreapta. Fiecare palmă de  de pământ contează.// 
 Soarele își rostogolea discul fierbinte printre frunze vioaie. În pacea amurgului, am deslușit un susur. Se revărsa nestingherit, în gâlgâiri  rupte,
iuți, sfioase, mai clare, tot mai clare.
Tril, șopot, urcușuri, coborâșuri, rostogoliri în cascade de sunete.
  În cornul înalt din mijlocul grădinii.
Privighetoarea!
Am ascultat-o în câteva rânduri. 
De fiecare dată la fel . 
De fiecare dată, alta.//
Cartea spune că doar tatăl- de -privighetoare cântă. Zi și noapte. Fără oprire.
 Un specialist a vrut să afle de ce cântă tatăl- de- privighetoare zi și noapte.
A luat trei pui -masculi, imediat ce au apărut de sub coaja oului, cât un degetar.  I-a dus în casa lui și i-a ocrotit cu mare grijă. 
După trei săptămâni, reîntorși în familia lor de privighetori, flăcăii au început să cânte.
 Frații lor cântau frumos, în cascade și clipociri.
 Cei trei hârâiau  ca niște fierăstraie stricate.  Fetele- privighetori s-au ascuns care pe unde.
Tinerii au rămas singuri. Fără familie, fără urmași, fără triluri mângâietoare,  în zile lungi și nopți înstelate.
Vietatea asta cu trup puțintel și cap cât o nucă știe că are doar trei săptămâni pentru a-și învăța puii să fie ei înșiși. 
Să cânte cum doar privighetorile știu.
Pentru ca specia lor  să supraviețuiască.
 Pentru ca omul să se bucure de harul fermecat, tatăl- de- privighetoare cântă până la epuizare, trei săptămâni. Clipă de clipă.
Apoi  îi lasă liberi.
 În perechi noi, trilul își primește clipa de veșnicie.
 În felul lor, micuțele  soprane oferă , gratuit, o mare lecție despre sacrificiu, despre  tainele  vieții.
 Are vreme omul să înțeleagă ceva?

INCERTITUDINI: Este Ziua Armatei române!

INCERTITUDINI: Este Ziua Armatei române!: Te poți uita în ochii  copilului  tău,  spunându-i  că  iubirea de  patrie este cea mai  mare  mândrie a românului?  Dar poezia asta o mai ...

duminică, 18 octombrie 2015

și totuși vine toamna....

Când am adus aici muzica și textul, am făcut-o, mai mult, dintr-un impuls: este toamnă,într-un fel , toate se schimbă, ceva dispare, alte întâmplări, alți oameni se ivesc de niciunde, vorbim despre nimic și despre toate, iubim, ne uimim, așteptăm vești care se rătăcesc, doar ele știu cum, pe unde  și de ce,uităm, plecăm, care încotro. 
Apoi, tot ascultând și reascultând muzica și înțelegându-i mesajul, am descoperit, a câta oara, frumusețea tragică a scurgerii neoprite a timpului” și, totuși, vine toamna„, da, vine toamna pentru fiecare, în parte și pentru toți laolaltă, vine toamna iubirilor și a uitărilor, vine toamna vieții.
Toate trec, nimic nu mai este astăzi cum era ieri, și de ce ar fi, când timpul, nărăvaș cal, aleargă într-un singur, irepetabil sens?
Și ascultând muzica, și tot așa, despletind versurile, m-am gândit că într-un octombrie cald, cum aș putea uita vreodată ziua aceea, când vara nu mai scânteia a vară, când toamna nu știa să fie toamnă,
 a căzut peste mine vestea că mama nu mai este. Eram atât de neștiutoare eu, era atât de tânără mama...
Au trecut patruzeci de ani. O viață... eu număr mai mulți ani decât avea ea atunci, timpul își scrie lucrurile în legea lui, necruțătoare, mereu alta...și totuși, vine toamna.

sâmbătă, 17 octombrie 2015

într-un fel,



cred că toți emigrăm/imigrăm.
Fugim cu gândul, cu sufletul, aspirăm virtual către ceea ce numim, și poate că niciodată nu vom întâlni-sufletul/pereche, renunțând chiar la sine, nu-i așa?
Știi ce cred ? că toți ducem în noi nostalgii...
Ceea ce visez eu, ce visezi tu, nimeni altul nu poate vedea, nimeni altul nu poate avea eternitatea clipei...

”Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...”
Ion Minulescu


marți, 13 octombrie 2015

peisaj matinal

Dimineață brumată de octombrie.
Aștept pe cineva.
Cu scâncet îndrăcit de roți,lângă mine parchează un autoturism care, dacă ar mai  fi trecut pe la spălătorie, ar trebui să fi fost alb. Ușa se deschide larg, că mă și sperie, ies niște picioare  lungi, slăbănoage, înfășurate în niște nădragi negri, soioși, în continuarea cărora se vede o curea lată, cu ținte, tot neagră, apoi o geacă scurtă, de piele, și, în sfârșit, o față sictirită, peste care cad câteva  șuvițe cleioase.
Ea- i se văd prin deschizătura hainei niște proeminențe anemice- trântește,fără milă, ușa.
 Trage cu sete din țigară.
Își depășește cu un cap însoțitorul zgribulit, care o urmează ca un cățel bleg. Împreună se îndreaptă către magazinul  de vopsele și produse chimice..
Femeia, că , totuși, femeie pare, aruncă restul țigării nestinse la doi pași de ușa magazinului. Se ridică un fumuleț pe care, dacă eu, aflată la câțiva metri, îl văd, la fel de bine, l-ar putea observa trecătorii, care, oricum,nu privesc cerul  umed al toamnei. Nimeni nu  schițează niciun gest, nici chiar vânzătorul care a văzut scena.
 Multe gânduri mi-au trecut  prin minte în cele câteva minute, cât am avut de  așteptat...
 Înarmată cu mătura, găleata și fărașul, dintr-un gang, apare femeia de serviciu .

duminică, 11 octombrie 2015

de toamnă....


poveste de weekend( cu ploaie)

Se spune  că divorțul este una dintre cele mai traumatizante experiențe prin care poate să treacă o familie, nu doar cei doi  soți. Statisticile arată că 50% dintre cupluri , mai devreme sau mai târziu, se despart.
Sunt separări zgomotoase, la noi, ca la nimeni, auzi deseori. Altele , elegante,  cei doi rămân prieteni, participă unul la nunta celuilalt, își plâng pe umăr la ananghie, se  întâlnesc la o cafea, ce mai, sunt mai apropiați după decât înainte. Este drept că asta se întâmplă , mai ales, în filme. 
În neamul meu- și nu este prea mic- nimeni n-a  făcut pasul ăsta, fiecare,  din motive  doar de el știute.
 Nu despre asta vreau să povestesc.//
El și ea nu se mai suportau, ajunseseră la cuțite. Și ca să nu se întâmple ceva și mai rău, au mers  la tribunal. Vinovatul? știi cum e- dacă îl asculți pe el, îl crezi, Doamne, cât a mai suferit..dacă o asculți pe ea, plângi de-ți sare cămașa de pe tine.
El a câștigat casa, o cumpărase  când era burlac.
Ea , mobila,  covoarele, tacâmurile, cărțile, tablourile, păturile, vazele. Două mașini mari au încărcat tot.//
 La lumina câtorva  lumânări colorate,  femeia  proaspăt divorțată, singură, în sufrageria goală- el își petrece serile cu noua iubită-  așterne o față de masă albă, direct pe parchet.
Așază elegant cele două kg de creveți pe un platou mare, alături de farfuria  cu icre și  asortează cochet masa cu o sticlă de vin alb, rece ca gheața..
 Cu ochii închiși, dansează după o muzică imaginară, mai ciugulește câte o înghițitură,  soarbe pe  îndelete din paharul înalt ..lacrimi mari i se preling pe obrazul nemachiat de câteva săptămâni.
 Într-un târziu, când zorile bat în ferestre, adună toate resturile  de mâncare într-un castron adânc,  aduce barele perdelelor  din toate camerele, deșurubează capacele de la capete și îndeasă  liniștită, încet , cu grijă, toate resturile de creveți și  de icre.
Pune capacele la loc, mai mult de  formă, barele , de asemenea,  face curățenie în grabă, închide ușa și,  fără să se uite înapoi,  pleacă.//
Liber, fostul soț se mută chiar a doua zi cu marea, adevărata lui iubire.
În primele zile , viața este roz, prietenii se întrec, care mai de care, să-i felicite.
Câteva zile mai târziu, nu se mai putea sta în niciuna dintre camere. Un miros groaznic  venea de peste tot și de nicăieri.
Degeaba, în noaptea de toamnă târzie,   cu ferestrele deschise,  au dormit iepurește,  să nu-i atace vreun hoț  , inutile s-au dovedit revizuirile ventilației, în eventualitatea că  ar exista niscaiva șoareci morți.
Bani, nervi, nimic nu mai era ca înainte..
Niciun musafir nu le mai călca pragul, vecinii le ocoleau ușa,  nici un muncitor n-a mai acceptat să schimbe măcar  o priză.
Casa a a fost pusă în vânzare, dar cum gura lumii este slobodă,  în scurtă  vreme, toți cumpărătorii au dat bir cu fugiții,  deși prețul a fost tot mai mic..agenții imobiliari tăceau în telefon, când proprietarului întreba dacă s-a găsit un cumpărător.
Într-o zi, cei doi foști soți, mai –mai să să se lovească unul de altul.
El a izbucnit în plâns, ea l-a consolat, el și-a spus pe jumătate necazul, ea s-a decis să-l ajute. Va cumpăra casa.
Toți zeii sunt pe pământ!!
Fericit că ea n-a înțeles  în ce se bagă,  el i-a făcut o reducere de 10%..Avocații au perfectat rapid actele.
Femeia s-a mutat în   casa ocolită de toți.
El, fostul proprietar, și-a găsit a doua zi în curte , mobila și, bineînțeles,   barele perdelelor.
Nimic nu este mai rău decât o femeie bună, zice un  cunoscător.
 p.s. e bine, când totul se termină cu bine, așa-i?

luni, 5 octombrie 2015

printre spărturile asprelor pietre, țâșnește viața!

Într-o lume în care, simbolistic vorbind, fiecare zi este  dedicată  cuiva, 5 octombrie a primit numele de „Ziua Internațională( sau Mondială) a Educației„. 
Ce înseamnă asta rămâne ca fiecare să simtă și să înțeleagă...
    Îmi place că a fost aleasă toamna, că nu-i lipsesc florile și culorile, soarele și răcoarea, blândețea vântului și albastra maternă grijă a cerului!
    Eu mă gândesc cu drag  și recunoștință la părinții  mei și la profesorii care m-au învățat carte, la foștii mei elevi, poate că unii dintre
    ei se vor fi gândind și ei la școală și la ce a făcut ea pentru ca ei să fie ceea ce sunt .
    Cineva a gândit, cândva, și JURĂMÂNTUL EDUCATORILOR
    Îmi voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate.
    Voi vedea în elevii mei nu atât şcolari, cât copii şi nu voi uita niciodată că, pentru partea care îmi revine, sunt răspunzător pentru destinul lor.
    Voi menţine prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.
    Colegii mei vor fi prietenii mei.
    În colaborare cu ei, mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţia socială în educaţie.
    Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare.
    (propus de pedagogul elveţian Robert Dottrens)//
    La mulți ani tuturor celor care iubesc spiritul școlii și cred în frumusețea educației!!

    p.s. dacă aveți timp, citiți și aici:La multi ani , tuturor dascalilor!( Adrian Conea) și aici:(poate invatam si Noi, ceva ), Alexandru Cerga

sâmbătă, 3 octombrie 2015

și copacii mor câteodată

În armură deasă, strălucind în atingeri de șoapte, s-au aliniat, unul lângă altul, străjuind gardul. De cum dă colțul ierbii, până toamna târziu, ulmii ocrotesc, în felul lor, curtea, casa,  poarta, drumul. Înalți, frunzoși,  își freamătă miile de brațe într-un dans ușor, urmându-și  muzica  interioară,  în tonuri vii, de verde proaspăt...
Într-o zi,unul dintre ei  s-a schimbat la față.

 Discret, s-a închis în umbrele înserării.Peste o săptămână, puterile i-au slăbit de tot..Bătrân bolnav, cu brațe obosite, și-a strâns galbenul sub pleoape.Confrații își leagănă crengile în bătaia ușoară a vântului de seară. L-au uitat.Gureșe, în zvon de mișcătoare răsuciri, în zborul  lor mereu grăbit , până și păsările îl ocolesc. Uituce și zglobii, se ascund în alte locuri vii.
Singuratic, uscat de tristețe, își ține singur de urât.Lacrimi  cuminți se ascund în orbitele lui goale.
Doar timpul  își ticăie clipa...

p.s. îți plac copacii?

vineri, 2 octombrie 2015

cravate, insigne, trompete...

”Te slăvim , Românie, pământ părintesc!”
Să fi fost prima filă a abecedarului, să fi fost prima foaie a  cărții pentru clasa a doua?Nu mai știu.
 Doamna Ana purta coc, rochie neagră de stofă, în pliuri. Avea limba spartă, de rea, zicea tata, că și el tot de la ea învățase carte.
La început nu purtam uniformă, eram mândră tare de treningul  maro de bumbac, cred că nicio fată din sat nu avea, poate, cumva, Nina Dinu,tatăl ei era  funcționar, undeva la oraș,  făcuse apoi niște șmecherii prin registre și l-au închis.
Peste trening, purtam o rochiță roz de ”costelă”!
 Aurelia  avea și ea câteva rochițe frumoase, o invidiam pentru  sarafanul  pestriț din diftină, lucrat de sora ei mare, nănița, profesoară de lucru manual la Bacău...ce nume ciudat!
Prima uniformă a fost șorțul negru de satin, cu guler alb din pichet,  atunci am primit și cravata. Și insigna.
Să nu-mi spui că  în iarna aceea  cu nămeți cât casa, când talițu a săpat un tunel să ne vedem cu vecinii, să nu-mi spui că simțeai tu că lumea  ar putea să fie și altfel.. .
De ce  au dat năvală astăzi toate în mintea mea? de ce le văd atât de limpede? nu știu...
Cine  le  rostuiește pe toate?

joi, 1 octombrie 2015

„Dacă cereți

    unui profan să vă citeze pe cel mai mare muzician al lumii, el va răspunde în mod sigur:Mozart, Mozart este legenda” .
George Enescu
În 1974, cel mai strălucit dintre discipolii lui George Enescu, Yehudi Menuhin, susținut de către președintele Consiliului Internațional al Muzicii, Boris Yarutsowki, urmare a unei scrisori deschise,obținea declararea primei zile  de octombrie- Ziua Internațională a Muzicii!
Filarmonica Pitești, avându-l la  pupitrul  dirijoral pe Maestrul Alexandru Ganea, muzician de elită, pe care publicul piteștean îl primește totdeauna  cu mare  bucurie, a omagiat evenimentul,oferindu-ne un  concert  înălțător:
În prima parte, am ascultat:W.A. Mozart-Uvertura la opera„Il Re Pastore”, KV 208
                    -Concertul pentru pian și orchestră, nr.21 în Do major,KV 467.

La pian, un muzician cu un repertoriu vast,
cunoscut  atât în țară, cât și în afara granițelor ei,  Răzvan Dragnea, care, în urmă cu 24 de ani își începea  cariera
pianistică  interpretând chiar Concertul  în Do majorKV467, de W.A. Mozart.
Din multitudinea  concertelor sale, amintim  doar pe acela în care, alături de  soprana Mariana Nicolesco, a inaugurat pianul de concert „Steinway`„, pe care  artista l-a donat Ateneului Român.
Lumină, strălucire,  armonie somptuoasă, lirism delicat, grație, virtuozitate, emoție fără sfârșit!
”Ca să scrii despre Mozart, ar trebui să-țí moi pana în curcubeu!”
 D. Diderot
În partea a doua a concertului, Orchestra Filarmonicii noastre a interpretat ”Simfonia nr.7 în re minor, op.70”, de Antonin Dvorak.
 ”Cine cântă, acela se roagă de două ori”!
 Am trăit  senzațía trecerii dintr-o realitate în alta- un flux energetic al unui fluviu de la izvor până la topirea în mare.
O seară ca o mângâiere!
Un episod fluid  al talentului și al dăruirii  cu care Filarmonica Pitești își primește, săptămână de săptămână, prietenii!