luni, 21 august 2017

în zbor albastru

Cu chiu, cu vai,  tata a cedat  rugăminților mele. Și ale mamei, care  își tot frângea, neputincioasă, mâinile.
 Primul ceai. Ceai dansant. 
Mai puțini  băieți decât fetele vizibil  emoționate, doi acordeoniști, ambii foști colegi de clasă, plus  muzicuța  lui  Mișu Lupașcu, student, mai apoi,  la teologie.
Primul meu dans, valsul!
Trecusem cu  bine admiterea în liceu, el  era într-a  XI-a. N-o să-i spun numele,  pentru  că meseria  lui  de toată viața se rostea în șoaptă. În  toți anii care  au trecut de atunci, ne-am văzut  o singură dată. 
 În mare  fugă...
 În seara acea de  vară, eu am învățat cum este  să plutești. Și  nu am uitat niciodată.
Mireasă  fiind, în  același sat, satul meu, în  poienița  din fața  bisericii, cel mai frumos  vals- cânta orchestra lui Ciontică  de la „Doina
Argeșului”, plătită cu  bani serioși de tata, motiv pentru care nouă, mirilor, nu prea ne-au rămas  bani să ne cumpărăm frigider și bibliotecă pentru sufragerie- l-am dansat cu ”boierul„, fratele socrului. 
 A fost șansa mea, pentru că altă ocazie mai bună, de a  avea  un partener  priceput pentru dansul preferat, nu mi s-a mai arătat vreodată.

Astăzi, am făcut un fel de ordine printre  haine. Pe umerașul  de plastic alb, rochița  mea din crêpe- de -Chine,cândva  senină, cum sunt  serile de august, își ține  în gând amintirile. 
Cineva zice că  este bine  să renunți la  toate lucrurile  pe  care  nu le mai folosești.La mine, pur și simplu, nu funcționează teoria asta.
Ador tăcerea pufoasă a rochiei mele de bal!

miercuri, 16 august 2017

o mai ții minte pe Mara?

 Cred  că am citit romanul în prima vacanță de liceană, îmi plăcea truda  femeii ăleia, ceva  solid, o viață bărbătească, un fel robust de a  învinge. 
Nu oricum.
 Și copiii ei”sărăcuții mamei„,Persida și Trică, nespălați și obraznici, dar rumeni și frumoși „tot n-are nimeni copii ca mine!„
Târziu, mi-am dat seama că  mie nu mi-a plăcut  doar  romanul ca scriere, am preluat ceva  din experiența  femeii, ”ciorăpeii”, pe care, într-un moment  esențial al vieții, i-am înlocuit  cu niște pliculețe  roșii, aducătoare  de liniște și de echilibru.
Astăzi, când am primit în dar niște  poze  de la  doi prieteni dragi,și am văzut podul Marei,m-am gândit nu doar la Slavici și la cel mai autentic personaj feminin românesc,
m-am gândit la lumea obiectivă, la eternul amestec  alb/negru, din care se compun toate.(

„În fiecare marți dimineața, Mara își lua copiii și coșurile pline și ieșea în piața de pe țărmul drept al Mureșului.Joi dimineața trecea Mureșul și ieșea în piața pe țărmul stâng al acestuia.Vineri noaptea pleca la Arad pentru ca s-o prindă sâmbăta dimineața acolo deoarece „lumea se aduna din șaptă ținuturi”.Mara se întorcea acasă numai în zilele de Sfânta Maria.„
Un târg, Radna, de  lângă Lipova, aproape  de Arad,niște
destine,obidă, câștig,dragoste,orgolii,religii,zbucium,încleștări, inițiere,asprimi de tot felul,luptă și patimi, iertare și moarte.
Persida,Națl, Trică,Hubăr  O lume.
Și Mara!
”Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ți iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate și cumpără ce găsește; duce  de la  Radna ceea ce nu găsești la Lipova ori la Arad, și aduce de la Arad ceea ce  nu găsești  la Radna ori la Lipova.”

joi, 10 august 2017

„ Neranțula, cântecul departelui-aproape

  De ziua  celui mai drag dintre  vagabonzi, îmi fac un dar: după mai bine  de treizeci de ani, o să recitesc „Neranțula”.
Ce nume! o mie  de clopoței sau de flori, într-o sălbatică simfonie!
„Ea va trăi mereu,
Pe prundișurile 
Insulelor trandafirii,
Mereu nesupusă,
Mereu sălbatică,
Cu gleznele-i
Atât de  alb-strălucitoare,
Încât vederea lor
Trece ca un fulger pe deasupra mării
Și luminează  lumea-ntreagă...„
  Nu-mi mai amintesc mare  lucru, ceva, ceva a  mai rămas undeva, într-un colțișor de suflet, o poveste de iubire, un pod suspendat  între  năvalnica, pustiitoarea dragoste și  statornicia  prieteniei. 
Ceva  care trimite la eterna  întrebare despre viață:permite ea, iubirea, tulburătoare și  amară, cel mai adesea, să facă loc și pentru prietenie?
O mie și una de nopți, la  Brăila!
  Am deschis  cartea la întâmplare:
„cum poate fi  realizată  pacea  între  bărbat și femeie? Cum să înfăptuim fericirea deplină?„ ( pagina  419)
Trebuie să aflu, doar  recitind cartea.


http://incertitudini2008.blogspot.ro/2013/08/vagabondul.html

marți, 1 august 2017

”Il y a un temps pour vivre

et un temps pour témoigner de vivre”,

 Camus.


locuri, drumuri și trăiri
( scurt  jurnal de vacanță)

Pentru fiecare început există o clipă. Cine o   alege, nu știu. Ce știu este că, într-o zi, m-am alăturat unui grup  de  oameni dragi, inspirați, pozitivi, iubitori de drumeții. Laolaltă  cu  mulți copii. 
De data asta, gazdă pentru o săptămână ne-a  fost Țara Hațegului.
„Expediția„ a început cu „trovanții„  din Costești. 
 Despre aceste pietre  ciudate, unii spun  că ar avea  peste 6 milioane de ani vechime și le explică apariția științific, alții cred  că aceste   forme,  care fascinează nu doar ochiul, cresc, aud, se supără, se liniștesc, dacă intri cu ele în armonie.
Dacă știința elucidează  o parte  dintre   misterele care  ne înconjoară creând  legi pentru explicarea fenomenelor,  gândul  omului, care se întâlnește  cu atâtea minunății,  fabulează.  Sau  se plimbă nestingherit   printre  imagini, fabricând, de fiecare dată, un fel de  poezie intimă, nerostită...
Oricare  le-ar fi originea,  trovanții de la  Costești sunt   ceva, ca o insulă bizară,  un loc  tulburător între Cer și Pământ, pe care, văzându-l, tu, călătorul,  fără să vrei, te simți, pentru  un timp  nemăsurat,  fericit captiv,  în lumea  basmelor  copilăriei.
  Și  este  minunat  așa! Sigur că ai vrea  să-ți prelungești  visul...fuge  timpul,   fugim și  noi 
La  Târgu-Jiu, mângâiem  cu privirea, în fugă,   sculpturile geniului   național, Constantin Brâncuși, lăsăm  în urmă orașul, câmpuri și sate, popas  la  mânăstirea „Lainici”:   sună atât  de  blând numele acesta, ascuns în mister, o fi   însemnând  traducerea  grecescului ” de piatră„, o fi   derivat de la  numele  tribului de geți al  Lailor...Vechimea   i se pierde în  timp,  scrie cartea  că ar data de pe la 1400,  cine  mai știe...însoțit   de pandurii  săi, domnul  Tudor din Vladimiri , urmărit  de turci, și-ar fi  găsit  loc de  refugiu între  zidurile   așezământului.

Și când  culmile   Masivului Retezat  se  ating cu Munții Sebeșului, la  câțiva  km. de  Petroșani, pătrundem  într-un  spectacol subpământean, scăldat de  legendarul izvor ”Jupâneasa”.  
Peștera  Bolii!
Nu te speria, nu este o sinistră  metaforă, numele  se leagă  de   cel al voievodului  Bolia din Zarand, răsplătit  cu pământuri  de  regele Sigismund,  pentru  atașament, pentru  dăruire.
Mulți  căutători  de comori  și-au pierdut  viața  prin  hrubele   peșterii, unde astăzi se ascund doar liliecii. 
Constructorii au  aruncat poduri și podețe  peste  pârâu, iar legenda  Jupânesei, amintită  în Cronicile  de la  Viena,  pe la 1404,   se armonizează  tainic cu desenele   ce acoperă pereții:  o inimă răsturnată,  inima peșterii, animale  preistorice, fundal pentru  scene de film.

Cum ar fi să asculți „Carmina  Burana” în Peștera  Bolii”?
N-o să-ți vină  să crezi, dar, în  vremea  cât a trebuit să așteptăm ca autocarul  să  traverseze calea ferată rătăcită parcă printre ierburi, au  trecut,pufăind  din greu, trei trenuri, încărcate  cu mărfuri.

Seară de vară  la  Hunedoara!
Dimineața  de luni, începută  cu veselie, avea  să-și  schimbe un pic  figura, când , ajunși la  baza Cetății Deva,ne-a fost dat  să aflăm că  liftul  este în revizie  tehnică.
Nu-i bai!
Urcușul pe  jos a  fost  o   foarte interesantă  provocare, nu am simțit  nicidecum  oboseală.
 De sus,  se arătau ochiului  priveliști  de  vis!
Înălțată pe locuri  care amintesc de epoca  bronzului, consemnată în secolul  al XIII-lea,  zestre  pentru  domnițe și conți, loc  strategic pentru daci,  arsă de barbari,  atinsă la poale  de drumul sării, refugiu pentru  nobilii speriați de răscoala lui  Horia, Cloșca  și Crișan,mereu reconstruită, Cetatea  Devei  se  înalță  mândră, ca o pasăre Phoenix,  stăpână astăzi  peste  Mureș, Strei , Pădureri!
Și pentru  ca  mândria   zilei să fie completă, pașii următori  ne-au  dus în  Castelul Corvinilor. L-am revăzut  pentru a  doua oară.  Cu aceeași mare admirație!
 Știi ceva?
Am avut șansa  ca în  anii trecuți  să   văd  câteva  castele   însemnate  ale  Europei. Ce pot să spun este  că   ale noastre nu sunt cu nimic mai prejos. Lipsește  doar reclama pozitivă.
 se vând atâtea  kitschuri, peste  tot.... 

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2013/09/apa-ai-inima-n-ai.html

După-amiaza  i-am dăruit-o  unui fost coleg de școală, cu care  nu  m-am văzut niciodată de la   examenul de bacalaureat, inginer chimist  în Călanul altor timpuri. Îi promisesem o vizită...se întâmplă  ca  realitatea, mai cu seamă, atunci când este crâncenă  și dureroasă, să devină un fel de complement  natural al sufletului.
Dispariția  lui, discretă  așa cum i-a fost și  retragerea în Ardeal,  m-a îndemnat  la o  îndelungă  și profundă meditație.
 De data asta,  vorbele nu prea  m-au ajutat. Rețin  doar  înfiorarea  brazilor  din cimitir,  drumul  de țară coborând printre porumburi, așa  cum erau verile  lui  din poveștile înșirate  în  anii din urmă.
 Lacrimi, păreri  de rău, pâlpâiri  de lumină...

Vizită  în orașul  de pe  Bega, primul nostru oraş liber, în 1989.
 "Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!".

 Amintiri  dintr-un octombrie copt, pictat în galben și verde.
  A plouat la Timișoara, brusc, s-a ivit pentru  câteva clipe  soarele,am făcut  o scurtă plimbare,chiar și  fotografii!
 Cât să  vezi într-o fugă, de pe scările  Catedralei?

În drum  spre  Sarmizegetuza  Regia, la Orăștie, în  mijlocul câmpiei, scrutând depărtările, se zărește  Sabia  lui Decebal, tăiș interior,  dacii loveau de sus  în jos, dar  foloseau  sabia și la recoltatul  grâului ”cu  spicul  greu atârnând  în sus”.
Culmi  domoale,  cerul,  pădurea, pietre  cu suflet, terase și  temple,  religie și  filozofie, bărbăție,  lupte, onoare.
De la arcul Carpaților
Am înțeles că putem visa
Până la Luceafăr și chiar mai sus,
Cu capul pe bogățiile noastre
De uraniu și aur.
 Ieri și astăzi,laolaltă.
 Zonă sacră.  
 După două războaie, trădați, secătuiți, fără apă  în cetatea lor, dacii  s-au predat. Era în anul  106.
Decebal   nu a putut accepta umilirea, a ales  să se sinucidă.
Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori

Ori câine-nlănţuit.
 Din aurul și argintul  Daciei, romanii au trăit  100 de ani.

Am   fost, cândva, la Stonehenge. Am gustat măreția adâncurilor.  Și a  clipei de eternitate.
Magie respiri  și în căușul dealului pe care  își odihnește  veșnicia nobila noastră Sarmizegetusa  Regia!

Decor  verde/albastru, nori și  brazi  drepți  ca lumânările,  murmur  de ape, zvon de zbor fără țintă, istorie, permanență. 
 Realitate ce-și trage seva  din adâncuri!

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2011/10/de-ce-asa-de-ce-acolo.html

Sate, câmpuri, biserica ”Adormirea  Maicii Domnului, de la Strei .
Un mister al acestei  bisericuțe- una  dintre  cele mai  vechi  așezăminte ale  noastre- spun unii,  este că toţi sfinţii înfăţişaţi  aveau  ochii scoşi.și  că icoanele din biserică au fost profanate de turcii care au invadat aceste locuri . Aceasta ar fi povestea  spusă de  Petre Pandele, un sătean din Strei. care știe multe povești despre  vechiul așezământ.
Una dintre ele   este despre  niște semne   adânci , pe care le-am văzut în peretele  de la intrare- acolo își ascuțeau sătenii lamele  bricegelor. 
Înfiorătoare mărturii!

Ardea    soarele  când am ajuns în mica așezare, Brad,
  ”O, voi, munților”!,
la  muzeul dedicat  celui mai prețios dintre metale, aurul, ”pe  care îl vezi strălucind  până și prin noroaiele drumurilor„, cum avea să spună, cândva , Nicolae  Bălcescu.Îmi place  vocea     prezentatoarei, are ea un fel  de   a  trimite  vorbele  la inima ascultătorului: opaițul, șartrocul, pălăria  ponosită a minerului, tașca  de piele cu  iscusite ascunzișuri se  însuflețesc pentru o clipă. 2100  de tone de aur   s-au scos din măruntaiele  munților  noștri  până în 2006, când minele  s-au închis. 
Există, încă, de  3 ori mai mult...
”Munțiii noștri aur poartă„.

Coboară  ziua  către asfințit, se leagănă  gorunii  în  fața  bisericuței  din Țebea!
Este treaba ta   dacă  mă crezi   sau nu,  am simțit înfiorarea clipei, acea atingere sublimă care   vine  de  undeva, ceva -nici trist, nici înspăimântător,evocări simple, fior  care urcă la suflet, realitate  și  vis, așezată   lecție  de istorie:  Horia,  Avram Iancu, regele Ferdinand , în  pacea  adâncă a locurilor, „
”Gorunul falnic, neînfrânt de vreme,
Umbrind mormântul marelui viteaz.
 Zeci de copii  primesc  evlavios cuvintele.
Uneori,  ceea  ce  auzi   se  simte , adânc,  în interior!

Dimineață  la zimbrii din Hațeg:
”Măreț  animal este  zimbrul cel mult
O mie de ani de săgeți și rafale
Dar el, melancolic, ca și  la-nceput
La nimeni nu-nchină puterile  sale”  

Sarmizegetusa Ulpia  Traiana!
Primul oraș roman din vremea lui Traian, astăzi bucăți  dintr-un puzzle, ziduri, coloane, multă pasiune, tot atâta muncă  de scos  la suprafață o lume, altădată înfloritoare, o civilizație în care  au trăit peste   30.000
de oameni, într-o zonă strategică, înconjurată de  ziduri  groase, pe o suprafață  de 30 de  hectare: case, piețe, un amfiteatru, vile, hambare, instituții, băi, conducte, morminte,  măreție  și sclavi, huzur,lupte  cu animale,  atacuri, glorie și   cădere.
Acum doar fragmente împletite cu  lanuri, cărări, sate,trecut  și prezent sub soarele de cuptor, adieri, stropi  de  ploaie....

La  Densuș plouă, în cărare,  un măr  dulce își  spală  rodul  bogat.Ierburi,  flori sălbatice,  pietre și morminte, undeva, în depărtare se profilează   silueta Retezatului.  Loc potrivit pentru a  proteja  o zidire  stranie din pietre identice  cu cele ale  Ulpiei  Traiana.
Că va fi fost, cândva, monument funerar  pentru un ofițer austriac, că va fi fost  chiar  biserică- nu degeaba o găsea  Nicolae  Iorga„ fără pereche  în toată  românimea„,  Biserica  de la  Densuș ascunde  multe taine între ziduri...
Cea mai veche biserică  din piatră!

 Se revarsă  norii la Prislop, râde  știrb soarele, mulțimea se împrăștie, brazii se leagănă ușor în foșnet duios, pâlpâie în candele luminițele speranței. 
  Mulțime de flori, o mare de crini imperiali, ciclame, trandafiri, margarete.
Pioșenie,  rugă, smerenie la  căpătâiul  lui Arsenie  Boca..
 izvorașul  care primește  zvăpăiat  monede și bancnote, omul este darnic, uită de toate,  rostești în gând dorințe adânci.
La drum!
Seara  se  încheie  târziu cu  mult așteptatul  foc de  tabără.
Mâine,  ne  întoarcem acasă....nu înainte  de  a  primi  darul de leagăn pe Dunăre.

Chiar dacă tu, Dunăre, te-ai face neagră cerneală. și, eu, ca un vrăjitor dintr-o necrezută poveste, aș avea putere să strâng nesfârșita pânză albastră a cerului și s-o schimb  în fâșii de hârtie și să mă așez aici, pe malul tău, și aș ști să scriu.și aș scrie întruna o mie și mai bine  de nopți, întingându-mi pana în cerneala ta, tot n-aș reuși să povestesc oamenilor ce am de povestit....„Z. S.
Apă și  Cer, munte și piatră,  omul și  Timpul!

p.s.  ceea ce  simțim rămâne  doar  o  simplă traducere  a unor stări.