joi, 8 februarie 2018

doi

”Zările alene
Dau în jur ocol
Și argint din gene
Scutură domol.”
 

 Serghei  Esenin 

Când  l-am   observat  eu, prima oară,  era  un  copăcel.  Cu degete  de frunze, zgribulit,  de  neluat în seamă  printre  brazi  și  castani . 
A tot crescut.  
Elegant, ca  un  cavaler  care-și rătăcise  blazonul  în vreunul dintre  tablourile  lui  Repin.
Într-o seară,  arna  a  venit  din senin. În plină  toamnă. A  nins  toată  noaptea. Dimineața,  apăsat  de povara  zăpezii, firavul copac se rupsese  de mijloc.
   Din  coasta lui rănită   a țâșnit  o creangă. A tot crescut, cătând  către cer.
 A depășit de mult  ambele  blocuri, din ferestrele  cărora, sunt  sigură, mulți  ochii  îi admiră  silueta  zveltă..
 În vârf, rămurelele   sunt atât de subțiri, că  par niște degete de fragilă domnișoară deprinsă  doar cu mângâierea  batistei  de mătase.
   Coțofana!  O știi, da?
  Costum  dichisit, alb-negru, încheiat  la  două  rânduri, zbor  neobosit, când încoace, când încolo,  venită  cine știe  de unde, doar, doar  o  găsi  ceva  de  prins, la repezeală  în  ciocul ei  de  vânătoreasă  pricepută.
Unde crezi că s-a oprit?
  Suuus de tot, pe  cea mai firavă dintre crenguțe.
Supus,  mesteacănul  ține deschisă palma  lui  fără mănușă. 
 Și  ea, șmechera, mereu, gata  de  zbor!