joi, 22 februarie 2018

taine și reguli

   Măicuța mea ,  una dintre cele două bunici dinspre tata,  s-a stins discret. În  dimineața  când  eu  mergeam  în prima zi de școală.
 Așa de mult  mă iubea, atât de atașată eram de ea, că,  țin minte, ca și cum ar fi astăzi, multe, multe  întâmplări cu noi două.  Nu știu de ce mă ducea în spate, că leneșă  nu cred  să fi fost, poate  că  așa mă simțea  ea  mai aproape.  Îmi păstra, sub pernă,  roșcove pentru toate serile albe  de iarnă, când, din patul nostru, paralel cu al bunicului, îl  ascultam, rezemat de soba albă, cântând la caval. 
  Măicuța  se îmbrăca  altfel decât celelalte  bunici. Mai aveam două. 
După -amiezile  noastre  de duminică  aveau  ceva  conspirativ:  ne retrăgeam în camera  dinspre drum,  întâi îmi lega mie panglici roșii în cozi, îmi tot netezea    rochița   de  borangic ,  croită   din  pânza țesută de  ea în război, apoi  deschidea  lada  verde  cu   mulți trandafiri.
   Avea  câteva  bluze de mătase,  tot atâtea fuste, una era   de catifea și o mulțime  de  fișiuri,-unul   era  negru  cu scânteioare  roșii  plușate,   un  tulpan alb,  lucrat  cu   mărgeluțe albastre  și  un zăbranic   din dantelă neagră.
 Se proba în oglinda de pe peretele   opus ferestrei,  își  tot aranja, cu drotul,  furat de la  mama,    părul  alb, rar, mai punea  un  bariș, peste cocul   micuț,   mai trăgea  cu ochiul în oglindă, își colora un pic obrazul  cu foița scoasă  dintr-un sertar,  trăgea o ultimă ocheadă  către mine să vadă dacă  totul este    cum ar trebui să fie  și plecam amândouă la rudele ei.
  Am revăzut-o astăzi cu  toți ochii sufletului, după ce am citit  o însemnare a  unui preot  special, născut în satul meu.  Ceva despre  post, despre dezlegare....
  Am făcut    vărsat de  vânt  pe la  4/5 ani, tocmai în postul Paștelui.   Plecată cu treburile ei, mama  m-a lăsat în  grija   măicuței.
Era  foarte strictă.  Nu știam eu  ce  va să zică  să  trebuiască  să te ferești, ca nu cumva,  să  rupi  bubele de pe față. Sau de pe gât.  
Măicuța   mi-a acoperit  mâinile cu  bucăți albe de pânză  și mi le-a  legat  ca pe niște  mănuși.

  Într-o zi,  după ce  boala a trecut, mi-a spus  motivele. Erau  două.   Unul  mai important decât altul. Să nu-mi rămână semne, dar  și  de teamă  că aș fi fost tentată  să ” gust „ crusta aceea  roșiatică .  Era  de dulce.

joi, 8 februarie 2018

doi

”Zările alene
Dau în jur ocol
Și argint din gene
Scutură domol.”
 

 Serghei  Esenin 

Când  l-am   observat  eu, prima oară,  era  un  copăcel.  Cu degete  de frunze, zgribulit,  de  neluat în seamă  printre  brazi  și  castani . 
A tot crescut.  
Elegant, ca  un  cavaler  care-și rătăcise  blazonul  în vreunul dintre  tablourile  lui  Repin.
Într-o seară,  arna  a  venit  din senin. În plină  toamnă. A  nins  toată  noaptea. Dimineața,  apăsat  de povara  zăpezii, firavul copac se rupsese  de mijloc.
   Din  coasta lui rănită   a țâșnit  o creangă. A tot crescut, cătând  către cer.
 A depășit de mult  ambele  blocuri, din ferestrele  cărora, sunt  sigură, mulți  ochii  îi admiră  silueta  zveltă..
 În vârf, rămurelele   sunt atât de subțiri, că  par niște degete de fragilă domnișoară deprinsă  doar cu mângâierea  batistei  de mătase.
   Coțofana!  O știi, da?
  Costum  dichisit, alb-negru, încheiat  la  două  rânduri, zbor  neobosit, când încoace, când încolo,  venită  cine știe  de unde, doar, doar  o  găsi  ceva  de  prins, la repezeală  în  ciocul ei  de  vânătoreasă  pricepută.
Unde crezi că s-a oprit?
  Suuus de tot, pe  cea mai firavă dintre crenguțe.
Supus,  mesteacănul  ține deschisă palma  lui  fără mănușă. 
 Și  ea, șmechera, mereu, gata  de  zbor!