joi, 30 iulie 2015

pentru ochi

Lumina curge,
 exagerat de lent.
 Galben fierbinte și palid
se oprește pe frunze,
 pe drumuri,
pe trupuri.
În fâșii lipicioase.
 Îmbibată de culori,
 pădurea,
 insulă verde în mijlocul arșiței,
 adună în cărărui umbroase șoapte și zvonuri,
 fragil evantai de răcoare și dans de iluzii!



miercuri, 22 iulie 2015

certitudini și dor

Din  oricare parte ar veni, ochii călătorului se opresc pe obositul de atâta așteptare braț ruginit al pasarelei, suspendat peste șinele năpădite de buruieni, de cioburi, de hârtii și  de tot ce-i mai prisosește  necivilizației. Coboară apoi spre peronul pe care l-au tocit pașii, ploile, zăpada și  timpul.
 Când, după  truda drumului  început în capitală,Săgeata albastră- numele este o frumoasă amintire- își ia pauza de răcorire, peronul se animează, mulțimea de navetiști se revarsă către ieșire, cum valul s-ar duce către mal.
 Mulți tineri:pleacă dimineața  la muncă în București și se întorc seara în  apartamentele lor din  multele blocuri cu patru etaje, îmbătrânite înainte de vreme. 

A fost un timp, când, în oraș, era de lucru pentru toți, a fost...
Dacă el, călătorul, nu este de-al locului, trebuie să fie foarte  atent; pietre sparte, crăpături vechi de cine știe când se ivesc la tot pasul.
 În spațiul dintre gară și un mic magazin de răcoritoare, în umbra zidurilor, își face  siesta nedefinită  un grup gălăgios. Ochii îți aleargă fără să vrei la mâinile lor-femei și copii-obișnuite doar să se strecoare neobservate prin buzunare  sau prin poșete nesupravegheate  atent. Fustele crețe și lungi par a fi crescute odată cu  femeile grase, de umărul cărora se reazemă câțiva copii, peste  trupurile cărora apa și săpunul au uitat să mai treacă.
- Du-te, mă, la chioșc și cere un pahar de suc, fii atent ce faci, că frate-tău e pe aproape...//
De câteva ori pe an, mă întorc în locurile astea; îmi este ușor să  ajung,în cel mult o jumătate de oră, în satul copilăriei, la
mormintele părinților și  ale bunicilor. Mă întorc să-mi văd rudele și vin aici, pentru că în orășelul ăsta găsesc un strop din poezia risipită în emoții și visuri a anilor mei de liceu.

Clădirea aceea, cu săli răcoroase și coridoare lungi, prin ale căror  colțuri schimbam bilețele  cu băieții  din clasele vecine,  cu amintirea  Babacului care ne scurta nopțile cu aldehidele și cetonele lui, cu 
încâlcitele probleme de fizică ale lui dom Bălcescu, și-a schimbat înfățișarea. 
Străzile au nume noi. Printre  casele frumoase, s-au ivit multe blocuri. Și oamenii sunt alții.
Eu văd  doar ce simt:amintiri  și  dor, aripă în zbor!
Și nu departe de școală, am regăsit căsuța, în curtea căreia, un întreg
trimestru, îmi lăsam bicicleta, pe când făceam naveta. 
Doamna Sonia nu mai este... păstrez în minte figura ei de femeie bună, îngăduitoare și sfătoasă. În câteva rânduri, când ploua rău de tot, m-a oprit să dorm în cămăruțá ei scundă, dinspre stradă și să-mi pregătesc teza la geografie.
Soarele urcă și coboară, anotimpurile se succed în voia lor. 
Gara, pasarela, liceul, străduțe și blocuri- certitudini  de ieri și de astăzi- trăiesc concrete pe geana orizontului.
 Ele toate și fiecare, în  parte, sunt suflet dintr-un  colț de lume. 
O lume  doar a mea.//

sâmbătă, 11 iulie 2015

esențialul


 în lumânare nu este ceara care lasă urme, ci lumina.
 Saint-Exupery, Citadela

Chicotesc nestingherite  în parfum de petale, adunând frumusețe în  zbor de culoare. 
De plouă, de ninge, de s-arată soarele, ele împart cu tine clipa de eternitate!
Fustițe verzi în jocul  nevinovat al rotirii anotimpurilor.
În graiul lor fără cuvinte, clipă de clipă, florile oferă lecția generozității!

luni, 6 iulie 2015

tăceri de pe raft

S-au tot adunat în timp; biblioteca a devenit neîncăpătoare. Din motive străine  mie,  primele două cărți,”Nuielușa de alun„, ”Palatul de cleștar”, primite în dar, pe la șapte/opt ani, de la mătușa mea, sora cea mică a tatei, vânzătoare atunci  într-o librărie  bucureșteană,  s-au pierdut. Odată cu ele, s-a risipit ceva  din poezia unor ani când realitatea avea cea mai ispititoare variantă.
 Anii au trecut, numărul cărților  a  tot crescut și, când  unele dintre ele și-au pierdut copertele, le-am dus la țară, nu le-am putut abandona. Altă bibliotecă, nu chiar bogată, nu prea arătoasă, atât de dragă mie: incertitudini și  nopțí prelungite până când zorii băteau cu degete albastre în geam , adunate în  foi galbene, zdrențuite.
Copilăria și a adolescența mea, stivuite pe rafturi de lemn.
Ieri, am  căutat ceva;  tăcută, cuminte, a alunecat printre  hârtii și reviste. Cartea asta este martora neliniștilor mele din vara când, împotriva voinței tatei, am „intrat” la Filologie.
A supraviețuit, doar ea știe cum, unui incendiu iscat într-o altă vară, salvată de niște rude, care, voit sau nu, au făcut  ca foile astea aspre să-mi ducă gândurile înapoi, peste ani.
 Tot într-o vară.