duminică, 18 august 2019

triumful vieții în „zbor deasupra unui cuib de cuci”

Un film tulburător, inspirat de  un  un roman uriaș.
O metaforă dezvoltată într-un titlu, în care „cuibul „este realitatea însăși, ca un mare spital de nebuni..
Zborul este viața!

Cu   vreo câteva  zeci de ani în urmă, la  Casa  Sindicatelor, din oraș,  am văzut piesa ” Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Ce rețin  este figura   lui Florin Piersic, statura lui urieșească, rebelul pușcăriaș, care   în finalul piesei”zboară„ din otrăvitorul „cuib de cuci.”


Din nu știu ce motive, nu am intrat în posesia romanului  lui Dale   Wasserman.  Și nici nu am văzut filmul.
  L-am văzut ieri, la capătul unei  săptămâni încărcate cu de  toate, într-o sală  cu puțini spectatori-  mare păcat  să ai  șansa  de a  vedea un   fim   de Oscar  total,  cu un actor cu    multe carate  în  interpretare.
Un film în  care  lumea reală   este pusă la microscop. Lumea, ca un   spital pshiatric. O lume  care  „vrea  „ să-i repare  pe  suferinzii   dominați de frică  printr-un ritual  tiranic.  medicație, la ore  fixe,  terapie de grup, excluderea totală  a  bucuriei, a râsului.
  Într-un asemenea  balamuc, coordonat  de  implacabila asistentă -șefă,  ( cineva îmi spunea  că i-a plăcut  artista sau personajul pe care  ea l-a interpretat,  pe  mine  m-a   speriat  ucigașul  cinism matematic  al respectivului personaj, așa  că  am urât-o tot timpul pe dichisita  femeie) este adus  Randle  McMurphy,   un pușcăriaș  bolnav de setea libertății.
Prin el, eu, spectatoarea, am fost tot timpul de partea țelului acestuia- acela  de  a-i vindeca  pe  bolnavii ținuți în  înspăimântătorului  spital.
În opinia  mea,  din   temătorul  „cuib de  cuci” ”zboară”,  în feluri total diferite  trei  destine.  tânărul bălbțit, terorizat de  frica   pe care asistenta-șefă, prietenă cu mama lui  i-o  tot  cultivă, ” zboară” în moarte,  prin sinucidere, după ce   trăise o noapte de dragoste  reprimată în  viața   de dincolo de zidurile spitalului.
 ” Zboară” rebelul luptător  pentru libertatea  totală, Randle,  ucis de unicul  său  prieten,Căpetenie, care  nu suportă ca acesta să fie  perceput de ceilalți  ca o  lepădată  legumă, după ce  a trecut prin ”purgatoriul    lanțului  de  șocuri electrice.
Superbă  alegorie  a mitului  jertfei pentru creație!!
Colosul  ”înaripat„ Căpetenie, reușește  să spulbere  sofisticatul  aparat de șocuri, sparge  cu el ” fereastra-zid”, care   ținea în prizonierat  18   trupuri  și tot atâtea conștiințe, spre  a   zbura    spre culmile  albe ale  libertății Canadei!
Viața  ca zbor!
”Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi.”
”Ce facem cu peștii mici?
Cu ei, prindem peștii mari”


vineri, 16 august 2019

poate că speranța mea

 are legătură- legătura aceea  invizibilă,  greu de  înțeles de unul care  s-a născut și a trăit la oraș- cu   faptul că eu am deschis ochii pe  mâinile  bătătorite de muncă ale   tuturor adulților din jurul meu. Sau   cu  un fel de continuă neobosire, de primăvara până toamna târziu,  pentru că munca la țară începea de cum se îngânau   zorii în  trâmbiță cocoșească și se termina seara târziu.  Abia atunci  omul își  liniștea  oarecum  trupul , mintea și sufletul.
  Oamenii aceia  pe care mi-i aduc   foarte bine aminte erau cinstiți.Munceau mult, se odihneau pe apucate,   se  bucurau  din întâmplare,  vindeau ce le prisosea în gospodărie -  legume, brânză, lapte, păsări -altora  care, fie veneau de  la oraș, fie că erau  leneși.
  Pe oamenii aceia eu îi iubesc și astăzi!
 Mă încăpățânez să cred  că   în aceeași  credință   își vor fi crescut ei  copiii și nepoții.
  Când  ajung în fața  tarabei   pe care vânzătorul  și-a etalat  produsele,  caut ochii    ființei  care  vinde.    Vreau să găsesc  în ei ceva  din  bucuria de-o clipă, că  omul este  bun.  Că vinde  ceea ce  ar pune și pe  masa   familiei lui.
.
Deunăzi, în piață, am auzit cea mai dură, și  grea, și  aproape imposibilă constatare:  

„roșiile  rezistă mai mult decât lădițele....”

     Țăranul- doar  cu numele- fără să clipească, îți vinde , la prețuri care tooot cresc, castraveți  în care a pompat  chimicale, pepeni  croiți parcă întâi  pe  hârtie, că toți au aceeași mărime  și  aceeași formă,  prune și struguri, cartofi ,vinete și roșii  în care  cu greu poți recunoaște  gustul  de legumă.
Sau de fruct.
Mergem înainte...și ne mai gândim la  Arghezi .
”Bade Ioane, m-as gândi să-ți fac
Un cântec nou, de ți-ar mai fi pe plac....”
Și la   Petre  Țuțea. 

”Ţăranul  este omul absolut.” 
Și  la Emil Cioran :
„Nimic nu este mai original decât ţăranul.”

marți, 6 august 2019

din culisele

    (  transparente) ale  vieții mele de profesoară


Viața  este, cred, ceea ce facem noi din ea. Noi și cei  din jurul nostru.
Astăzi este ” Schimbarea  la  față”.Cei mai mulți dintre  noi  ne declarăm, fără ezitare,  creștini ortodocși.

Era o vară  toridă, terminasem al doilea an de meserie,  prima  vacanță  din viață la mare. Era  mic  copilul meu cel mare, eu- restanțieră cu două săptămâni de „activitate„ la școală.
De cum am coborât din autobuz, după  aproape două ore de mers, plecarea era din autogară,dimineață, la  6 și un  sfert,  în holul mare al școlii  mă aștepta  directorul ,despre care  prietena mea, profesoara de germană, care  făcea și activități de secretariat, îmi spusese  că, studiindu-i  cartea de muncă, a aflat că respectivul, fie-i țărâna ușoară, ( Doamne, mulți nervi mi-a tocat), terminase o școală  de silvicultură, completată   naiba știe cum  cu niște adeverințe.
Școală mare, frumoasă, cu etaj,  satul și el bogat: Izvoru.
După salutul meu timid, omul cu ochi cenușii în fața căruia  toți navetiștii, vreo  zece la număr, tremuram, îmi spune  că activitatea mea, pentru două săptămâni, începând cu acea zi de august, înseamnă  să merg la  cules de  gălbenele (plante  medicinale, nu-i așa?) undeva, la vreun kilometru de școală, unde  instituția poseda  un teren  pe care îl lucraseră  elevii îndrumați de colega mea, profesoara  de  biologie, Flori Dode.
 Crezi că  am îndrăznit  să  scot măcar o vorbă?

Am rezistat  vreo două ore sub soarele  care  bătea tot mai tare, rochia mea albă s-a pictat  în  figurine  gălbui,  am predat femeii de serviciu  recolta.
  La  12 și  jumătate m-am urcat  în autobuz. Undeva, pe la  Cornățel,pentru  că mi s-a făcut  rău, am coborât.  O femeie care  scotea apă  dintr-o fântână m-a  văzut , m-a stropit, m-a dus la ea în casă .Mi-am revenit, cred  că am mâncat  niște prune, nu-mi puteam anunța familia, așa  că am  rămas acolo până la  sosirea autobuzului   de  seară.

După vreo cinci   ani,  deși  trecusem cu bine, nu doar eu,  un concurs de ocupare a  unei catedre   în oraș,  suplineam la  școala unde aveam să mă titularizez, după o adevărată bătălie  cu  Ministerul Învățământului,   patronat de  Aneta Spornic.

 Eram diriginta unei clase, în al cărei catalog figura  și  eleva E.B.. . O fetiță  tuciurie care locuia într-un bloc, nu prea departe de școală.  Avea mulți frați, însă  niciunul nu voia să vină la școală. 
Directorul-  de jenă, nu-i spun numele-  m-a trimis să o aduc la școală,  din pământ , din iarbă verde.
Nu știu dacă  mi-am propus vreo strategie, îmi amintesc doar  că  am bătut la ușa  soioasă, fără încuietoare,  a apartamentului,  a deschis un tip atât de  încruntat, că   aproape  m-am clătinat, era   tatăl  ei, au apărut   mai multe  capete  de prin  casă.  Am  spus ce trebuia și ce voiam.  Tatăl  și-a luat fiica de mână și mi-a încredințat-o.
  Fata   era  doar într-o  cămașă de  noapte, peste care  apa și săpunul nu  mai trecuseră de  multă vreme..
 Așa am adus-o eu în cancelarie.

Era   după  89. Vară, perioada  corigențelor.
O elevă a intrat, pe role, în cancelarie,  spre a cere informații în legătură  cu  ziua  în care  va fi ea ascultată la chimie.

duminică, 4 august 2019

despre femeie, despre școală, despre viață

Ar putea părea distractiv, dar nu vreau să fie.
De câte ori  merg  în orășelul  în care am fost elevă de liceu,  revăd ,nu doar cu ochii, câteva locuri dragi , câteva  case, apoi  gara, cu pasarela ei ruginită, sprijinită într-un timp,când  zilele  mele  se numărau în  pașii ca de soldat, dus/întors , dimineața de la   cămin către școală, înapoi seara, în același ritm dictat de  pedagog.
 Indiferent de starea  vremii.
Nu simțeam  ploaia, pentru că părinții îmi cumpăraseră un fulgarin  roz, Doamne, cât de  bucuroasă am fost   când mi l-a adus tata, împreună cu o curelușă de plastic alb, cu dunguțe roșii.  

Mi-am personalizat   sarafanul bleumarin!
  Pentru că  nu se află prea  departe  de liceu, trec  să   văd casa Domnului Bălcescu, profesorul nostru de fizică, cândva  o celebritate ,  cam uituc, în ultimii ani  de carieră, vizibil dominat de  teama  că noi nu-l mai respectăm, așa  cum  se întâmpla când era dumnealui  în floarea  vieții.
 Ascultarea  la fizică? coșmar!  dacă  erai al treilea  din șir  numai tu  primeai tirul ăla îngrozitor de întrebări, fără prea mare legătură cu lecția de zi. Se întâmpla  ca primii  doi ”ascutați”  să  primească  nota 7, în vreme ce tu ,trecut prin toate furcile caudine, erai răsplătit cu  un amărât de  5.

La teză,  dacă  nu  rezolvai problema,  în colțul din dreapta, sus , apărea  inconfundabilul  ”poem”- Alb în alb, nimic problemă, nota  4, Gh. Bălcescu.

   O casă mare, albă păstrează   într-un colț un fel de blazon, o fi ceva ce ține de arborele genealogic al  doamnei  lui, cu vreo douăzeci de ani  mai  mare.( băiat sărac, spuneau cunoscuții,  intrase într-o căsnicie  salvatoare... câte poante  circulau printre liceeni  despre sărmana femeie,  cu  chip de sperietoare, căreia  câte un școlar de încredere , trimis de  Dom  Bălcescu,  îi preda  o pâine neagră, bine coaptă)
Romiță, colegul meu  de clasă, nu prea  înțelegea  cum e cu scripeții,cu  forțele  paralele, intensitate și unități de măsură, așa  că , într-o zi, dom Bălcescu,  în timp ce tot încerca să-și potrivească  pe nas  năzbâtioșii de ochelari, supărat  din cale afară pe   adolescentul  ce părea tot mai mic în  fața profesorului ,  găsește   soluția  salvatoare:
”  Mâine să vii cu tată-tau, adică nu, să vii  cu mumă-ta.”
Eram într-a  X-a.
Noi, cei din bănci, am înțeles ce am vrut  Râdeam atât de tare, se crease așa o învălmășeală, că a trebuit să vină directorul, să stabilească ordinea.
  Dom   Bălcescu, săracul, își amintise imediat  că  tatăl lui  Romiță, învățătorul împreună cu care el făcuse armata,  nu mai trăia  de niște  ani...


 Întâmplarea  mi-a  revenit în minte,  după o  scurtă discuție  cu o fostă colegă de cancelarie, care  venea  de la o ”lecție deschisă”   de dirigenție. La clasa a  VII_a.
 „ Cine este modelul meu in viață?”
Copiii au citit in fata audienței, în majoritate doamne profesoare‚ compunerile aprobate cu câteva zile înainte. ( că așa ”ies” lecții perfecte)
Cum era și firesc, la o ”lecție demonstrativă”, mai scapa și amănunte neluate în calcul. O fetiță a spus: ”modelul meu este mama. Mie îmi place mult de mama mea.„
 Și mie îmi place de mama ta, a completat, 
făcând cu ochiul, către asistență.  profesorul/diriginte,  renumit, nu doar în cancelarie, pentru poantele lui răsuflate,  pentru nesuferitul  lui stil bășcălios..
Copiii și-au ațintit privirile spre colega lor. Fata  și-a plecat, rușinată, capul.
Mâ întreb așa,  pur și simplu, cum ar fi , dacă  fiecare  clasă de liceu sau de gimnaziu  ar  avea în încadrare câte un  personaj   care, în ciuda  vârstei înaintate și a unor  metehne  nesancționate  niciodată de superiori, că , domle, este  profesor cu  vechime,   ține  cu ghearele și cu  dinții de scaunul din spatele catedrei....

"Gândurile oamenilor urmează în mare măsura înclinațiile lor; spusele urmează învățatura și părerile primite din afară; faptele lor sunt, însă, cum s-au deprins să acționeze”-

Francis Bacon
 "Eseuri.„