singură, crăiasa nopții

 Gravă , rece , solitară, își sprijină , într-un cot străveziu,  măreția.
Doar câteva stele rătăcite , mirate  și ele de atâta îndrăzneală, rămân să-i țină de urât . Sfioase , pâlpâie, cu stângăcie, pe furiș.
 Broboadă cernită pe margini , aruncată peste pletele umede ale nopții tăcute, cerul și-a oprit respirația.
Bradul din fața ferestrei mele își poartă atent cerceii de conuri.
Să nu piarda vreunul. Are motive să fie mândru și noaptea. În lumina slabă,  care colorează întunericul , podoaba lui aruncă reflexe întunecate.
 Vopsiți în toate simțirile  firii,  de  o neasemuită  mână,  ascunsă în zeci de nuanțe , frasinii și mesteacănul  își adună, resemnați,  tăcerea între crengi  fragile.  Știu  că   abia în iarnă vor mai primi haine moi , cu glugi de ninsoare.
Două care  fără roți, unul mic și altul mare,  clipocesc în   felinare.
Obosită de lunga-i plimbare printre vălătuci  de iluzii,  luna se așază într-un cuib  pufos de nori .
Cască discret pe sub batista  cu străluciri de pulbere albă, clipește printre gene lungi de vise   și se culcă.
Credincioase , cele câteva stele rămân să-i vegheze somnul.


 Te-nalţi prelung, şi tăinuit misterul
Ca-n alte seri sub discul tău s-adună,
Pe când desfaci strălucitoare cerul
Ca să domneşti pe somnul lumii, Lună!

Întâiul vis sub raza ta lunară
Îşi fâlfâie din suflete pornirea,
Tu din întâia lacrimă fugară
Făcuşi izvorul de dureri: iubirea…

Iar farmecul tău blând şi liniştit
Făcu, alunecându-şi raza-ncet,
Din fiecare om – îndrăgostit,
Din fiecare-ndrăgostit – poet.

(Horia Furtună, Balada lunii) 

Mâine, ca și ieri,  i se vor închina poeții, compozitorii îi vor  aduna ,  în tonuri diverse,  parfumul,  pictorii îi vor imortaliza profilul de zeiță neînțeleasă, eu încerc doar să răspund provocării Mirelei.
p.s. tu ce zici?

((de la gânguritu)