in jur, totul tace

 În armură deasă, strălucind în atingeri de șoapte, s-au aliniat, unul lângă altul, străjuind gardul. De cum dă colțul ierbii, până toamna târziu, ulmii ocrotesc, în felul lor, curtea, casa,  poarta, drumul. Înalți, frunzoși,  își freamătă miile de brațe într-un dans ușor, urmându-și  muzica  interioară,  în tonuri vii, de verde proaspăt...

Într-o zi,unul dintre ei  s-a schimbat la față.

 Discret, s-a închis în umbrele înserării.Peste o

săptămână, puterile i-au slăbit de tot..Bătrân bolnav, cu brațe obosite, și-a strâns galbenul sub pleoape.Confrații își leagănă crengile în bătaia ușoară a vântului de seară. L-au uitat.Gureșe, în zvon de mișcătoare răsuciri, în zborul  lor mereu grăbit , până și păsările îl ocolesc. Uituce și zglobii, se ascund în alte locuri vii.
Singuratic, uscat de tristețe, își ține singur de urât.Lacrimi  cuminți se ascund în orbitele lui goale.
Doar timpul  își ticăie clipa...

p.s. îți plac copacii?

doar trecerea se adună

printre rânduri de file  răvășite ...

Două surori.
Învățătoare. Fiice, nepoate, strănepoate, străstrănepoate de preot. Elena,  cea frumoasă dintre ele,  a trăit o singură și niciodată vindecată iubire. El a fugit în noaptea nunții. De fapt, în zori, cu toți banii câștigați.
Se întâmpla acum șaptezeci și mai bine de ani.

 L-o fi căutat părintele, tatăl lor, cât l-o fi căutat, nimeni nu i-a dat vreodată de urmă, au trecut zilele, lunile, anii. Toate se uită . Elena n-a uitat niciodată .

   Și-a ținut  în suflet nu doar tristețea. În lada ei maronie de nuc, a păstrat  costumul lui de șiac alb și rochia ei de voal, cu trenă. Discrete, moliile  au  brodat contururi. Mereu mai mari.

  Prin casa lor, au trecut destui  pețitori:un contabil chipeș, un locotenent înalt din Rucăr, câțiva profesori, un primar, un  doctor văduv prea de timpuriu. Elena n-a încurajat pe nimeni.

Într-o zi, părintele s-a dus, fetele au moștenit casa, pământul, acareturile, banii și  bijuteriile. 
 Și multă discreție.
Nu primeau și nu făceau vizite.  Doar ele și poveștile lor, peste care  vremea și-a țesut cuminte cursul.

S-au adunat ani mulți, aproape că  și-au pierdut șirul. Prima s-a dus Elena, în 2009. La scurtă vreme, și Florica.

Când nu sunt copii, vin alte rude-un frate, preot fără parohie, rătăcit prin Dobrogea, și niște nepoți  de văr de-al doilea.

În trecere, zăream  adesea, un colț din casa  înconjurată de meri și pruni . 

Poteca se pierde în iarbă, trece pe lângă fântână, ascultă  liniștea  serilor, primește răbdătoare salutul dimineților însorite. Primăvara își  cântă , nestingherită,  trilul ei , indiferentă la treburile omului..

 Într-o sâmbătă, mi-am luat inima în dinți și  m-am apropiat. 

Erau niște doamne, îmi spune stăpâna cheilor, citeau mult, își puneau bigudiuri, ascultau muzică la picap, aveau și parabolică, să știți, erau  femei de lume,  făceau plajă, uite aici, fiecare avea locul ei preferat, erau abonate la niște reviste străine...

Manuale școlare, metodici și pedagogii rupte, chitanțe, farfurii desperecheate,  geamuri murdare, fulgi de perne  împrăștiați peste Scânteia, cărți bisericești, o veioză fără picior, câteva arcuri de pat, lada  Elenei, peste care praful s-a așternut din belșug, câteva portrete, sprijinite de un perete din care curge  varul de ce le-ați coborât din locurile lor, întreb, și nu mi se răspunde. 

În holul, altădată  luminat de un rând mare de ferestre,  o perdea  croșetată, înnegrită  de   vreme,  ține  marginea  pânzei unui păianjen neobosit.

 Scara de lemn urcă în pod. Mă încumet, însoțitoarea mea ține scara, lumina lanternei mici  de buzunar pătrunde în  fire slabe, mă obișnuiesc repede  cu locul: un război de țesut, ițe și fire  risipite, oale de lut, cândva smălțuite, în  toate mărimile,  un coș mare, haine în  culoarea  întunericului, caiete și file smulse, roase de șoareci, câte mâini vor fi  căutat prin cele câteva geamantane răsturnate. ...

În curte, soarele trimite raze  calde. 

Seacă, fântâna  nu mai are lumânare, nici lacrimi... din pivnița fără ușă, țâșnește , speriat,  un câine.

-Este de pripas, tot e bine că păzește și el  curtea.

Pe crengi bătrâne de prun, flori albe  sclipesc în lumina  zilei.

 Iarba se apleacă în mișcarea  lentă a vântului ușor de amiază. Pentru ea,  tinerețea  nu are bătrânețe...

„Factorul comun al oamenilor

 poate fi  numai  Dumnezeu, 

numai prin El ne putem reciproc tolera și încerca să ne iubim.

În lipsa acestui catalizator, reacțiile rămân de 

 respingere si indiferență.

 Laplace credea că se poate lipsi de această ipoteză, dar progresul științific l-a determinat pe  Werner Heisenberg să ceară  sprijinul filosofiei, iar lumea de rând s-a convins că are nevoie de acest ocol pentru a nu se preface în țarc de animale sau în casă de nebuni„.

Nicolae Steinhardt, ” Jurnalul fericirii”, Opera integrală  1”, pagina 258.

Gânduri matinale cu vorbe frumoase

 Îmi place dimineața asta cu pliurile ei de lumină curată, țesându- se dinspre cer către arbori, ierburi, frunziș, așa, într-un tumult fără grabă, parcă în toate felurile deodată.

Octombrie, copilul ăsta zbanghiu, cu șaluri în toate culorile firii, cu zumzet și lacrimi, cu fel și fel de episoade.

Îți este cunoscut  cuvântul”lustra”, da?Din latinescul ” lustrum/ lustri,provenit din  verbul”luo,-ere„= a spăla, a curăți.

La început, cuvântul desemna o ceremonie religioasă, care se ținea din cinci în cinci ani, spre a purifica locurile și oamenii.

 Mai apoi,  el a dobândit un sens rațional, denumind o perioadă de cinci ani.

Exemplu.

”Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale."

George  Călinescu

Mai apoi, 

Lustru, lustre, s. n. Lampă cu mai multe brațe, de obicei suspendată de plafonul unei încăperi mari, folosită ca podoabă, ca ornament.„

.Un lustru și două în sfeșnicele de pe masă luminau turbure sala. „

G.Călinescu

 Variantă: lustră s. f.

Lustra, lustre, s. f. Lampă ornamentală, cu mai multe brațe, suspendată de plafonul unei încăperi. [Var.: (înv.) lústru s. n.] 

 Din fr. lustre. (Sursa: DEX ).

în liniștea amiezii

Galben și  verde, priviri pe furiș, frunza se zbate, topindu-se aievea, în murmur de zvonuri și șoapte.Parcă niciodată, pădurea n-a avut broboadă  mai

frumoasă!

Dulce somnolență, respirație profundă, posesiune absolută!

Lumina țâșnește brusc, se așază pe  speteaza unei bănci,  se prelinge tandru
printre fire  moi, se  oprește pe turla bătrânului schit,  sclipesc în joc de linii frânte  luminițe la morți și la vii, clopotul își strigă  chemarea ,un fir de izvor  spală pietre și frunze.Nedeslușit spectacol!

Iarbă, frunze, pietre.

Până la urmă, lucruri străvechi, atât de aproape! Le poți vedea oriunde!

Clipa se pierde în liniștea amiezii.

Lumină în fâșii, căldură ivită printre ace de brad.

Beție de bine!

O vrajă  stârnită  de nicăieri  se topește  firav în parfum de iarbă, încă proaspătă.

Raze lungi de aur stins se strecoară discret printre ramuri, odihnindu-se în căușul potecilor.

O să-ți fac o mărturisire: în lungile plimbări pe alei, din săptămâna asta, am adunat  în minte un caiet de fraze perfecte...pe toate le-am uitat.

Notez pe dosul unui bilet de autobuz  o frântură de gând  cu parfum de galben /verde/ruginiu- cât mister ascunde pădurea în pragul toamnei de aur!ceea ce văd în clipa asta  nu este chiar ceea ce văd. Este ceea ce simt.

Cred că nu suntem cu adevărat decât ceea ce-i furăm clipei. Restul  aparține lumii.

când întrebările devin acel ceva fluid, care te pătrunde

   Poate că  ziua de astăzi, cu lumea și cu  Soarele ei,  va fi uitat-o  pe  aceea , care tocmai a trecut. 

Sau poate  că nu.

Încerc, după o săptămână  de la încheierea

unei excursiibogate, într-o lume, care  își rukează mersul după  reguli clare,  care își scrie prezentul  situat între un trecut  migălos și un viitor despre care nimeni  nu prea știe cum va fi,  să-mi luminez, cumva, niște incertitudini,dacă le pot numi astfel.

 Despre  frumusețile naturale, nu  prea voi spune multe  despre ele, grăiesc imaginile.

  Despre  partea aceea, intimă, care ține de credință, despre căutări, aș spune câteva  vorbe.

  În  câteva dintre marile orașe văzute: Lausanne, Geneva, Lucerna, Berna, Montreux, cam rapid,  mult mai  tepede decât pe îndelete, am trecut pragul câtorva  catedrale- o consolare că ritmicitatea  neliniștilor care  mângâie, dar și  rănesc, m-ar putea lămuri.

Acolo, îți despoi viața de toate de orice altceva, , timpul  are cursul lui, tu te gândești la  Dumnezeu, auzi  liniștea, simți risipindu-se peste tine   aripa  blândă a ceva-ce-vine- și -plaacă. În inerior  se clădește  un turn, ca să zic așa, , un turn de tăcere, de liniște, peste spaime, întrebări, frici.

  Am privit  niște  figuri -păreau total cuprinse de mâna  încetinirii, nicio șoaptă,  nimic  care să  spargă sublima armonie.

Ieri, în plimbarea  mea prin Trivale, am urcat la  Schit.

 Îmi place locul ăsta  umbros, împrejmuit de  brazi și de  flori, acoperit de un cer fără pată.

   Erau mulți copii- câteva zeci, veniți cu învățătoarele lor din nu știu ce școală.   Mici, drăgălași,  câutând în ghiozdanele bănuți, cu care să-și cumpere suveniruri din magazinului așezământului.

  Mulți au intrat  să se roage, unii scriau, cu mânuțe tremurânde acatiste, cum li se spusese  de acasă. Niște fetițe, în genunchi,  intrau și ieșeau  de sub  racla făcătoare de minuni.

Iar  unii, care uitaseră totaL motivul pentru care  se aflau acolo, se  jucau de-a prinselea....

Nu mi-am pus întrebări  nici despre orele de religie de la școală,  nici dacă  vreo față bisericească  i-ar  fi putit  îndemna  să ( se) întrebe.

Timpul te lasă pe tine să alegi.

cu pleoape brumate

Atentă la detalii, își răsfiră cu degete lungi , cusute din ierburi și flori, zestrea-i mereu nouă. Din lada ei fără de lacăt, mirosind a toate darurile pământului, coboară pe furiș, atingând, în freamăt verde, câmpul și ogrăzile..

Botine noi, cu bumbi gălbui, ie cusută în ploaie de arnici șatirat, pe sub șalul smălțuit în râuri de floricele...

Suie, coboară, se năpustește, sare-n băltoace, păcălește vântul și ploaia. Nici n-ai zice că ștrengărița a fost și ea, cândva, o doamnă.

O vezi? apucase poteca dinspre porumburile cu frunze tăioase... brusc, s-a răzgândit, sprințară, adulmecă vița din bolți, își umezește genele lungi vopsite în castane coapte, își umple poala cu nuci, strivește în palme bulgări de pământ reavăn, se înalță pe vârful botinelor obosite și ele, de atâta alergătură, își arcuiește sprânceana brun/ arămie și se domolește.

De sus, dintre ramuri încă verzi, încărcate în mere mustoase, își mlădiază mers de felină.

Îmi place toamna!

Îmi place surâsul ei șiret , uneori verde, alteori albastru sau chiar cenușiu, un fel de uitare a verii, cu zăpușeala ei pierdută în tihna amiezii.

Popas de nori printre frunze.