Sunt zile din an când simt cum din adâncul ființei răsar niște imagini unice.
Astăzi, este cu parfum de drăgaică, cu gust de frăguțe și glasuri de toate felurile.
Locul se numea Uștubee. 
Nu l-am întrebat niciodată pe tata de ce se numea așa.
Erau câteva dâmburi dulci, domoale, cuprinse între văi blânde, de un verde viu, mereu proaspăt.
Târziu, la facultate, le-am revăzut cu ochii minții, când a trebuit să citesc, cu creionul în mână,”Trilogia culturii”.
Blaga mi-a redeșteptat acea tainică vie legătură cu câmpul, cu frumusețea lui.Am simțit atunci că o parte din mine este acolo, în liniștea verde.
Dar și că el, acel verde mereu renăscut, îmi aparține.
Dealurile ondulate din margine pădurii Pintenoaica aveau poezia lor unică.
Și noi copiii, câțiva băieți și câteva fete, copii cuminți, ne vedeam de treburile pentru care părinții ne trimiseseră acolo.
Într-o zi, Cornel Mihalache, cel mai mare dintre noi, premiantul liceului la matematică, a adus în câmp cea dintâi carte.Rând pe rând, am început să citim.
Pe întrecute.
Au fugit anii, Cornel citește, undeva, în lumina stelelor, de sora lui m-am pierdut,ceilalți ne-am risipit care pe unde.
A rămas, în colț de suflet, parfumul florilor de drăgaică, de frăguțe, de grâu în spic.
Nu știu dacă la Uștubee câmpul va mai fi având culmi domoale, nici dacă apusul mai scânteiază la fel.
La mulți ani, cu Drăgaica în ie!
