joi, 24 iunie 2021

despre poezia nevăzută a verdelui înflorit

  Sunt  zile din an când  simt cum din adâncul ființei  răsar niște imagini  unice.

 Astăzi, este cu parfum de drăgaică, cu gust de frăguțe și  glasuri de toate felurile.
  Locul se numea Uștubee.  
   Nu l-am întrebat niciodată pe tata de ce se numea așa.
  Erau câteva  dâmburi dulci,  domoale, cuprinse între  văi blânde, de un verde viu, mereu proaspăt.
   Târziu, la  facultate, le-am revăzut cu ochii minții, când a trebuit să citesc, cu creionul în mână,”Trilogia  culturii”.
Blaga mi-a redeșteptat  acea tainică  vie legătură cu  câmpul, cu  frumusețea lui.Am simțit atunci că  o parte din mine este acolo, în liniștea  verde. 
   Dar și că el, acel verde mereu renăscut, îmi aparține.  
  Dealurile ondulate din margine pădurii Pintenoaica aveau  poezia lor unică.
  Și noi  copiii, câțiva  băieți și câteva fete, copii cuminți, ne vedeam de  treburile pentru care  părinții ne trimiseseră acolo.
  Într-o zi, Cornel Mihalache, cel mai mare  dintre  noi, premiantul liceului  la matematică, a adus  în câmp cea dintâi carte.Rând pe rând, am început  să citim. 
Pe întrecute.
 Au fugit anii,  Cornel  citește, undeva, în lumina stelelor, de sora lui m-am pierdut,ceilalți ne-am risipit care pe unde.
  A rămas, în colț de suflet, parfumul  florilor de  drăgaică, de frăguțe, de  grâu în spic.
  Nu știu  dacă la  Uștubee  câmpul  va mai fi având  culmi domoale, nici dacă apusul  mai scânteiază la fel.
 La mulți ani, cu   Drăgaica în ie!

vineri, 18 iunie 2021

între măreție și vrajă


Când am
făcut fotografiile  astea cu flori de stâncă,  nu prea am avut timp  să mă uit  la ele  cu atenție. Ochiul îmi fusese  furat de  coloșii calcaroși, turnați  în cele mai  ciudate  forme.

Un dans static, care, iată, după  o vreme nu poate potoli însetarea 
Un colț geografic ivit  din  cizilizații  apuse  cine știe  când..
Acest univers, unde omul ajunge rar, ca turist sau, poate mânându-și  turmele, îndeamnă  la meditație.
  Mulți ochi îl  văd   chiar în aceeași clipă, fiecare însă poate  să-și trăiască propriile  explicații.
Sentimentele se amestecă:miraj, incertitudini, uimire, poate chiar spaime.
Ceea ce simt  eu   nu aparține  nimănui, nici măcar  mie.
Astăzi, când  de la excursia în Dobrogea,  au trecut câteva săptămîni , simt un fel  de  nostalgie pentru  niște locuri  dominate  de  ceva misterios, blând, suav.
Acolo,  în mijlocul  unei   realități, care nu seamănă cu nimic din ceea ce  precede sau urmează,  curgerea   timpului  pare să  fie alta.
Îmi pare atât de rău că a fost o atât de rapidă trecerea.
 De ce  nu știi, de ce nu poți, ca om, să păstrezi eternitatea clipei?

Dacă nu ai văzut Dobrogea, nu-ți mai irosi banii și timpul pentru a te înghesui în  excursii pe meleaguri străine( treaba ta ).
 Du-te și vezi  acest ținut de poezie aspră, misterioasă.  
Nu în grabă.
    Ci așa, cât să cuprindă o vacanță.
Poate  că  te  va atinge  aripa  vreunei zeități!

Cheile  Dobrogei/ Pantelimon

joi, 17 iunie 2021

tipare

 (povești pentru prieteni)

 Prin anii 70/80, ai deja trecutului secol, era la mare căutare, printre  doamne și domnișoare- toate fiind ”tovarășe”, un material  din care se confecționau rochii, taioare, fuste, pardesie, jachete. 
 I se spunea   supraelastic, pentru că, desigur, avea în  compoziție fibre elastice. 
În toate culorile și nuanțele.
   Dintre rochiile  de atunci- păstrez fotografii  alb/ negru,  că   doar așa  se puteau face- una  îmi plăcea   mult.
  Roz, talie retro,  tăieturi  ușor  ondulate și, în completare, un pardesiu  din același material.
Lucrătoarea, Doamna  Borcea, o femeie  foarte elegantă, tipicară,  vorbă  molcomă, venise  în oraș, din  Brăila.
 Croia perfect, geometric, dar și personalizat, avea niște degete lungi, albe, care, parcă mângâiau materialele, înșirate frumos în dulăpioarele  din secția ei de lucru situată undeva în zona de  nord a orașului.
Țin minte perfect cumsecădenia  ei și  acea  noblețe  pe care  doar puțin femei o î au și pot să o păstreze fără ostentație. 
 Eu, foarte tânără profesoară, îl pregăteam pe fiul ei la Limba română, dumneaei  mă  bucura îmbrăcându- mă  așa  cum coneneam că este  frumos și potrivit.
  În vara aceea, mi-a lucrat două rochițe dintr-un material vaporos,  austriac, unul uni, liliachiu, celălalt , un câmp de flori mărunte, adunate din  veselia unui câmp însorit.
Când  compleul meu- rochia și pardesiul-  a fost gata,mi-am zis  că, musai, trebuie să mă îmbrac cu el și la școală, chiar dacă făceam o navetă deloc lejeră;zilnic, 100 de  km, cu autobuzul,  jumătate  dus, jumătate întors.  
Și directorul, spaima lumii.  
Nu-i așa, Gela?
În prima pauză, era  cald, primăvară, soare, am îeșit cu  câteva  colege în  curte. Pe vremea aceea, nici prin cap nu-ți putea trece  că, la școală, în pauză, ar fi potrivită  o cafea.
  Nu știu de unde și de ce, a apărut o  doamnă, adică  tovarășă; era învățătoare, adică  avea ore în schimbul celălalt.   
Zdrahoană, milităroasă, voce puternică, brațe vânjoase.
   Probabil  că i-o fi plăcut pardesiul meu.
  Dorind să-și exprime admirația, tocmai  când nu mă așteptam, m-a  bătut  atât de tovărășește  pe umăr, că  m-am dezechilibrat și am căzut...

Astăzi,  în timp ce  mă  bucuram de  gustul cafelei din ceșcuță, am revăzut  cu ochii minții scena.
Am răs, cu poftă, de una singură, în timp ce  mă uitam la   petalele mușcatei  din fereastră...

vineri, 11 iunie 2021

am luat copilăria cu mine!

    Și să nu crezi că am  încercat  să-l imit pe Marin Preda. 


Pur și simplu, după ce o bună prietenă,  fostă colegă de școală, m-a sunat de ziua mea , mi-au țâșnit  în minte, ca-ntr-o oglindă, frânturi de întâmplări din anii când lumea își arăta, pentru mine, pagini de poveste.

La sfârșitul lui iunie, începea secerișul. Cu noaptea în cap, lumea toată a satului se muta în câmp.
Loturile noastre erau la Obște, undeva către Podăreni. Cred, nu-mi amintesc prea bine, că și ceilalți trei frați ai  lui  talițu, bunicul  dinspre tata, aveau o parte de pământ în aceeași zonă.
Ogoare lungi, că uitai  unde începe și unde se află capătul celălalt. 
Pământ bun, recolte frumoase!

Rolul meu era  să am grijă de claia unde mama așezase oalele   fierbinți, de lut ars, în care pregătise de cu seară ciorba acrită cu zarzăre( inconfundabilul ei gust îl simt și în clipa asta) și varză cu carne, păstrată bine în cămară, încă  din iarnă,  de la tăierea porcului.
  Ferită de umezeală, într-un colț al  încăpătorului  coș împletit-  acoperită  cu prosoape  de cânepă toarsă și țesută în casă-o pâine mare, coaptă  sub țest.
 Și ascunsă de ochii pofticioși ai bărbaților- secerători: sticluța cu țuică . 
Din câmp, snopii uscați, mai întâi în clăi, se aduceau la arie.
 Ce înaltă și înfricoșătoare  mașinărie pufăia  neobosită  în mijlocul câmpiei de la  Loturi, aproape  de  piramida  înaltă,  construită de militarii topografi!
Mașina de treierat.
 Nu m-am apropiat niciodată prea mult , nu știu dacă doar din cauza prafului  și a pâclei  de pleavă. Poate că un fel de spaimă nelămurită   mă ținea deoparte.
  Târziu, după apusul soarelui, larma câmpului înceta, lumea revenea acasă.În fiecare  curte, în bucătărioarele luminate de lămpi cu gaz,  prinse  în cui, ai casei se adunau  la masa de seară.
  Ce țin eu minte bine este acel farmec pe care l-am trăit doar atunci; pe ”linia ”mea, se întorceau la casele lor,  în grupuri după cum le erau prieteniile, flăcăii.
 Ocoleau satul  cântând.
Verișoarele mele, gemenele Didița și Coculeta, și prietenele lor, Valentina și Evelina, erau fete de  măritat.
 Frații Dodin și Aurică, Dache, Vergică  și Vasile al lui Lepra le făceau curte într-un fel  moștenit, probabil, de la părinții și bunicii lor; se opreau câteva minute în dreptul  fiecărei porți. 
Cântecul lor  devenea mai puternic, deslușindu-se frumos în pacea  nopții înstelate..
Acolo, în satul  meu cuprins între lunca Argeșului și pădurea Pintenoaica, în câteva veri, înainte de a pleca la liceu, am trăit, cu adevărat, magia  unei lumi care își rotea anotimpurile într-o poezie, deseori aspră, din care, astăzi, se mai păstrează  doar ulițele  umbrite  de zarzări.