vineri, 14 decembrie 2018

Nu doar despre

   ”Un veac de singurătate„.
Ci și despre  lume, așa  cum este ea ” multiplă și oceanică„.
 Astăzi, după ce  o prietenă virtuală  m-a   chemat într-un joc de-a  bulgăreala  cu cărți dragi, m-am gândit  la unul dintre  cei mai fascinanți scriitori ai secolului al XX-lea.
Am citit patru dintre cărțile lui.
  Nu știu de ce m-am oprit, trebuie să-mi fac timp  pentru   celorlalte.

Ne unesc trei ani  frumoși. Într-un fel, am învățat  să zburăm împreună. În aceeași grupă, 118.( sper  să nu greșesc)  Lidia  și Marilena au fost colegele  mele  de  facultate  și de  cămin..
Au zburat anii,  fiecare  dintre  noi  și-a urmat  calea. Ne-am revăzut după mai bine de patruzeci de ani. De atunci,  ne  mai spunem una, alta, aici, în pătrățica asta  albă.
Astăzi le  provoc să se alăture  acestei  frumoase intenții  de a  reașeza  cartea  în locul  ei  unic.
Cartea  care  zidește  umanitatea!
Gabriel García Márquez. 
 „Toamna  patriarhului„. spune  autorul, este cartea l-a salvat de la  uitare .
”A fost romanul care  m-a făcut  cel mai fericit scriindu-l, căci este cel  pe care am vrut dintotdeauna să-l scriu și,  în același timp, cel în care mi-am împărtășit propriile  experiențe și confesiuni....L-aș  defini ca  pe un poem  despre singurătatea puterii.
Am scris  Toamna  patriarhului„ cum se scriu versurile...”
Dictatorul  este ”unicul personaj mitologic zămislit de  America  Latină”.
Garcia  Marques, o întrecere  cu realitatea cuprinsă  într-o istorie  universală.
 De la egal  la egal!
El și  o lume în care multe lucruri  nici nu aveau nume  când  naratorul  le-a descoperit.

marți, 11 decembrie 2018

despre cărțile care zidesc!

sau   parfumul cărților  cu frezii!


 O prietenă din   spațiul  virtual, numindu-mă „doamna  profesor”, îmi cere  să  postez  titlurile   câtorva  cărți preferate. Și, probabil, la  rându-mi   să  continui  „acțiunea”. O fac, cu mare plăcere, cu o singură observație:  nu mi se pare , în ceea ce mă privește, potrivită  formula de adresare. 
 Eu  voi rămâne  toată viața profesoară, chiar dacă ar apărea, între timp, în DOOM, nu știu ce reglementări, vizând  folosirea  numelor unor profesii.  Există  cuvântul „profesoară„, pe care eu chiar îl  iubesc , asta nu înseamnă  că  aș avea ceva împotriva  formei de masculin.
  Nu găsesc  că ar fi potrivit  , însă, a se folosi   forma  de  masculin pentru  doamnele care lucrează în  învățământul superior, vezi   doamna profesor Cati  A., dar, dacă, prin nu știu ce întâmplare  dumneaei sau altcineva , cu aceleași studii  și grade didactice, ar  „preda„ în   învățământul preuniversitar,   ar trebui  să primească titulatura  de „doamna profesoară„. 
Cum spuneam, există profesii   exercitate la fel de  bine  sau   la fel de  mai puțin bine , în a căror  definire, nu se impune  forma de masculin.
Mă simt excelent, când mi se spune „ doamna profesoară”! 
Sau  „doamna dirigintă„!
( mai ales,  dacă se adaugă  „vă  mulțumesc„!  , nu   doar ”mulțumesc „  sau, brrr! mersi!)

”Există pe lume o mulțime  de lucruri inexplicabile  de care habar  n-aveam mai înainte-lucruri inexplicabile care depășesc  rațiunea noastră.Ne închipuim că știm totul și când colo  nu știm nimic...Absolut  nimic”


A.J.  Cronin, Gran Canaria.”, pagina  290.

I-am mângâiat de multe ori coperta în ultimii ani, am scotocit în minte,  voiam să-mi amintesc  acțiunea, primeam  doar  vagi semne, finalul, da, finalul  este  extraordinar:
 „Inima i se  strânse. Din nou se auzi un scârțâit în tăcerea casei-un scârțâit slab, ca de pași ușori prin vestibul. Nu e nimic, absolut nimic și totuși fața  i se  făcu albă ca varul. Inima  zvâcni și se opri în loc. Nu se mai auzea niciun zgomot, însă în cameră plutea o undă de parfum distinct, îmbătător. Era parfumul florilor de frezia..., 294.

 Ieri, când am primit imaginile din Gran Canaria,  m-a  cuprins  așa, un fel de tristețe,   gândindu-mă  cât de  necruțător este timpul  care șterge din minte impresii pe care cândva  le simțeai mai puternice decât  orice.
 De ce  să uit? m-am toot întrebat. Este nedrept.  O carte frumoasă ar trebui să-ți rămână în minte, ca într-o bibliotecă de suflet. 
Și m-am culcat cu gândul că   mâine, adică în dimineața asta, o să recitesc  romanul lui Cronin. 
Sunt atât de  îngălbenite paginile, așa de  uscate, că parcă s-ar rupe, atât de mărunt scrisul...
 Și tot gândindu-mă   că  mai am  două cărți  care  mă așteaptă,  a apărut, nici eu nu știu cum,  o idee : teatru radiofonic!

Am ascultat  dramatizarea, cu cartea  alături, pagină cu pagină!
Extraordinară experiență!
 Atât de frumoasă!
Ca în copilărie!

 Harvey  cită din memorie: Lasă-mă  să plec de la toate acestea nu plângând, ci cântând ca o lebădă- e din Platon, Ismay. Apoi adăugă cu un zâmbet slab;Platon ăsta a fost un tip  măreț, ar trebui să-l citești, tinere, dacă ai ceva timp liber.„

duminică, 9 decembrie 2018

Am un fel de a mă bucura cu tot sufletul!

Clipocit  de clipe!
 Ascuns în reflexe  de lumină copilărească , trecutul se lasă  atins  cu  blândețe,toate  stau undeva, gata  să fie redescoperite. Amintiri simpatice , întâmplări  de toate felurile, el era „șeful clasei”, se adunau destule admiratoare în juru-i.
Despre  câte am mai vorbit...  
  Timpul  fuge, așa era și  mai ieri, atunci  când îl mai muștruluiam  că prea erau compunerile  telegrafice, era primul la matematică, din clasa  cu predare intensivă, de limba engleză , mai  sărea peste  câte o temă, o necăjea pe  doamna  de chimie  sau, la ultima oră, dacă profesorul de sport  încurca orarul,  după  ce  unul, mai îndrăzneț  întrerupea lumina, se  băteau  cu  bucăți de cretă...se încingea  o aprigă bătălie, că doar   apariția mea ,pe nepusă  masă, potolea nemotivatele  ostilități.
Copii!  cu  multe și originale moduri de a-și risipi energia.
Altfel, o clasă  foarte  frumoasă!
Ultima mea  promoție!
Tot unul și unul!
8D.
Astăzi, tineri foarte  serioși!
Unii  dintre ei chiar s-au căsătorit.
S-au împrăștiat care încotro, nu prea mai rămâne vreme   pentru  rețelele  de socializare.
 Nu au timp să se vadă, poate, cine știe, în vară, dacă  se ocupă careva  să-i trâmbițeze.
 Astăzi,  domnul proaspăt  avocat  bucureștean  mi-a adus un superb  buchet în alb și roșu!
Și o părticică  din  anii aceia  când, de multe ori, ca și acum, uitam câte minute numără ora...

miercuri, 5 decembrie 2018

despre bucuria de diseară


Că  ar trebui să  vină Moș  Nicolae.
  Mie îmi plac poveștile. Și starea aceea incertă, când uit  că sunt femeie în toată firea  și, nu știu cum,  mă trezesc, dintr-odată cu suflet   de copil.
Ce bine  că există gândul! 
 Fuge nebunește, străbate fără de număr   kilometri,  prin frig și prin ploaie, alungă  necazuri, că  nu poți scăpa   de ele,  se duce, se cuibărește în locuri dragi, pe poteci, sare gardul drept în curtea părintească,  se uită în toate părțile:cine mai  șterge fereastra aburită,  cine a mai pus  rufele   alb/ albăstrii  la  geruit, să  fie  mai strălucitoare  decât zăpada. 
Și iar fuge înapoi,  mai știi   amiaza aceea   cu  pregătirea tezei  la fizică, eram toți  în sala mare  de meditație, ce emoții, circulau și bilețele,   alungam frica  de subiectele „fizicuței„și  mai completam ceva într-un oracol.
Nu era  voie  să te  gândești  la   Moși aducători de daruri.
Și timpul  se aruncă nebunește , aleargă ca în poemul lui Alexandru Phillippide
, ce mult îmi place  mie  poetul ăsta! L-am descoperit  la un seminar  de   Literatură modernă.  Cu profesorul  Mihail Diaconescu.
Iată-te  mamă, vii de la școală, în curând, ghetuțele lustruite se așază în dreptul ușii”mami,  să mă trezești, vreau să-l văd pe  Moș.” 
 Mâine dimineață, ghetuțele își deschid  laaarg ochii   a uimire, sunt pline   cu bunătăți. 
 Ce  darnic este  Moșul!

Amiaza mea   de dinaintea  venirii  lui  Moș Nicolae, că zău! îl aștept cuminte, a  fost  specială . Mai întâi, un fost elev, bărbat de acum,  cu  robă  peste  blugi , mi-a spus, pe  mess( alte vremuri, nu-i așa?) ”sărut  mâna, doamna  dirigintă, abia aștept  să  vă  văd!„
 În drumul meu  prin câteva  locuri din  cartier, nu  prea a  contat  că ploua,  mie nu-mi displace ploaia,   cât pe ce  să   mă lovesc de  mama  Andrei. 
Andra este profesoară de franceză.  Câți ani să fi trecut  de când  îi  vedeam ochii  mereu atenți la mine, din banca a doua, rândul dinspre ușă?
”-Mereu vorbim despre  dumneavoastră„, îmi spune  doamna ușor căruntă,  cu zâmbet  frumos și voce emoționată.

Și dacă , diseară, Moșul uită  să sune la ușa mea, nu cred  că  voi fi  prea supărată.
  Bătrân, cum este,  își va fi rătăcit  agenda  cu adrese...

marți, 4 decembrie 2018

Astăzi

 este despre   fiul meu cel mare!
Dar și despre mama lui!

În vara aceea,  grădiniţele intraseră în vacanţă  înaintea şcolilor.
 Se ivise o problemă serioasă:  nu aveam   în grija cui  să-l lăsăm pe  grădinarul  nostru de nici patru ani. 
Școala  mea  se afla  la  vreo  trei  kilometri de gara  Costești.  Zilnic, parcurgeam   drumul   dus/ întors pe  jos.   Era imposibil  să-mi iau  copilul   cu mine.
L-a luat tatăl lui.
 Tot la școală, dar în oraș. 
 Secretara  îl  simpatiza, așa  că problema  era pe jumătate rezolvată. 
În ziua aceea, liceul lor  găzduia o ședință cu directorii   tuturor școlilor din județ. Lume multă pe  coridoare, treceau încoace și încolo  bărbați și femei  cu   tot felul de dosare  în brațe.
Prin ușa  secretariatului, larg deschisă, Malvina  trăgea cu  coada ochiului la copilul care  își vedea  de mașinuțele lui. De la o vreme,  văzând atâtea  figuri  care urcau și coborau scările, el își abandonase  jocul și se  uita  la  musafirii  grăbiți.
La  nici doi pași de el,  se oprise  cineva ;  un personaj  mai mult lat decât lung,  pantaloni prinși în bretele, ochelari de soare , mai  să-i acopere  toată  fața  O pălărie    de pai, cât roata carului.
 Omul aștepta pe cineva.
 Copilul se uită, se tot uită, Malvina  se uită și ea...
- Nenea,  dumneavoastră  sunteți piticul  cel  bătrân ? 
 Ați pierdut-o pe Albă ca  Zăpada? 
Luat prin surprindere, omul face stânga împrejur, câțiva  bărbați aflați în preajmă  râd șmecherește, Malvina tușește, înecându-se, aplecată peste  hârtiile ei.
Puștiul de atunci  este tată a trei copii. 
Cel mare este student. 

La mulți ani,  băiatul mamei!

vineri, 30 noiembrie 2018

povestea ochilor albaștri

Trecuse în clasa a X-a. La cel mai tare colegiu din oraș, clasa de informatică.
Printre multele ore de mate/ info și de lecturi din Emil Cioran, pe care și eu l-am citit atunci, cu voluptate, ca să țin pasul cu al meu fiu rebel, el își găsea vreme pentru pictură, dar și pentru chitară.
Prin clasele mici, învățase ceva/ ceva cu o doamnă mărunțică, foarte
simpatică, singura care accepta să-și pregătească doritorii la ei acasă.
Fugiseră câțiva ani de la „ Moș Crăciun cu plete dalbe”, așa că repertoriul chitaristului a cunoscut transformări vizibile.
Făcea schimb de partituri cu diverși colegi, prieteni, cunoscători.

 Aveam voie doar să trag cu urechea, spectacolele jucându-se în camera lui. Zăvorâtă. 
( pe dinăuntru, bineînțeles)
Într-o zi, pe ușă, a apărut un afiș:

„ 10 lei pentru fiecare piesă ascultată”!

M-am înscris, am plătit biletul, am ascultat, aș tot fi ascultat...
Un coleg de gimnaziu i-a împrumutat o partitură, iar am tras cu urechea, chiar îmi plăcea romanța.
„Călugărul din vechiul schit„ .
În serile acelea de toamnă au crescut substanțial încasările, pentru că eram o spectatoare fidelă.
Aseară, în interpretarea unui lăutar autentic, Constantin Lătărețu, am ascultat romanța cu gândul la un noiembrie târziu, când chitaristul meu era un copil.
Iar eu, spectatoarea îndrăgostită de povestea unui nefericit călugăr !

Suprasolicitat, telefonul meu nu a vrut să înregistreze întreaga romanță...

miercuri, 28 noiembrie 2018

„Elixir„ sau, cumva, misterul vieții ce doare

Motto:Iluziile dragostei pot fi mai plăcute; dar cine nu ştie de asemenea că sunt mai puţin durabile?
Choderlos de Laclos, „Legături primejdioase”.


Povestea începe la Paris, când, invitați de niște prieteni comuni la Operă, văd ”Elixirul dragostei”, de Gaetano Donizetti , mitul lui Tristan și al Isoldei inspirându-i într-o iubire, care arde vreo cinci ani.
Când dragostea lor obosește, Louise și Adam se despart. Ea, avocata, Maia Morgenstern, pune un ocean între ei, alegând să plece la Montréal. El, psihanalistul, Marius Bodochi, rămâne la Paris. Ai zice că subiectul piesei lui Eric-Emmanuel Schmitt. pe care am văzut-o aseară, înfruntând capriciile unui noiembrie cu bici de chiciură, este simplu.
Se poate spune și așa., dar ”În Elixirul dragostei m-a interesat mai ales distincția dintre dorință şi sentiment. Cred că, în privința iubirii, problema constă în faptul că denumim cu același cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinței şi cel al sentimentului. La granița dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracția fizică şi dragostea, se nasc marile noastre povești. „( autorul romanului epistolar, devenit mai apoi piesă de teatru)
O realizare complexă, adaptată la specificul vieții moderne;internet, mailuri, cybercomunicare globalizată,discuții la telefon care uită diferențele orare, înaintări prudente, retrageri pe cât de grăbite, pe atât de simpatice. Departe unul de altul , fizic, la capete de lumi, mereu aproape cu lucruri indispensabile vieții, fiecare își dorește o viață , dacă se poate perfectă, o fericire completă în care toate visurile să se realizeze.
Psihanalistul vrea ca dragostea lor epuizată să se continue într-o prietenie, îndărătul căreia fiecare să-și trăiască existența. Un joc periculos, acceptat și de ea, femeia ale cărei răni sângerează.
Cine pe cine păcălește în acest joc?
Povestea curge, realitatea se confundă pe alocuri cu fantezia, ai zice că fiecare, pe rând este un nebun simpatic, ea se înconjoară de păpușele, care țin locul prietenelor cu care se laudă , când îl trezește în miez de noapte , ca să-i spună cât de bine îi merge profesional, social, în dragoste, într-o țară unde ninsoarea face pauze forte scurte într-un an.. Se inventează o colegă de cabinet, Lili, tânără, frumoasă, care ar ajunge la Paris, îi trebuie o locuință, el, psihanalistul , marele fanfaron, de care pacientele se îndrăgostesc sinucigaș o va primi pe ipotetica avocată , venită tocmai din Canada. Ce dragoste, câte cine, romantice ce plimbări , într-un Paris nemaipomenit, inundat de lumină și de ferire!. Louise îți trăiește singurătatea, se revoltă, se calmează, continuă jocul, un ursuleț de pluș devine iubitul ei Grice, pe care parizianul Adam l-ar sugruma de gelozie.( nerecunoscută, bineînțeles)
Nu, niciunul dintre foștii iubiți nu este gelos, fiecare se minunează de cât de bine îi merge celuilalt. Se și văd, cam pe fugă, de două ori, apoi acțiunea cam lâncezește, Maia are o voce languroasă, dar sala de spectacol nu prea ține seamă de asta, fac efort să aud șoapte, vecinele mele sunt plictisite, un domn din dreapta tot încearcă să-și țină atentă consoarta.
Două ore simpatice, am și răs . m-am și încruntat, am admirat imaginea Parisului noaptea, inundat de muzica unor celebrități, pentru ca, în final, să ajungem la Roma.
Maia, foarte elegantă, exuberantă, dansatoare ca la douăzeci de ani, partenerul ei încearcă să-i țină pasul., locțiitor al amantului fierbinte, ursulețul de pluș rezolvă misterul, Lili a plecat, tam/nisam în Australia, ce mici sunt , dintr-odată, distanțele astea.Pentru Adam, neobositul cuceritor, rămas singur ,obsedat de tratatele lui despre nefericire, Parisul și-a pierdut brusc strălucirea, el și Louise descoperă , așa, simplu, elixirul dragostei În timp ce-mi continui viaţa obișnuită, o parte din mine locuieşte încă la Paris, se dă cu capul de pereţi, urlă și plânge furioasă. E acea parte din mine legată de tine, cea care nu te-a părăsit niciodată, sufletul tău pereche„
O voce de la capătul firului , o Lili reală ,află că totul este bine când se termină cu bine!
O poveste trăită nu doar de eroii lui Eric-Emmanuel Schmitt, o poveste în care deziluziile devin nocturne splendori , cine pe cine a sedus, de la distanță? cum de s-au topit orgoliile?
Finalul este un dans în care, pentru o clipă, spectatorul poate fi erou, parcă îi și auzi vocea gândurilor.
”Mă interesează în această nouă variantă să vorbesc despre virtualizarea excesivă a relaţiilor dintre oameni, cu predilecţie dintre bărbaţi şi femei, despre separare, despre izolare şi nu în ultimul rând despre teama de a te abandona celuilalt, într-un timp în care totul pare să îndemne la precauţie, un realism sinonim cu dezumanizarea şi o aşa-zisă «obiectivitate» sinonimă cu apatia. Un timp care pare stăpânit de frici şi angoasă”. Eric-Emmanuel Schmitt.
`

duminică, 18 noiembrie 2018

de unde vine fericirea?

Poate  că  nu aș fi deschis  subiectul despre  cât de  minunat este momentul acela,  când cineva  îți  aduce în dar o carte, dacă  nu aș fi  găsit pe pagina unei prietene virtuale  un  fărâmă  de  gânduri  dedicate, printre altele, cărții.
Cu nu foarte mulți ani în urmă, Târgul de carte, „Gaudeamus„, era, pentru mine,  o mare sărbătoare, o sărbătoare  de suflet. Acolo, printre mii  de cărți răsfoite în murmur de glasuri  voioase, purtătoare de  trăiri  citite în ochi, trăiam  și  retrăiam  o  stare inconfundabilă, aceea  de a simți până în suflet ruperea  de realitate, oricare ar fi fost ea, asociată  cu  un fel de plutire  într-o lume  doar a mea.
 Au trecut anii, nu știu  de ce  nu  mă mai duc la  acest eveniment  bucureștean, a  rămas  doar  nostalgia, pe care, din când în când, o înlocuiesc  cu  mersul  în librăria centrală  a orașului, unde   îmi doresc să  mă întâlnesc  cu mirosul de  hârtie  proaspăt tipărită, să  răsfoiesc cu un anume fel de tandrețe  cărțile  mereu noi, mereu mai multe.
  Și  să-mi ofer  un dar.
  O carte  frumoasă!

Primele două cărți  pe care le-am primit, eram în clasa a  III-a, ( cred)  ”Nuielușa de alun” și  „Palatul de  cleștar”, veneau de la o  ființă deosebit de sensibilă. 
Mătușa mea, sora cea mică a tatei, bucureșteancă, așa cum   deveneau în anii aceia  mulți copii de țărani, plecați de acasă, căutându-și  rostul  în cel mai  dorit oraș, într-o  duminică, mi-a adus un pachețel, în care aveam să descopăr  cu o voluptate,  pe care nu știu dacă am mai trăit-o vreodată, o bluziță   albastră  cu buline albe,  (  am  îmbrăcat-o la serbarea de sfârșit de an, când  învățătoarea noastră, domnișoara Silvia,  mi-a încredințat  dirijarea corului  școlii ) două cărți și o punguță  cu bomboane spirtoase, verzi.
Nu  știu   ce  s-a întâmplat cu  cărțile mele, au trecut mulți ani de atunci. 
Undeva, în suflet,  tainică, se scaldă în lumină  calda lor  amintire.
 Îi  mulțumesc mătușii mele, ori de câte ori vorbim la telefon  sau ne  când   merg eu  la ea în  câte o vizită scurtă. 
 Timpul....

Când , în școala unde am fost profesoară  aproape treizeci de ani, rând pe  rând,  colege și colegi își încheiau activitatea, că așa  a decis legiuitorul,  sindicatul, reprezentat  în anii aceia de o doamnă care predase  limba rusă, sărbătorea  evenimentul , dăruind persoanei în cauză un pachet,  cu același  conținut: niște pahare și o lenjerie de pat. 
Nici eu  nu am scăpat, la vremea potrivită,  de acest  stupid cadou.
 Nu știu  ce  sentiment vor fi trăit respectivii colegi, când, ajunși  acasă, desfăceau pachetul. 
 Ce știu este  că,  într-un astfel de moment, eu  am ales  să  înfrumusețez  clipa despărțirii  de școală,pentru fiecare  coleg ,însăilând   un  fel de medalion, cu  momente, mai ales   simpatice,  din viața  noastră de cancelarie.
  Și, celor  din catedră, să le pun o carte  sub  vorbele mele.
Ca o paranteză, o fostă colegă, profesoară de  biologie,  ori de câte ori ne întâlnim, îmi spune  că păstrează, la vedere în bibliotecă, medalionul  pe care i l-am  dedicat prin 1990.

De ce am scris ce am scris?
 Așa. 

vineri, 16 noiembrie 2018

”Lumea noastră este o lume de nuanțe.

  Nu putem trăi doar în culorile  curcubeului.„
Seară de poezie,  muzică, istorie!

Aș vrea să fiu copac
Și-as vrea să cresc lângă fereastra ta.
Te-as auzi,
Și-n voie te-as privi întreaga zi
M-aș apuca și iarna să-nfloresc,
Ca să te bucuri!„

Vis vegetal,Magda Isanos

La Filarmonica Pitești, o seară strălucitoare, ca o sărbătoare!
Istorie,  muzică, poezie, toate într-un registru limpede, curat, elegant, entuziast.
Profesorul  Adrian Cioroianu,  vorbind  „Despre centenar și pace; primul război mondial”,în fața unui public cuminte ca o clasă  de  copii, care sorb cu nesaț  vorbele  învățătorului.
”Pianul cu poeme, 100 de ani de poezie românească„,
cu două superbe doamne, care au strălucit, armonizându-se în  acuratețea   atingerii clapelor și a rostirii:
pianista Ioana Maria Lupașcu și actrița Daniela Nane.
Rachmaninov, Vivaldi, Chopin, Ioan Dobrinescu, Guy  Bacos.
Mihai Eminescu, George Coșbuc,  Magda Isanoș,  Nichita Stănescu,Jaques Prevert , Ana Blandiana.
O seară cu  implicații profunde, prilej de meditație,  de  bucurie, de  emoționante trăir!
Mulțumiri și felicitări  celor care  țin mereu  aprinsă, la Pitești, făclia  culturii!

duminică, 11 noiembrie 2018

11.11

Anotimpurile nu se rotesc de dragul nimănui,
mișcările lor sunt obiective ,
se pierd spre a renaște, 
doar noi tânjim către noi înșine,
chemați de ceva nedeslușit.
Toamna este,
cumva,
partea nevăzută a fiecăruia și a tuturor,
oglinzi tremurătoare în rotirea vremurilor,
revenind,
mereu,
la copilul din suflet...

marți, 6 noiembrie 2018

Șase zile în Israel

„Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn fiecărui neam.
Dintre jidovi, a chemat pe Moise și i-a poruncit: Tu să scrii o lege; și când va veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit, Isus;și după aceea, să îndurați mult năcaz și prigonire;iar pentru aceasta eu am să las să curgă peste voi banii ca apele”,
Milail Sadoveanu, „Baltagul”

Nu-mi propun să vorbesc despre credință.nici despre religie. Credința este ceva mult prea personal, este esența vieții. Cum să povestești ceva atât de tainic?
S-a întâmplat să iau hotărârea de a călători într-o lume la care m-am gândit adesea.Voiam să văd, să calc cu piciorul, să ating cu ființa mea locuri, zări, drumuri, către care lumea își deschide speranțele.
Israel.
O excursie în grup, oricare ar fi destinația, presupune o decizie. Nimeni nu te obligă, tu hotărăști. Așa că , vrei nu vrei, trebuie să accepți felul în care cel/ cei care organizează deplasarea, urmată apoi de o acțiune care cuprinde un număr de zile
Astăzi,la puțină vreme după ce am revenit acasă, când privesc înapoi, cu ochii minții și ai sufletului , aș zice că nu am găsit prea multe răspunsuri la întrebările care mă cutreierau. Dacă nu cumva, numărul lor chiar s-a înmulțit.
Lucrurile nu curg pe un singur făgaș, ele se amestecă, lumea văzută și cea nevăzută se întrepătrund.
Nu puține au fost emoțiile, nici prea ușoare încercările.. De tot felul . Mi-au fost necesare niște stări speciale: răbdare, toleranță,( nu sunt chiar o campioană, dar m-am străduit) tăcere, atunci când ar fi trebuit să mă revolt.
Evenimentele s-au succedat cu mare repeziciune, uneori plăcut, alteori agresiv: oameni suntem, așa că nimic din ce este omenesc nu ne poate fi chiar străin.
Ce am învățat?
Nimeni nu te poate transforma. îți ești singurul stăpân.Întâmplările doar te marchează . Credința este firul care te leagă de Creator, intermediarii rămân cu ale lor treburi, de multe ori străine total de misiunea pe care o au.
Voiam ca, la întoarcere, să fiu mai tolerantă decât ființa care plecase la drum. Sper să fi reușit.
Ce am prins eu cu puterea mea de înțelegere, în cele șase zile petrecute în Țara Sfântă, este acea armonie suavă între suflet și univers, simțire deschisă acolo unde toate câte sunt se împletesc:trecutul, prezentul, Pământul și Cerul, drumul, marea, uscatul,arborii, lumina,florile,sunetele , gândurile.
Am văzut cam toate locurile în care voiam să ajung, să calc cu piciorul căi și pietre, să văd, să ascult, să percep.
Inițial existase un program, dar, cum de cele mai multe ori, socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă, programul s-a cam încropit, informațiile primite legându-se greu.Mi-am cumpărat cărți, am făcut fotografii, sper ca după ce vor dispărea oboseala și dezamăgirea să-mi adun gândurile într-o ordine apropiată de realitate.
Acum , când scriu, am în minte nu doar nume de locuri, port în suflet sentimente create în timpul opririlor, dar și starea trăită privind din mersul autocarului: kilometri întregi de spinări nisipoase, într-o repetabilă adunare, fața crăpată a solului, pe care ici/ colo apăreau livezi de curmali și de bananieri, chibuțuri, acolo unde nu te-ai fi așteptat ca omul să-și caute un rost, soare arzător și drumul șerpuind în deșert.
Marea Galileei, albastră, primitoare, un lac, mai degrabă, pe malul căruia Isus i-a îndemnat pe alți trei apostoli să devină” pescari de oameni„, învățându-i răbdarea. A mers pe mare ca pe uscat”Îndrăzniți, eu sunt, nu vă temeți” Valurile din suflet sunt mai mari decât cele ale mării. A înmulțit peștii, hrănind 5000 de oameni înfometați.
Croazieră pe mare, muzică românească, posesorii vasului știu să se adapteze ușor la ceea ce ar plăcea, muzica populară românească răsună, la catarg se înalță tricolorul..
Se zice că de sus, Marea Galileei seamănă cu o vioară.
Urmează Capharnaum, orașul cel mai iubit al Mântuitorului, Casa lui Petru,
Muntele fericirilor
Matei cap.5,1-16:
"Când a văzut Isus noroadele, s-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel:
Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor!
Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!
Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!
Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!
Ferice va fi de voi, când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! „

Muntele Tabor.
Drum șerpuit printr-o pădure de foioase, mulți soldați , fete și băieți, ducând ranițe grele și tărgi. Microbuzul oprește în fața mănăstirii ”Schimbarea la față„, loc liniștit, iarbă și flori în toate culorile firii, măslini și curmali, un fel de smerenie se așterne, arde soarele, în arbori se aud triluri.
Atâta pace!
Din nou la drum, se apropie amiază, vizităm Biserica” Bunei vestiri”, izvorul la care Maica Domnului ar fi aflat că ea îl va aduce pe lume pe Mântuitor, catedrala catolică a Bunei Vestiri.
Cana Galileei.
Apa Iordanului, râul sacru., locul unde Ioan Botezătorul l-a declarat pe Isus Fiul Domnului și Mielul lui Dumnezeu.
Râul își face loc printre maluri verzi, mângâiate de sălcii și flori, revăd cu ochii minții scena din filmul ”Patimile lui Isus„, când Ioan Botezătorul îl creștinează pe Isus.
Ce urmează este ceva la limita fragilă care separă credința de kitsch,au mare căutare cămășile albe de pânză, turiștii le îmbracă, taie apa în rând, o frunză de curmal, udată în râu le atinge frunțile, cineva filmează, un cd costă 10 dolari, lumea stă la coadă.
Atâta mulțime!

Alt drum, ondulări de nisip arzător, livezi și piatră, pâlcuri de ierburi, înfometate cârduri de căprițe căutându-și prețioasa hrană, tractorașe la margine de terenuri lucrate cu migală, poteci, straturi de legume, flori, răsărind în întinderea fierbinte.
Ierihon, dudul lui Zaheu,
” Zaheu, coboară, căci astăzi vreau să dorm în casa ta„
Biserica grecească ortodoxă, o școală pentru copiii familiilor nevoiașe, călugărițe/. învățătoare, mașini , câte un măgăruș rătăcit de stăpân. La poartă, poartă, un puștan cu ten măsliniu , înfruntându-și fratele mai mare, pentru concurență, vinde banane, știe prea bine valoarea banilor.
Popas de un ceas la Marea Moartă, unul dintre cele mai joase locuri de pe pământ, pe locul Sodomei și Gomorei. În N sunt peșterile de la Qumran, unde s-au descoperit Manuscrisele, cu istoria despre Dreptul Lot și soția lui, prefăcută în stâlp de sare.

Coborâse seara, când am ajuns la „”Zidul Plângerii”, construit de către Irod, regele Iudeii, în anu 20 î.H. Construirea zidurilor ar fi durat 11, perioadă în care, în Ierusalim , a plouat doar noaptea.
În anul 70 e.n. , romanii au distrus Ierusalimul și Templul său. Începând cu secolul al XVI-lea, Zidul a devenit locul principal de perelinaj pentru evrei
Superbă seară!
Lumina se prelingea în raze lungi peste ziduri, colorându-le matern, peste trandafirii din vasta grădină pluteau acorduri simfonice, undeva în piață mulți tineri se adunaseră într-un dans, nu știu dacă improvizat,.Trecutul și prezentul își dădeau mâna într-o armonizare greu de explicat.
Am atins zidul cu palmele și cu urechea, m-am simțit învăluită de un val cald, de emoție, noaptea se așternea blândă, ca o uriașă mănușă, din adâncuri venea trecutul cu ale lui nebănuite înțelesuri
Beatitudine!
Dimineața de vineri începe cu intrarea pe Poarta leilor, urmând Drumul Crucii. Via dolorosa se strecoară printre străduțele întortocheate ale vechiului Ierusalim, începând de la Mănăstirea ”Ecce Homo”, până la bazilica Sfântului Mormânt. Este drumul pe care Isus l-a făcut ducându-și în spate crucea de la sala de judecată a lui Pilat, „O! voi care treceți pe lângă mine priviți și vedeți dacă este vreo durere ca durerea mea”
până la Colina Căpățănii , Golgota. Locul crucificării.
Sacru , smerenie, meditație, tăcere, simțire, durere și zbucium, tragism, pietre în lumini și neliniști.
 Atâta lume!
Sfântul Mormânt,
 „Iosif a luat trupul, l-a înfășurat într-o pânză de in și l-a pus într-un mormânt nou al lui însuși, pe care-l săpase în stâncă.
Apoi a prăvălit o piatră mare la ușa mormântului”
viața și lumea cu ale lor mereu nerostite întrebări,
Un strop de speranță.
Un drum către propriul suflet.

„Cina cea de taină„
O zi încărcată, Biserica Înălțării domnului”Biserica Lacrimei „ Tatăl plânge„ Biserica Națiunilor„, pe ai cărei pereți ”Tatăl nostru ”este scris în toate limbile pământului. Varianta românească este chiar în interior.

Grădina  Ghetsimani
La poalele  Dealului  Măslinilor, pe o suprafață de  20 de
hectare,măslini  bătrâni, ale căror rădăcini  se adună  întocmai ca neamurile lui  David, în statul Israel,  scorburi  adânci, uitate de timp, orbite rămase deschise către lume, pacea înserării, pași  tăcuți,  raze piezișe atingând frunzele.
Locul   drag al  Învățătorului, arestat aici  de  către soldații  romani  și  de gardieni ai  Templului  Herodian.
„Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă.
Treceau bătăi de aripi prin vraiștea grădinii
Și uliii de seară dau roate după pradă.„
Vasile Voiculescu
În dimineața  de sâmbătă, multe ar mai fi fost de văzut,  împrejurările ne sunt potrivnice, ne oprim la ”Biserica Nașterii  Mântuitorului”, moment   încărcat
de mare, mare emoție,   lumea   toată cântă  ”Tatăl nostru”.
 „Grota laptelui„. sacru,  liniște, smerenie.
Ne despărțim cu   emoție  de o lume în fiecare oraș își are  propria identitate venerată, dominată de   mesaje profunde,  de miracole  și  de  simboluri sacre. 
 Vreau să păstrez lumina  tainică a unor clipe;
 imaginea acea mai tulburătoare cu care ochii mei s-au întâlnit în seara aceea blândă, când am ajuns în Ierusalim; lumină cernută din cer și de aievea, ramuri colorate mângâiate de briza înserării, buchete de gânduri, ceva inimitabil.
Trăire în cea mai tainică mantie.
Vreau să păstrez starea!
De fapt, este ceva incomunicabil.
Prima zi de noiembrie 2018, la Zidul  Plângerii.


.”Nu ne putem măsura iubirea prin ceea ce nu facem, nici prin ceea ce refuzăm”  

miercuri, 10 octombrie 2018

așteptările

”Drum ferit, drum peticit,
Cu talpa te-am pipăit...”Emil Brumaru


Tușa Maria era o femeie aprigă.Nu mergea, alerga. 
Nu știu câți ani să fi avut eu, când am început să-i iau seama, locuia peste drum de noi, într-o casă mare, rămasă, cine știe de ce,netencuită pe afară.
Doar cele trei fete , măritate prin satele vecine, îi treceau pragul.
Moșul ei nu făcea mare lucru: ziua toată, pufăia din lulea, din când în când,ducea gherghefurile de tutun de la umbră la soare, iarna croia drum prin zăpadă.
Tușa Maria era ca argintul-viu. Cu basmaua neagră trasă pe ochi, de dimineață până seara, robotea în curte.
Nu zâmbea, nu se bucura niciodată.
Într-o zi, bunica mi-a spus că vecinii noștri de peste drum au și un băiat, Aurică, plecat în armată,ajuns mai apoi pe front și, dintr-odată, nu s-a mai știut unde.
Prin sat, povestea bunica, se întorseseră mulți bărbați,doar Aurică al tușii Maria întârzia.
Trecuseră anii. Ea, toată cernită, îl aștepta.
Umbrite de anii care s-au dus, amintirile mele s-au limpezit, așa, dintr-odată, într-o zi, când am deschis televizorul.
Pe un post, am zărit două chipuri: un adolescent și o bunică,el frumos, închis în sine, fără lacrimi, fără vorbe.
Bunica, o femeie trecută prin multe.
Fata ei, mama băiatului, a plecat, în urmă cu zece ani, în Spania.Să-și facă un rost, doar ea știe cum.
O vreme, a trimis pachete și bani, nicio fotografie, nicio adresă. Doar telefoane.
De trei ani, poștașul nu se mai oprește la poarta familiei, nu mai sună nici telefonul.
Copilul este încrâncenat, prea încrâncenat.
Bunica așteaptă...

sâmbătă, 6 octombrie 2018

(poate) plus


Dincolo de atâtea minusuri,
Să poți făgădui veșnicii.
Să ți se dăruiască începutul.
Fără sfârșit.
Să ai certitudinea că îți este prieten adevarat.
Fără întrebări.