miercuri, 10 octombrie 2018

așteptările

”Drum ferit, drum peticit,
Cu talpa te-am pipăit...”Emil Brumaru


Tușa Maria era o femeie aprigă.Nu mergea, alerga. 
Nu știu câți ani să fi avut eu, când am început să-i iau seama, locuia peste drum de noi, într-o casă mare, rămasă, cine știe de ce,netencuită pe afară.
Doar cele trei fete , măritate prin satele vecine, îi treceau pragul.
Moșul ei nu făcea mare lucru: ziua toată, pufăia din lulea, din când în când,ducea gherghefurile de tutun de la umbră la soare, iarna croia drum prin zăpadă.
Tușa Maria era ca argintul-viu. Cu basmaua neagră trasă pe ochi, de dimineață până seara, robotea în curte.
Nu zâmbea, nu se bucura niciodată.
Într-o zi, bunica mi-a spus că vecinii noștri de peste drum au și un băiat, Aurică, plecat în armată,ajuns mai apoi pe front și, dintr-odată, nu s-a mai știut unde.
Prin sat, povestea bunica, se întorseseră mulți bărbați,doar Aurică al tușii Maria întârzia.
Trecuseră anii. Ea, toată cernită, îl aștepta.
Umbrite de anii care s-au dus, amintirile mele s-au limpezit, așa, dintr-odată, într-o zi, când am deschis televizorul.
Pe un post, am zărit două chipuri: un adolescent și o bunică,el frumos, închis în sine, fără lacrimi, fără vorbe.
Bunica, o femeie trecută prin multe.
Fata ei, mama băiatului, a plecat, în urmă cu zece ani, în Spania.Să-și facă un rost, doar ea știe cum.
O vreme, a trimis pachete și bani, nicio fotografie, nicio adresă. Doar telefoane.
De trei ani, poștașul nu se mai oprește la poarta familiei, nu mai sună nici telefonul.
Copilul este încrâncenat, prea încrâncenat.
Bunica așteaptă...

sâmbătă, 6 octombrie 2018

(poate) plus


Dincolo de atâtea minusuri,
Să poți făgădui veșnicii.
Să ți se dăruiască începutul.
Fără sfârșit.
Să ai certitudinea că îți este prieten adevarat.
Fără întrebări.

vineri, 5 octombrie 2018

INCERTITUDINI: O rază în zbor!

INCERTITUDINI: O rază în zbor!: ”Caracterul însă  al unei școli bune este  ca elevul să învețe în ea mai mult decât i se predă, mai mult  decât știe  însuși profesorul”. M...

miercuri, 3 octombrie 2018

Am atins incredibilul

Am atins incredibilul,
Marin Sorescu
Am atins incredibilul
Și m-am instalat în el,
Cât de cât.

Dar e numai partea de la suprafață,
Pojghița.
Există nenumărate straturi
De incredibil.
(De ceea ce nu-ți vine să crezi).
Ca foile nenumărate
Ce îmbracă un bulb.
Și centrul de foc al incredibilului
Miezul, sâmburele
De necrezut al necrezutului
Este și el un început.
Partea de la suprafață,
Pojghița...
Și tot așa.

marți, 25 septembrie 2018

un gând pentru vara ce-a fost, pentru toamna ce este

Sunt lucruri pe lumea asta, care se ridică dincolo de noi. 
 Pentru o clipă, suntem  zburători!
 Rătăcim printre  nori, căutându-le rostul. 

Încercând să  prindem  un  firicel dintre tainele în care se înfășoară.

luni, 24 septembrie 2018

Astăzi, toți suntem de-o seamă!

Atât de ciudat, că nici experții lumii nu pot explica! ( nu sunt spusele mele, că am aflat și eu de la cineva, care, la rându-i, a auzit de la altcineva....)
Astăzi, toți avem aceeași vârstă!
Ce lume minunată! 
Pentru verificare, trebuie doar să aduni vârsta ( ta) cu anul nașterii.
Vei obține 2018!
Se întâmplă o dată la 100 de ani.!

„Universul este un rotund infinit care are centrul peste tot şi circumferinţa nicăieri.„
Blaise Pascal

marți, 18 septembrie 2018

”Copilăria-mi toată dă buzna la uluci


Când stă la poartă coșul cu  struguri  și cu nuci„.
 Ion Pillat
„Omul  mic„ cum își spunea singur în copilărie, viitorul poet



contemplativ,  Ion Pillat , la a  cărui naștere, grav  bolnav, bunicul matern, Ion Brătianu, aflat la   Florica, salută evenimentul  printr-o  telegramă ” Să trăiești , să faci  fericirea  părinților tăi și să răspunzi așteptărilor noastre„.

Nu departe de Pitești, în  Ștefăneștii Argeșului, renumiți  cândva pentru  podgoriile lor, în mijlocul unei  mici Arcadii ,pe care  Ion Pillat  avea  să o  zidească în vers și-n metafore,   la capătul  unei cărărui tăcute,singuratic și  demn, asemenea  ctitorilor  săi ,mângâiat  de  pacea  tihnită a începutului de toamnă, înconjurat de castani ce-și scutură generoși   fructul , conacul Brătienilor   te așteaptă  să-i  descoperi  noblețea.
 ”În drumul lor spre zare îmbătrâniră ploii.
Aci sosi pe vremuri  bunica-mi Caliopi.„
Ion Pillat 
Florica!
~Tot mai miroase  via  a  tămâios   şi coarnă,
Mustos  a piersici coapte şi crud  a foi de nuc..
Vezi, din zăvoi,  sitarii  spre alte 
veri se duc;
Ce vrea  cu mine  toamna, pe dealuri
de mă-ntoarnă”?
Ion Pillat, În vie 
Sub umbrarele de nuci, conacul  visează„un dor   din vremi  străine„, iar vremea  așază „năframă de  visare  pe zăvoi„.
 „Ceea ce am făcut la Florica aş vrea să facem şi în statul român”, spunea  Ionel  Brătianu în  1909.I
"Părinţii noştri – chiar de la căsătorie îşi făcuseră din Florica aşezământul lor casnic. Datoriile politice îi obligau în diferite  împrejurări să se mute la Bucureşti.  Doisprezece ani de minister şi cursurile superioare ale liceului  îi obligaseră pe părinţii noştri şi pe copii să-şi petreacă în Capitală cea mai mare parte a anului.
 Totuşi, pentru unii, ca şi pentru alţii, Florica era  vatra şi cuibul adevărat”.

Dacă  ai vreme, când treci prin Pitești, ia-ți răgaz  câteva   ceasuri, mai ales, acum, în prag de toamnă, când se colorează fiecare frunză într-o  minunată floare, și  vizitează conacul  Brătienilor. 
 Mergi și te reculege   și în bisericuța  situată în marginea  pădurii care  înconjoară conacul.
”Aici  se-nchide  cercul  unei  vraje:
L-ai început de mic copil-  sunt  ani!
Mi te-ai oprit târziu  pe vechea plajă”
De ulmi bătrâni, de nuci  și de tufani~”
Ion Pillat, Parcul
Da. La  Florica, înțelegi  magia  cuprinsă în ”Eternități  de o clipă„!

duminică, 16 septembrie 2018

„Ca ieri, mușcam lacomi din lume ca dintr-o gutuie, „

În anii de liceu,  ceea ce conta  pentru tine era  școala, cu ascultări, teze, extemporale, adunate toate în atâtea  spaime și emoții, că doar câte un bilețel strecurat în vreo pauză între  filele  manualului  de franceză  le  mai îndulcea, cumva.  


Nici  nu-ți trecea 
 atunci prin minte că va veni o vreme  când   îți vei dori ca, măcar așa, pentru o clipă,  să  redevii  adolescenta   din banca a doua, rândul dinspre ușă...

Revederile  noastre încep timid: telefoane, cine pe cine  anunță, unde, când,  cum, câți  vom fi,  unii  s-au retras  discret într-o altă  dimensiune a  firii,  o altfel de  teamă te încearcă acum, alta decât  aceea  când trebuia   să-i spui  lui babacu câte și mai câte despre aldehidele și cetonele lui  sau  când costeliva  domnișoară  Lupescu  voia să știi, de fiecare dată, toți munții vulcanici  din America de Sud.
La marginea orășelu lui nostru,  târgul   Titului  își numără obosit anii, peste 180. Își adună   agale  ce i-a  mai rămas după cele trei zile  agitate, când  localnici și lume venită  de prin toate satele  răsfirate  pe   Argeș, Neajlov  și pe  Răstoacă, au  vândut, au cumpărat, au  văzut , au plecat.

Ne-am adunat  în ziua de 15, pentru că  în urmă cu niște zeci de ani, pentru  noi era  prima zi  de  școală.
 Și de emoții! 
 Și de  bucurii!
  În fața fostului liceu,altfel vopsit,  cu  ferestre și uși închise, sclipind   în  mierea  toamnei  cochete,  ne-a  chemat  nostalgia.   Sosim pe rând, primii  sunt  cei din oraș  sau de prin  localități apropiate,  mai apoi vin  târgoviștenii. 
 Ce noroc că trenul meu  nu a avut întârziere!
 Ultimele  sosesc Lenți și Florilena,  care, cu chiu cu vai,  au   reușit să  prindă ,întâmplător, locuri în săgeata  prea obosită, de  când  tot  pleacă și vine dinspre București  către  Pitești .
Îmbrățișări, zâmbete, hai  că nu ne-am schimbat prea tare,  vezi să  nu-ți scapi ochelarii,  ce culoare faină are părul tău, băieți ,trebuie să mai slăbiți, Nucu, mai păstrezi  mapa aceea  portocalie? colonelul zice  că nu este  general,  poză de grup, prea puțini, nici  cât o  jumătate  de  clasă,  cam tremură  mâinile pe   telefoane,  poza iese ca pe vremuri.
Alb/ negru.
  Până la  terasa  dintre  blocuri mergem pe  jos, trecem prin fața  casei  domnului  Foti, acoperită  de ierburi și de uitare,mai știi, nicio  șansă  să   te fi mutat din banca ta  la ora  de psihologie, ca  avea  schița  clasei la  fix.
  În veranda  din care  cândva  cobora  bătrânul profesor de  fizică „ alb în alb, nimic problemă, nota  patru, Gh. Bălcescu” , timpul  țese pânze  și umbre...
Grupul  crește, au mai  venit  câțiva colegi, așezate una lângă alta ,mesele ne adună,  scotocim   prin amintiri,  apa plată  se ia  cu câte unul/ două medicamente, povești  despre copii și nepoți,  poze  așa -și așa,  încercăm și noi să ținem pasul cu lumea, fuge  timpul,  plecăm  pe rând....
De ce , oare,  trec atât de repede  începuturile  ?
„Am legat copacii la ochi 
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Și copacii m-au găsit imediat 
Cu un hohot de frunze.  „
Marin Sorescu 

joi, 13 septembrie 2018

apoteoză

 înseamnă, în greaca  veche  ”a trece un erou în  rândul zeilor„! 

Într-un fel,toamna este un început.Toamnele copilăriei mele veneau în zbor de cocori.Cu neastâmpărate simboluri între file  de caiete. Flori și arbori colorați în visătoare grădini, clinchet de  clopoțel, școala proaspăt văruită.
Nestăviți,anii au fugit, cu vesel zvon de copii, acasă și la școală.Toamna care tocmai îmbracă haină foșnitoare în tonuri de aur stins are glas de concert, în splendide  atingeri sonore. Astă seară,la Filarmonica Pitești,ne-au bucurat sufletele:neobositul dirijor olandez,Theo  Wolters,foarte drag publicului argeșean, concert/maestru,Mădălin Sandu,invitat,olandezul Arno  Piters,solist  clarinet.
 O seară frumoasă, cu  
Wolfgang Amadeus Mozart „Uvertura la opera Cosi fan tutte, K 588
Concertul pentru clarinet și orchestră

”În   fața nedreptății sorții, nu protestez decât creând„.
Bucuria  din  simfonie ne amintește  că  Beethoven„ se  află și va rămâne mereu în Olimpul muzical„. Că, vorba cuiva, el ne-a făcut oameni. Poate că  acesta este și motivul pentru care  stagiunea de toamnă a unui an încrâncenat  rău se deschide apoteotic.
Un concert înălțător!
Parafrazându-l pe  poet:
Ce minune că (ne) ești, Filarmonica Pitești!

luni, 10 septembrie 2018

dăscăliței



„Învăţătoarea mea din clasa-ntâia
De mult de-aici din lume a plecat.
S-a dus să-nveţe-n lumea-ailaltă
Copii ajunşi la vârsta de-nvăţat.

Era o fetişcană numai soare,
Venea la şcoală tot în pas zorit,
În recreaţii sta întotdeauna
Cu fel de fel de cărţi la tăinuit.
S-a-mbolnăvit odată într-o toamnă
Şi-ntregul an s-a chinuit în pat.
Într-un târziu, ne-a spus domnul director
Să n-o mai aşteptăm, că s-a mutat.
Tu, timp, n-o mai lăsa acum furtunii,
N-o mai lăsa prin vanturi şi prin ploi.
Destul s-a chinuit săraca
Până s-ajungă de la ea la noi.
Ai grijă, pune-un înger să păzească
Dacă mănâncă seara sau de nu,
Și n-o lăsa să-și cheltuiască banii
Numai pe cărţi, mai cumpără-i și tu.

Fii bun şi blând, o cât de mult n-ar vrea,
N-o mai lăsa la margine să stea!
Era neînvinsă, iubitoare, bună,
Găseşte-i loc pe undeva prin lună.„
Virgil Carianopol, „Amintire”

joi, 6 septembrie 2018

fără catalog

Primele ore de caligrafie erau chinuitoare pentru mine: neastâmpăratele bastonașe nu voiau cu niciun chip să se așeze în spațiile lor....
Dacă astăzi m-ar întreba cineva ce am iubit cel mai mult în anii de școală, răspunsul ar fi: scrisul de mână, cu toc și peniță.
Cu puțin efort, simt în nări mirosul inconfundabil al cernelii, care-mi colora deseori toate degetele mâinii drepte.

Scris cu roșu, în colțul de sus al paginii, revăd atât de râvnitul FB!
p.s.  mai scrii  de mână?

vineri, 31 august 2018

”frumoasă , ca umbra unui gând



Motto:”Și cum au ieșit din sat, Sf. Petru a început să se roage de Dumnezeu

:– Doamne, fă ceva pentru oamenii ăștia, că tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea să fac Sf. Petre, c-ai văzut ca nu erau nevoiași.
– Doamne, fă ceva ca să-și vadă măcar o dată sufletul!
– Să-și vadă sufletul spui ,Sf. Petre?
– Da, Doamne, să-și poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul cel de-acolo!
– Bine, Sf. Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gânditor la satul din vale.
Iar după o vreme, în neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu”.
Geo Bogza
Într-o vreme prea aplecată parcă spre scurtarea drumurilor și a rezistenței în față necazurilor de tot felul, ultima zi de august aduce la Pitești nu doar mișcarea frunzelor a toamnă.
Sub semnul sărbătoririi Limbii Române, Centrul Cultural, director, Jean Dumitrașcu, a adunat astă seară, rodnic, în jurul unor efervescente spirite creatoare, mare parte din lumea orașului, sensibilizând-o.Multă emoție pozitivă, implicare, talent,dăruire, seriozitate!
Ne-au bucurat: cvartetul Filarmonicii Pitești, sub bagheta concertmaestrului Mădălin Sandu , artistul Constantin Cotimanis, Tiberiu Hărăguș, Grupul Folk P620 și cunoscutul cantautor de muzică folk , Victor Socaciu.
Patronul spiritual al serii a fost poetul nemuririi noastre, Mihai Eminescu.
Scena și sala au empatizat vibrant!
S-a simțit tot timpul acel ceva însuflețitor, care adună laolaltă suflete sensibile, înălțându-le!
Mulțumiri și felicitări Centrului Cultural Pitești!

miercuri, 29 august 2018

Imperiali în ceea ce visăm

„În ochii unui țăran pentru care câmpul lui este totul, acest câmp este un imperiu.
În ochii lui Cezar, pentru care imperiul lui nu înseamnă mare lucru, acest imperiu este un câmp.
Săracul posedă un imperiu; cel puternic posedă un câmp. 
De fapt, nu posedăm nimic mai mult decât propriile noastre senzații.

Fernando Pessoa, „Cartea neliniștirii„138”

marți, 28 august 2018

lumina corolei

De-abia plecaseși ,
Tudor Arghezi
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecei poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam și să rămâi.
Ai ascultat de gândul cel  dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

marți, 21 august 2018

”Du-mă, Doamne, în pace în țară,

 Cu cercuri și cu ciubară, 
Și mă adă în pace acasă, 
La copii şi la nevastă!”, 
Ion Abrudeanu.

Tocmai   m-am întors din Țara 
Moților.  
 Oamenii acestor locuri  sunt dăruiți  cu  brazi, râuri, pajiști și piatră,peșteri și   tainice  poteci, sare și aur în adâncurile  pământului.  Mai presus de toate, Domnul  le-a pus în fire ceva din statornicia  și  din  semeția  munților.
 Harnici și făloși, ei  știu  bună-cuviința, respectul pentru lucrul bine  făcut,  dragostea pentru  astăzi, dar și pentru  mâine.
Vreme  de  o săptămână , cât  le-am fost  musafir, am bătut   drumul  mai aproape sau mai departe de Albacul lui  Horea.Îi stau  de-a dreapta și de-a stânga   Cloșca și Crișan.
 Și-n satul lui, cu  case țuguiate, dăinuie  amintirea lui   Avram Iancu.
Turme pe creste, văcuțe în livezi însorite, ici-colo , câte un cal, mândru și el, cum mândru-i stăpânul.
Case  temeinice, fără stridențe, curți îngrijite, ferestre  cu flori în toate nuanțele  firii.
 Fără  să fi căutat, am regăsit ceva  din

firescul copilăriei:aici  toată lumea salută pe toată  lumea, cu  fața senină. Puțină lume umblă pe uliță,  sigur, doar  cu treburi.  Curați, cu   roșu în obraji, binevoitori, atunci când ceri o lămurire, oamenii muntelui, femei și bărbați,  te privesc în ochi, și, pentru o clipă,  te  fac să crezi  că ești  de-al lor.
Am văzut și o nuntă, amestec  de  frumoasă tradiție  și de  nou, copii și vârstnici,în port popular, gel în freze, curele  neîncăpătoare, semn că  mulți moți au cam uitat  mâncarea de acasă, în drumul  lor  printre străini.
 Doar Arieșul, neobosit, scaldă pietre și  locuri. 
 Și mulți  bolizi, cu numere  de toată țara, aleargă în toate părțile.
Duminică,  satele   păreau pustii:  lumea  toată  era  la  biserică. Sub bolți,  așteptă, în fiecare  curte, masa  curată, împodobită  cu  flori.
Așezați la  minte și la  treburi,  acasă, ori pe meleaguri  depărtate, moții zidesc!
Autocarul  se deplasează  din ce în ce mai  greu, oprim în Alba Iulia,mândru, Mihai Viteazul ne învață lecția  Unirii,  este vremea   când se schimbă garda, lume  câtă frunză,  istorie, trecut și prezent   laolaltă,  se  cumpără de  toate,  arde soarele, înghețata are  gustul  fructelor  de pădure,  cautăm umbră, se împart  zâmbete, pornim.
Din când în când,  la radio aud ce se mai petrece în politica  noastră în care,bulucite în jurul  vătafului, au cam năvălit femeile. 
Cu sau  fără  ei, viața merge înainte.

Agale, tot  mai  greu,ne apropiem de  susurul  Oltului.
Atți oameni, alte drumuri.
Fără să vreau, ochiul  rătăcește prin curți, cresc în voie  buruieni,  gunoiul  se  revarsă  din containere,ici-colo, mai răsar și  flori printre coji de semințe,  plastic și  hârtii.
 Lumea  nu prea  gustă  farmecul sărbătorii. 
Se zbate, încolțită, viața.
Îi cam lipsește    energia.