vineri, 15 iunie 2018

ne e rușine

 că ați uzurpat numele de român, rușine că strămoșii sunt condamnați a purta același nume cu care vă drapați corupția și mizeria de caracter.” 

Mihai Eminescu,15 ianuarie 1850/ 15 iunie 1889
Opere III. Publicistică.Corespondență. Fragmentarium
”Are haz românul cu lecțiile„..., pagina 492

miercuri, 6 iunie 2018

06.06



Că florile, ca și arborii,  sunt ființe, am învățat, de  cum am mers  la  școală.
  Că au suflet, asta o simt, ori de câte ori le ating  frunzele . 
Și  le  gust   candoarea  din   frumusețea petalelor.  Ca din senin, își deschid ochii lor de curcubeu și se oferă  tandru.   
Trandafirul meu  japonez  s-a fardat, probabil, în timpul nopții. 
Dis-de-dimineață, mi-a spus LA MULȚI ANI, cu toată splendoarea înflăcăratelor lui  buze!

Poate  că-mi doream o sărbătorire specială:  împlinesc  mai mulți ani decât  le-a fost dat părinților mei  să atingă.
  Pot să  mă   bucur de lucruri, cu adevărat ,importante, îmi iubesc  copiii și nepoții,  reușitele  lor  sunt , pentru  mine, ceva   ce  seamănă  cu  miresma  lanului  de  grâu în   puritatea  verii  cu ploi  blânde. 
Ador   călătoriile, îmi place să dansez, să scriu  și să citesc,să-mi  cumpăr  cărți  și obiecte  care-mi încântă sufletul.
Iubesc, deopotrivă,  răsăritul de soare  și de lună,  clipocitul  stelelor, ploaia  și  zăpada,  cerul și norii.
   Nu invidiez   nici tinerețea unora, pentru  că  m-am bucurat  de  inegalabilul  ei farmec, nicidecum   avuțiile altora.
Nici tinerețea, nici   bogăția   nu se adună  în pașaport  sau în  numărul de case.
Cresc  în suflet! 
 Mă bucur  că sunt!

duminică, 3 iunie 2018

stă în putința noastră bucuria!

  

Într-o  vară, cred  că era prin   2006,  am urcat  la  Meteora. 
Excursie interesantă,  a fost și o croazieră pe Marea  Egee, am văzut de la  distanța permisă Athosul. Grecii , ca  multe alte  nații,  știu  să-și  pună în valoare  toate locurile   care atrag  nu doar ochiul.
  De acolo, de sus, de la  înălțimea  Meteorei,  gândurile  mele alergau  nestăvilite,am meditat,  atât cât am avut  vreme,  (  în excursiile organizate  mereu  este grabă)   asupra  a  ceea ce  poate face omul. 
 Cum modelează  el asprimile sălbatice. Cum îmblânzește el,  poate  chiar  cu prețul unor  vieți,  înălțimea,  timpul,  spațiul.
De  ce o face  doar el știe.

 Deunăzi,  aflându-mă  în drum spre  Câmpulung   de Argeș,  venind dinspre  Târgoviște,  am zărit, din  fuga mașinii, undeva  sus,  acolo unde  văzduhul  mângâie  cu gene albastre  verdele  pădurii  (  câtă a mai rămas)  și  albeața  colțuroasă de stâncă, silueta unei  zidiri suspendate,  dominând  parcă  totul.
  Nu  ne puteam opri, mereu  este  ceva   care te cheamă altundeva,    telefonul  meu a prins prea puțin din măreția clipei,  veneau  mașini din spate, altele  treceau pe  lângă noi....
 Am rămas  cu gândul la  asemănarea  stâncii dăltuite în piatră, la  Cetățeni, cu Meteora   verii grecești.
   Vezi  tu  cum suntem  noi  făcuți?  alergăm  prin locuri străine, ne înghesuim   cu  bagaje, stări  și  nesomn, prin  autocare și avioane, mergem pe la alții, când, doar la   câteva  zeci de kilometri,  de casă, natura asta  bună,  măreață  frumoasă,  ne-a înzestrat  cu  atâtea  uimitoare priveliști.
    Și  ca să  vezi cum se leagă  frumos  lucrurile ,  în aceeași zi, 31 mai,  la întâlnirea  cu  buna mea prietenă și colegă de facultate,  Lidia, revenită, după ani ,  în satul nașterii ei, Cetățeni, aveam să primesc  în dar   ceva nesperat.   O cărticică  despre „Mănăstirea  Cetățuia   Negru   Vodă- Meteora   României”.
 Ce extraordinară  coincidență!
Istoria lui Negru  Vodă, sacru, tragism, omul și arcul, poate   Gebeleizis, legendă , divinitate,  spirit creștin,pietre  și tărie,  fortificație,taine  și sihăstrie, lacrimi,  tămăduire, sacrificiu, trepte în stâncă,fereastră  spre  Cer!
  
  Dacă ai  vreme , dacă nu ai,  fă-ți, o să-mi fac și eu, voi vedea  cum, trebuie  să   ajungem acolo sus, unde ”îți pare  că ești altul. Te simți  mai aproape  de  Dumnezeu și  gândurile  te  năpădesc, de  nu știi pe care   să alegi.  Abia  crezi   că ai apucat  pe unul,  și alte  zece, cincisprezece te  coprind.   Un fel de teamă neînțeleasă ți se strecoară în inimă; rămâi uimit  de atâta  mare  mărire  și pari  că ești pe  altă lume„.

 ( Petre Ispirescu despre   Mănăstirea   Cetățuia)

luni, 21 mai 2018

”Să luptăm cu armele de aici, că nu se poate altfel...„

„Eliza   sunt eu!”,  așa  mi-a răspuns aseară maestrul   Adrian Titieni, la  întrebarea: 
aţi  înţeles--o  pe  Eliza?


  În ciuda  ploii și a timpului   schimbător,   la sfârșitul  săptămânii, care  tocmai  s-a  încheiat, orașul  Pitești  și-a  serbat  existența   prin  activități  diverse. 
 Eu   m-am bucurat  de  cele  pe care le-a inițiat   Centrul Multifuncțional,  director  domnul  Jean Dumitrașcu.  
Merită   laude  și  mult respect pentru  interesantele  manifestări inițiate, care au solicitat nu doar profesionalism, ci și  multă  dăruire sufletească.
   Într-o vreme, în care  kitsc/ul  și  treaba  de mântuială  țin loc  de  cultură,  Centrul   Multifuncțional  Pitești păstrează, încă, aprinsă flacără culturii!

  Aseară,  ”Cinematograful  București”, proaspăt  (re)deschis, a  găzduit  filmul  românesc, premiat la Cannes, „Bacalaureat”, în regia  lui   Cristian  Mungiu, selecționat de caravana ”100 de filme”-   Marea  Unire, România, la 100 de ani.
 Am urmărit   cu plăcere  filmul!
O poveste  românească ce se petrece  într-un  cenușiu orășel transilvănean, cu blocuri  înnegrite  de  vreme și de ploi, cu străzi  sparte, cu  câini vagabonzi  și noroi, unde, parcă,  nu se mai poate întâmpla nimic. 
Un orășel, care,  multiplicat,  înseamnă   România acestor ani  tulburi.  
   În  mijlocul  acestei  sărăciri  complete, într-un apartament  nepotrivit  condiției  sociale  a personajelor  ( scăpare  intenționată  a regiei?)  trăiește  familia lui  Romeo Aldea, admirabil interpretat  de  către  Adrian  Titieni,  medic  chirurg, întors  în țară,după ce    avusese  o tentativă  de  a se stabili în Occident. 
  Teza  lui , de la care  nu vrea  să  se mai  abată , ar  fi „important este  rezultatul”. 
În acest  spirit  o educă  pe unica  lui  fiică, Eliza((  Maria  Drăguș), elevă  cu  note strălucite, a liceului „Iulia  Hașdeu. (  nume predestinat, cumva) 
 Fata  trebuie  să obțină , cu note  mari, bacalaureatul, pentru  a  ajunge studentă la psihologie, cu  bursă,  în Marea  Britanie.
   Aceasta este  ținta  tatălui-medic.
 Țintă, până la  un punct,  și a fetei, indusă, prin educație. 
Altfel, ea  are un iubit, un ins  superficial,  care a trecut  bacalaureatul prin  cunoscuta metodă ”punem  mână  de  la  mână  și   facem o masă pentru comisie”,  la un liceu  neperformant din localitate, un individ   dubios, ascuns, instructor   de conducere.
Mama fetei,  Magda Aldea, (  Lia  Bugnar)  , o  bibliotecară frustrată, fragilă  fumătoare  înrăită,  retrasă într-un fel de carapace, pentru  că  nu s-a realizat profesional, acceptă , fără   comentarii,  existența  în viața   bărbatului ei  a  unei  tinere amante,  mamă a  unui puști, care urmează  să  meargă  la școală. 
 Părinții  cred, fiecare în felul lui, că  își înțeleg  fiica  și   vor  ce este mai  bun pentru ea. Greu  de  realizat.  Cutumă românească”: copilul meu   trebuie să o ducă mai bine decât am  dus-o eu„.
  Un personaj  frumos, prin suferință, este  mama doctorului,  bunică iubită  și iubitoare, suferindă, dar mereu grijulie, păstrătoare  a albumului  de familie. ( filmul  s-ar fi putut numi ”poze de familie„)
  Ceea  ce   zdruncină    echilibrul  și așa  destul de șubred  al acestei  familii este   o întâmplare  dură,emblematică  , parcă, „ pentru  tineretul  României  acestor ani , oribilă agresiune  comisă  asupra fetei,la  orele 7, 54, în preziua primei probe de  bacalaureat.(  tatăl  își  lăsase  fiica în dreptul unui șantier, situat  în apropierea școlii, dar și  a blocului amantei.)
De aici, lucrurile  se  complică:  filmul pune  la microscop   societatea  românească, intoxicată  de patologia comunistă.  
 Toate componentele  sociale trec prin  filtrul  regiei.  Replici   realiste, dure, examene  de conştiinţă, încrengături  nebănuite între  vârfurile vieții  sociale  ;poliție,  școală, procuratură,sănătate.
 ”Să luptăm  cu armele  de aici, că nu se poate altfel„ .
Eliza  obține  bacalaureatul. 
 Nu prin  pilele   înmulțite  de  doctorul,  care, ca profesionist , nu acceptă   mită, dar care  face orice,  pentru  a-și  ajuta  fiica , așa  cum  crede el de  cuviință.

Ce am  simțit eu,  urmărind filmul, deși  am pierdut destule replici, din cauza sonorului,  este  ANXIETATEA    fiecărui personaj, în parte. 
Un fel de   alienare  a  tuturor  vârstelor, într-o societatea  făcută bucăți.
 Au fost  multe secvențe  dureroase.  
Apăsătoare.
 Nu există iubire: Eliza  și-a început  viața  sexuală, cu un tip superficial, lipsit de scrupule,  dubios,  fără   ca părinții  să   bănuiască, deși fiecare susține  că o iubește, doctorul  plânge, în  întunericul unei  seri, soția  se lamentează,  mama lui   îl imploră  să treacă pe la  mormântul  tatălui, amanta  îl primește, ca-ntr-o pensiune, recomandându-i  canapeaua....
  Viitorul este incert.
 Părinții, oricât de iubitori ar fi, nu pot  dirija  viitorul  copiilor lor.
Un film  românesc  care merită   să  fie văzut  de toate  vârstele  !

p.s.  după  proiecție, au  fost  discuții de aproape un ceas  cu actorii: Adrian   Titieni  și Lia  Bognar
   Afară plouase. 
   Tineri, în număr uriaș, mulți  fumând,  în  spațiul   dintre  Teatru și Primărie,  în bubuituri...,   îl ascultau pe concitadinul lor, Smiley , învăluit în  fum  artistic.

luni, 14 mai 2018

din același trunchi



Într-o zi,  o prietenă  îmi povestea cum  fata  ei,  mamă  fiind  și ea de  niște ani  buni,  întorcându-se  dintr-o tabără într-o  țară muntoasă, o certase  rău, că a lăsat-o , de mică,  să se deprindă cu urcușul pe munte, cu  cățăratul pe pietre. Ce , mai!  a îndemnat-o  să crească băiețește.
Acolo, în tabăra aceea de munte, erau multe   adolescente  de oraș. Se plângeau tot timpul:  vai, nu pooot!  vai , alunec!vai, cât este de greu!
Bine-crescuți,  băieții  le săreau în ajutor.  Doar ea, fata  de la  munte, urca, tot urca, fără pic de ajutor. 
Ajungea, de fiecare dată, prima  în luminiș.
  Prima, dar  fără un băiat  care să o țină de  mână.

Copiii   generației mele, din satele  de  câmpie,  munceau alături  de părinți, cât  și cum puteau ei:  băieții  mânuiau, de  mici, coasa și secera, duceau  noaptea  caii la păscut ,  nu prea aproape  de sat,  trezite în toiul nopții, fetele  își însoțeau părinții  la culesul  tutunului și al cânepii, pentru că treburile astea se făceau  doar  noaptea, pe  răcoare  și  pe  rouă.
 Ascultau  doar  susurul Argeșului și  zvonul ciocârliilor.
  Se  făcea,  fără teorie, educație:   nu, copilul nu era exploatat, învăța   din anii preadolescenței că nimic  nu se obține fără muncă.    Muncă cinstită,  aspră, dar  frumoasă, în felul ei.
  Când  mergea  cu  vitele  la păscut, sub poale de pădure sau pe clete  mereu înverzite, în singurătatea  lui, copilul își încerca, poate  cu teamă la început, curajul de a-și învinge spaimele, temerile pricinuite de fel și fel de  gânduri.
Și, n-o să-ți vină  să crezi, citea.
Îmi vine  în minte  titlul unei  cărți, pe care  am citit-o într-o vară  frumoasă, ”Luntrea  sublimă„.
 Solitar, în mijlocul  imensității  vii, mai și cânta, asculta  zvonul  vânticelului prin lanuri și prin ierburi,  simțea  soarele  prieten și, în desenul  lor   nestingherit, urmărea  norii, rostogolindu-se  în  drumul lor  fără țintă.
  Învăța  să  trăiască armonia  cosmică.

joi, 10 mai 2018

treceri

Se  întâmplă , uneori, chiar  când te aștepți cel mai puțin,  ca realitatea  să-ți potolească, așa  cum știe ea  mai bine,  multe   nerostite doruri. 
 Ceva, ca  o voce a  trecutului-prezent, tot ce ai fost și ce 
ești, fără  să poți  face o separare, înfioară lucruri și locuri..   Retrăiești, cumva,  ca-ntr-o oglindă mișcătoare,  șirul  treptelor  urcate, coborâte,   văzute, uitate. 
Un alt fel de timp. 
Timpul  regăsirii.
   Colegul meu  de bancă  din amfiteatrul, pe atunci ”Sala 1„, Petrică,  a  venit   la Pitești să-și  rezolve  niște  probleme.
 Ne-am revăzut  în  locul  de unde  ne-am  luat , cu   mulți ani  urmă, zborul.
   Clădirile, încăperile,  coridoarele, ferestrele   sunt la locul  lor.
 Prea  multă liniște....eram  mulți studenți ,  noi, biografiile  noastre, detalii  de tot felul   se imprimau  în  discuții lungi, înaintea  cursurilor, în sălile de seminar.
 Am căutat astăzi   firul narațiunii  de atunci.

Am  prins  doar  frânturi  de poezie  nerostită  și  de  fugare amintiri , am cules, în  graba  zilei , un pic cețoasă,  frumusețea  clipei!
  Și parfumul  verdelui  de  mai!
În  petale  de  trandafir. 

miercuri, 2 mai 2018

marți, 1 mai 2018

Dacă tot mă întreabă fb


 la ce mă gândesc.
la al nostru Întâi de mai
(răspund eu.)
Dacă , și numai dacă, Dumnezeu sau altcineva și mai tare ar fi pus o vorbă bună undeva, astfel încât vreuna dintre cunoștințele mele să primească un job ( sună mai cool decât dregătorie) prin Ministerul Învățământului, ( eu zic așa cum se spunea pe vremea mea) aș fi putut să știu cu exactitate câți elevi din școlile noastre sunt , în acest Întâi de mai, aproape de finalul clasei a V-a.
La ce ar folosi asta?
( s-ar întreba unii.)

Răspunsul meu ar fi că toți copiii care ar promova clasa, cu cel puțin nota 5, ar putea avea șansa , cred eu, fără să se teamă atunci când sunt chemați la tablă de către un profesor , de către director, inspector etc., să ocupe câte un înalt fotoliu prin nu știu ce dregătorie de STAT.
Adică , dacă ar ști cât-de-cât din materia testului pentru luna care tocmai începe , ar putea să fie siguri, că la câtă carte știu, s-ar bate, în săbiile științei de carte, cu oricare dintre adulții-înalți-dregători, contemporani cu ei, micuții, de nici 12 ani împliniți.
Drept care, mai jos, vezi  temele pentru verificarea de după trei/ patru luni de la începerea clasei a V-a.
Cu observația că, din septembrie până în martie, elevii aceștia au mai trecut prin sita a cinci / șase asemenea teste .
-genul epic
- textul narativ, timp spațiu, acțiune, personaje literare
-semnificația textului
- text multimodal
-comparația
-pronumele personale și de politețe
-adjectivul( propriu-zis, provenit din alte părți de vorbire)
- gradele de comparație
- descrierea unei persoane
-autoportretul .

 Tu ce spui?


vineri, 27 aprilie 2018

„Cred că și oamenii legii au fost cândva copii”, Charles Lamb

Din nu știu  ce  motive,oricum ele nu mai contează,citesc ,cu  întârziere de niște ani, o carte   minunată.
Nici filmul,  cu   Gregory  Peck,în regia lui  Robert  Mulligan, nu l-am văzut..
„Să ucizi o   pasăre  cântătoare„! 
Scrisă de o femeie, Lee  Harper, ( de ce   o fi renunțat  ea la cariera de scriitoare, nimeni  nu știe) romanul  își desfășoară acțiunea   pe o durată relativ  scurtă, trei ani. 

O carte   pentru  ( despre) copii, părinți, școală, profesori  ( oarecum),. O carte  pentru toate  vârstele. Pentru   copii, pentru că îi învață  demnitatea, curajul, respectul,  iubirea pentru semeni, pentru  că   îi aruncă în iureșul vieții , așa  cum este  ea:dură, dar și frumoasă,  plină  de neprevăzut,  incitantă , mereu  la pândă, ca o fiară.  Deloc  plictisitoare.
Mă întreb  de  ce  din  în programa școlară   de Limba și Literatura  Română, la  capitolul ”  Joacă  și  jocuri„, tocmai o asemenea   extraordinară carte  nu este  consemnată.  
 Nu ar trebui să lipsească, nicicum,  din lectura obligatorie   pentru clasa a  VIII-a.
Taică-tău are dreptate. Păsările  călătoare nu fac altceva  decât să cânte, spre desfătarea noastră. Ele nu strică grădinile oamenilor, nu-și fac cuibul în lanurile de porumb, în schimb,  își pun  tot sufletul cântând pentru noi.
De asta  este  păcat  să ucizi o pasăre cântătoare„.

Din cauza răutății necontrolate a adulților,  universul copilăriei  se  poate  prăbuși. Inima lui, a  copilului, se  simte  apăsată, între zidurile unei  închisori ”Am simțit cum mă apasă zidurile unui adevărat penitenciar tapetat  cu stambă roz scrobită și, pentru a  doua  oară,  m-am gândit să  fug de acasă. Neîntârziat”(179)( Scout Finch, fetița  fără  mamă, crescută  de  tatăl ei, un  avocat cu  înalte repere  morale  , ajutat de  o  negresă  devotată, Calpurnia)
O carte pentru părinții aflați în dificultate,  mai ales  dacă   doar pe umerii unuia dintre ei  apasă  problemele educării  copiilor, despre adulți, cu  pregătire, religie,  situații familiale  diferite” Gloata e compusă întotdeauna din oameni, oricum ar fi  ei.Iar azi-noapte, domnul  Cunningham făcea parte și el dintr-o gloată, totuși   mai era  încă om. În orice  orășel din Sud,  orice gloată este întotdeauna formată  din oameni cunoscuți, ceea ce nu pledează în  favoarea lor,  nu-i așa?   (  207)- dialog între  tată și  fiul  său, de 13 ani,   Jem.
 O carte  despre   legi  scrise  și nescrise, despre neobosita luptă  dintre  bine și rău„„când am să  mă fac eu  mai mare, reluă Dill ideea,  cred  că am să mă fac clovn.. 
Jem și cu  mine ne-am privit înmărmuriți.
_  Da, da,  ce  vă uitați așa? Clovn. Nimic nu-i oprit pe lumea asta. afară  de un  singur lucru:  să  râzi de ceilalți. Așa  că am să intru  la circ și am să  râd de ei de am să   mă stric.” 
Trei  copii, Scouth , fratele ei, Jem,mai mare  decât ea  cu patru ani, și prietenul  lor, Dill, asistă, pe ascuns,   în orășelul lor  Maycomb , din Alabama,   la un proces intentat  unui   bărbat  de  culoare,  acuzat, pe nedrept,  că ar fi  violat o tânără albă. Apărătorul  este Atticus Finch,   tatăl  lui  Jem și al  lui Scouth . Se pierde  procesul, pentru  că  jurații  votează ”vinovat”, nevinovatul se   sinucide,  orașul decade moral,  cel mai  rău  om al comunității, încercând  să-l pedepsească  pe avocat,  ucigându-i  copiii, în întunericul  nopții,  sfârșește   tragic, 
„-N-oi fi eu  eu cine  știe  cine, domnule  Finch, dar șeriful ținutului  Maycomb tot sunt deocamdată, și spun că Bob  Ewell a  căzut singur în propriul său  cuțit”. 
  Copiii cresc,  dispar  spaimele  cu  Bau/ Bau, în vreme  ce  tatăl  devine   un  model   adevărat  pentru  copiii lui,  cărora  puține au  fost dificultățile  pe care el le-a ascuns.
Impresionată  de  privirea pierdută a  tatălui , care avea  nevoie de îmbărbătare, Scout îl îmbrățișează  cât poate ea  de tare.
”   -Păi, ar fi ca și cum ai vrea  să ucizi o pasăre cântătoare, nu-i așa?”
O carte  rotundă, în cuprinsul  căreia  fiecare  pagină  cultivă sumedenie de trăiri, că poți fi, în același timp,  copil și adult, uimit și  iarăși uimit, de miracolul  vieții.
„  Bine zicea  Atticus:nu-l poți înțelege  pe altul dacă  nu-ți  pui papucii lui  și nu umbli cu ei”(366) 
  O  prietenie  deosebit  de  frumoasă îi unește  pe  cei  trei, tatăl , Scouth și  Jem, copiii fiind  convinși că  familia lor  este  înrudită prin legături de sânge sau de alianță cu aproape  toate familiile din  bătrânul oraș.

 O carte  care, ca și ”http://incertitudini2008.blogspot.ro/2010/01/de-veghe-in-lanul-de-sec„, îmi place  atât de  mult , de parcă ar face parte din sufletul meu.  

joi, 19 aprilie 2018

”Muzica este femeie.

 Femeia înseamnă dragoste, dar o dragoste primitore şi care, atunci când primeşte, se dăruieşte pe deplin.” 
Richard  Wagner


La Pitești,florile își deschid sufletele mai devreme decât în alte locuri. Parfumul și  toate  nuanțele  firii inundă  străzile,se schimbă , parcă, și fațadele  clădirilor, chiar și lumea  primește  spiritul unei senzații de  prospețime, de  ritm  în tonuri calde.
„Simfonia  Lalelelor„  împlinește  patruzeci  și una  de  primăveri, așa  că  și concertul de astă seară a primit ceva din cochetăria  unui  vis feminin.  
Pentru mine muzica reprezintă un prieten pe viaţă pe care l-am cunoscut de mică şi cu care călătoresc în fiecare clipă a vieţii mele. .
Muzica ne ajută să intrăm în contact cu sinele nostru. Câți oameni pe pământ, atâtea personalităţi, firi și, în concordanță, muzici. Muzica este o vibrație pe care o percepem cu toţii, fie că ne ocupăm cu asta sau nu, poate fi alinare, energizare, contemplaţie, adorare.”
 Simona Strungaru, dirijor ( dintr-un interviu, realizat de  Adina  Rosetti)
Orchestra simfonică a Filarmonicii Pitești, având-o la  pupitrul  dirijoral pe   doamna  Simona  Strungaru, o elegantă prezență carismatică,  plină de energie și de  șarm, ale cărei  mișcări  au vibrat continuu în consonanță cu  mesajul primăverii,
 concert/ maestru:  Mădălin Sandu,
 invitat, oboi:  Valentin Ghiță, 
ne-a oferit  un suav  buchet  muzical:
Miklos Rozsa - Tema iubirii din Ben Hur
John Williams - Theme from Schindler's list
Alessandro Marcello - Andante din Concert pentru oboi în re minor 
Ennio Morricone - Gabriel’s Oboe din filmul Misiunea
Ástor Piazzolla - Oblivion
Johann Strauss Jr. - Fruhlingsstimmen (Voci de primăvară)
Erik Satie / Simona Strungaru - Gymnopédies & Gnossiennes
Simona Strungaru - Valsul crinilor
Yann Tiersen / Simona Strungaru - La Valse D'Amelie Poulain
Piotr Ilici Ceaikovski - Valsul florilor din Spărgătorul de nuci
Johann Strauss Jr. - Rosen aus den Suden, op.388
Dmitri Șostakovici - Vals din filmul ”Primul tren” 

Fascinantă  seară! 
  Ce  frumos!  Atât  de  real, atât de romantic! 

  Felicitări  și mulțumiri  tuturor  artiștilor care, astă seară,  mai  altfel  decât  în  alte seri  de  joi,  ne-au  dăruit  mult  din  afecțiunea și din frumusețea care compun aleasa lor  profesie! 

marți, 10 aprilie 2018

neobosită dăruire


Lumea în mijlocul căreia am deschis eu ochii își colora existența, în toate anotimpurile, furând din rotirea zilelor și a nopților o nerostită, blândă grijă pentru flori.
Cât era iarna de lungă, aplecată, ore în șir, către pânza din războiul de țesut, ori torcând caier după caier de lână, bumbac sau de cânepă, în rostul vieții ei fără odihnă, femeia își făcea timp să îngrijească florile din fereastră; degetele ei asprite de treburi găseau în obidită tandrețe loc pentru garoafe în fuste crețe, roșii, roz și albe, rareori,adunând între petale un parfum pe care nu l-am mai simțit vreodată, de atunci, pentru micsandre zvelte, în aceleași tonuri calde.Râdeau printre ele, nestingherite, mușcate rotunde de dor.
Dimineața își deschidea ochii mângâind florile din fereastră.
De cum da colțul ierbii, micul petic  de culoare și parfum se muta dincolo de fereastră,într-o micuță grădină, cu buchete fragile de zambile roz, albe, albastre! după o vreme,se iveau de sub frunze timide mărgăritărelele , lacrimi duioase în cupe de rouă, se buluceau, mai apoi, bucălate, lalelele, însoțite de bujori, de candida iasomie. Nu întârziau nicicum călțunașii/pintenașii.
Generos din fire, zăvoiul din lunca Argeșului chema copiii să-i culeagă viorele cu rochițe de cerneală, brebenei în ciorchini dolofani, delicate micșunele cu îngeresc parfum!
Se întâmpla, să găsești, dacă aveai noroc, ascuns printre frunze și ierburi, rodul- pământului!
Extraordinară plantă!dacă nu i-ai descoperit încă magia, mergi și răscolește pădurea!
Vară și toamnă, zi de zi, în fiecare curte, chiar și pe la porți, flori în toate nuanțele curcubeului, care mai de care mai cochetă, mai ademenitoare, chemau ochiul la tihnă, la vis, la mirare.
Am rămas de atunci cu o mare dragoste pentru flori-le adun la ferestre, în vaze, pe masă, într-o carte, aștept și ador clipa dintâi a luminii cernute în pașnice raze.
Crăciunița nu și-a deschis fragilele-i petale astă iarnă. Zadarnic am așteptat.
Într-o zi , cam pe la jumătatea lui februarie, s-au ivit zeci de bumbișori bucălați.
De mărțișor, întreg balconul înflorise!
Aseară, în prima  zi de  Paști , s-a gândit să-mi mai ofere un gingaș surâs!
Atâtea taine, florile!