Nu mă gândesc prea des la fericire, încerc să mă bucur de ceea ce-mi creează o stare care nu are nevoie să fie numită, găsită doar în cele mai tainice firicele de suflet.
Când mă regăsesc- eu cu mine- caut ceva din dimineața aceea de iarnă, mama se trezise de dimineața, probabil că spălase rufe până noaptea târziu, asa că le întindea pe culme înainte de a trece la alte treburi.
Eram micuță, nu mergeam, încă, la școală. Prin gemulețul dinspre curte, al camerei luminate de flăcările jucăușe din sobă, priveam fascinată întregul peisaj al unei lumi, pe care mintea mea de copil o gusta cu nesaț:. rufele alb-albăstrii, ținute în scrobeală, găinile ciugulind prin zăpadă, șorțul mamei, zăpada nivelând protector grajdul, bucătăria de vară, ramurile osoase ale bătrânului nuc, curtea.
Ceva cald mă învăluia.
Cred că era fericirea!
Răsfoiesc paginile imaginare ale jurnalului acelor ani și alfu încă două momente când, poate, că am atins fericirea.
Era către seară, îmi pregăteam lecțiile pentru a doua zi, geometria, nou- apărută în orar, îmi dădea mari bătăi de cap. Văd cu ochii minții manualul cu foi gălbui, foșnitoare. Încercasem în fel și chip să rezolv problemele cu teorema înălțimii. Nimic nu mergea, brusc, așa, de nu știu cum și de unde, mintea mi s-a limpezit, cred că am dus o perpendiculară dintr-un unghi, totul s-a luminat, am rezolvat nu doar tema, ci toate problemele de la acel capitol
A doua zi, la școală, am fost cea mai cea!
Eram fericită!
Dacă este să caut în sufletul meu de adolescentă momentele de fericire, ele țin de sentimente:primele scrisori de dragoste, primul dans, luna...
Mai târziu, am descoperit fericirea în sentimentul inegalabil matern, doi fii,la ceva distanță unul de altul, fiecare altfel, primii lor pași, primele cuvinte stâlcite, serbări, școli, examene, sosiri.
Nepoțeii!💗
În urmă cu câțiva ani, într-o excursie în Damemarca, am aflat că danezii sunt poporul cel mai fericit din Europa. 
Am încercat să înțeleg ceva din fericirea lor- era primăvară ( la noi), la ei băteau vânturi aprige, îi vedeam dimineața pedalând care/ încotro, de la cel mai mic, până la cel mai vârstnic, neluând nicicum în seamă frigul, vântul, cerul noros.
Am văzut către seară grupuri de tineri,fete și băieți, unul lângă altul,în colț de parc, cu câte un suc sau câte o bere în mână, în spatele lor, bicicletele și ele, în cerc.
Le auzeam răsetele, le priveam fețele îmbujorate
Cineva din grupul nostru de excursioniști se întreba atunci, cu o ironie aspră.„cum să fie, domle, ăștia fericiți, când, clipă de clipă,te spulberă vântul??„
Deunăzi, a apărut ideea că noi am fi o nație fericită. Unii,între care și subsemnata, au primit-o ca atare, „hai, că-i bună”!
Cineva se mândrea că trăiește în mijlocul unui popor fericit, omenos, educat.
Citind cum ajunsese să formuleze așa ceva, mi-am zis, pentru și despre mine:măi fato, nu prea mai înțelegi lumea.
Sau nu o înțelegi deloc...
Tocmai trecusem prin două experiențe dure ( din punctul meu de vedere, uite, o spun pe cea dintâi:cineva, cu bună-țtiință, spărsese ghiveciul cu trandafirul japonez, așezat pe o latură a luminatorului comun al scării.
Planta încerca să înveselească, așa cum știa ea,privirile trăitorilor din apartamentele de pe scara blocului.
Când am văzut ghiveciul spart, aruncat de la etajul III tocmai jos, în spațiul scării vecine, am avut senzația unui examen picat.
A fost ceva imposibil de a fi înțeles.
După a doua întâmplare ( s-a petrecut joi seară, înainte de concert, având ca urmare o noapte de nesomn), chiar m-am speriat. Și iar am stat de vorbă cu mine, și iar mi-am zis că , poate, nu mai pricep eu lumea.
Ieri dimineață, într-o instituție, unde achitam un abonament, îi spun funcționarei numele, ea caută în calculator, se uită la mine și-mi zice.
- Dumneavoastră sunteți doamna R?
-Da, răspund cam speriată.
Dar, sunteți prea tânără în realitate!
Au zburat toate necazurile, a răsărit tot soarele în sufletul meu, am râs, am schimbat cîteva fraze simpatice cu tânăra .
eternități de-o clipă...
