luni, 24 decembrie 2018

frenezia serii cu parfum de cetină

În  satul meu din lunca Argeșului, colindețele  începeau  după miezul nopții.  Nu-mi  amintesc  de  câte ori să  fi mers,  știu  doar  că, de cu seară, mama pregătea  coșul . Parcă-i văd mâinile mereu  neobosite adunând ,cu  un fel  de  evlavie, colaci împletiți în casă, nuci, covrigi,  gutui. 
În  amețitor miros de  tămâie.

Ningea  blând, așezat, alb în vălătuci.
Între  Cer și Pământ se amestecau toate ale  vieții.
Satul își  torcea  poezia lui păstrată  din cine   știe ce timpuri.


 Puțin după aceea, se revărsau zorii în cântec de cocoși,  cete  de copii tăiau  gerul prin zăpada  devenită albăstrie, în lumina felinarului pe care tata îl  ridica, făcând  cărare  către poartă.
Frânturi  de  clipe, imagini prinse  în rama eternă a  timpului!

 Au trecut anii, știu  cât de bucuroși erau copiii mei  în Seara  de  Ajun, să-și întâlnească prietenii și,  mai apoi, adunați în grupuri, să meargă pe la casele profesorilor.
 Seara se termina  târziu!
În zvon de glasuri  vesele, așteptând să  vină Moșul!
Și  nu a lipsit  niciodată!
  
   Cu fiecare an, numărul colindătorilor  este tot mai  mic.  
Vin doar picii din bloc,  însoțiți  de  mămici sau de  bunici, sunt așa de frumoși, în inocenta lor  zburdălnicie!
  Și  când  larma  se potolește, se așterne o liniște  grea. 
 A mai fugit un an...deja.  
Rămâne  ceva  învăluit  în misterul zilei de  mâine!

vineri, 21 decembrie 2018

”Undele visează spume,

    cerurile înșiră   nori”.
Mihai Eminescu

Primele mele  lecturi  au fost  niște povestiri asemănătoare  basmelor. ”Nuielușa de alun ” și Palatul de cleștar” . Mi le-a adus în dar, în clasa  a  II-a, cred, mătușa mea  de la  București, sora cea mică a tatei.  
Cărțile au  dispărut odată cu  înstrăinarea casei părințești, în al cărei pod  mama  păstra tot felul de lucrușoare,  care  nu  mai încăpeau altundeva.
 Mama   nu se putea despărți de ele..
  Într-o zi,  era, deja, târziu, am conștientizat, cu o tristețe   apăsătoare,  cât  de  valoroasă era pentru  mine  lumea aceea  de   mărunțișuri. 
 Nu erau  mărunțișuri, acolo  trăia  o altă lume!
Lumea  care  mă formase pe mine.
 Cum spuneam,  am deschis ochii  spre carte, citind   basme. Uitam de mine, uitam  unde  mă aflu și pluteam, eram, când  fiica  cea mică a  împăratului, când sora ei mai înțeleaptă, când  slujnica  mereu  tristă. Îi ștergeam lacrimile  cu  batista  mea  sufletească,  apoi așteptam  să  apară, de undeva,  norocul. 
Și el  venea !
Următorul  basm  mă purta  altundeva.Într-un loc, unde  chiar dacă  erau vrajbe,  încrâncenări, după  o vreme,  mai cu seamă, pe înserat,  cobora liniștea.
 Răul  dispărea și, fie că aveau loc  un ospăț sau  o  călătorie,  totul se  îmbrăca în lumină.
  În anii aceia  nu-mi făceam deloc  probleme în legătură cu  împărțirea lumii în  săraci și  bogați.  
Nici   de ce  existau pe lume  și prinți, și cerșetori.
 Prin clasa a  IX-a,  domnul Neagu, un  strașnic profesor de istorie,   mi-a deschis ochii către inechitatea socială, culmea!  vorbindu-ne  despre  războaie, despre expansiune, despre Alexandru  Macedon. Asta,  în vreme ce , la ora  următoare de  economie politică, alt  domn,  Nasta ,(purta niște pantofi cu  talpă  groasă, cam în orice anotimp, un fel de șenile)  ne   tooot spunea  cât de periculoși sunt capitaliștii  și  ce  val de bine  se așterne peste  noi  dinspre un anume punct cardinal.
 Au trecut anii,  eleva  de odinioară, ea însăși, mai apoi, profesoară,  a trăit, a citit, a  văzut  câte ceva  din mersul lumii.
 Ieri, pe după prânz, în  clipele mele de „eu cu mine„, ascultam colinde, privind  albul  de afară. 
 Involuntar, am deschis  televizorul.
  Pe ecran, alături, un  bărbat și o  femeie.
Președintele  țării, care  nu este împărat, este, însă, un  conducător, un om ales prin vot să reprezinte  țara și poporul  trăitor în granițele   țării. (cuvintele astea, săracele de ele,  sunt tot mai zgribulite în iarna  care  a început  năvalnic) 
 Și este, îmi place  să repet asta, că poate aud  și alții, profesor.
 Profesor de  fizică. 
 Și mai este  un  vorbitor  perfect  și cititor, la  cald, al celor mai importante știri din lume,  în  câteva  limbi  de circulație  internațională.
Și  este, ca atitudine, un  OM educat.
  Omul acesta,  conducătorul  țării în care noi locuim,  fusese „acceptat „ în vizită,  la  guvernul  aceleiași  țări, guvern care  are în frunte o  doamnă.
Ce a ieșit din această   întâmplare  nu  prea pot  să spun, că nu am înțeles.
 Dar, către seară, când, din nou, am deschis televizorul, înainte de a pleca  la   concert,  a apărut  un al  treilea  personaj. 
Liniștit, ca  o apă  după ce  au trecut inundațiile,  rezemat  într-un cot, în fața   mulțimii de microfoane, repede  reduse la tăcere,  a spus, printre altele: „dacă eram în locul  doamnei premier, nu l-aș fi primit pe   Iohannis  nici în curtea  guvernului„.

Dacă  ți-aș spune  că  am plâns,  sigur , m-ai acuza  de prefăcătorie  sau de infantilism. 
 Am plâns  cu tot sufletul meu  de  ființă, care  a trebuit  să  fugă,  să se ascundă, pentru  o clipă,  în lumea  inocentă  a ”Palatului  de cleștar”.

duminică, 16 decembrie 2018

Despre părintele unui domeniu academic nou



( în ziua a  VI-a  de  prezentat o carte  bună!)
”O mașină  poate  gândi  fără să fie  nevoită  să arate ca  noi”.

Sunt unele  cărți, a  căror lectură  aș vrea  să  se termine cât mai târziu, dau  pagina  cu  un fel de  mângâiere, mă las  cuprinsă  de o stare  greu  de  numit, dacă plouă este perfect!
   Cum ar fi putut să se întâmple altfel,  când am citit„Agonia  Lui  Turing”, de   David  Lagercrantz?
  Despre scriitor  nu știam nimic, despre matematicianul celebru , auzisem, desigur.
Nu este  un roman polițist,  este o carte bună și   frumoasă,  despre un destin  extraordinar.Despre  o viață  făcută din prea multe numere și secrete.
„Personal, cred că spiritul este ,de fapt, etern legat de materie, dar sigur nu de același fel de trup ... în ce privește natura legăturii între spirit și trup, consider că trupul [poate] ține un «spirit», cât timp trupul este viu și treaz cele două sunt strâns legate. Când trupul doarme, nu pot ghici ce se întâmplă, dar când trupul moare, «mecanismul» trupului care ține spiritul dispare și spiritul găsește un alt corp mai devreme sau mai târziu, poate imediat..”Turing a refuzat  să creadă  că inteligența este ceva specific numai oamenilor, „ceva care  poate  să apară doar în ceea   seamănă foarte  bine cu o porție de terci....„

În   7  iunie 1986, exact la  32  de ani, de la    moartea  savantului Alan Turing, gânditorul  obsedat de ideea  că  inteligența umană  este mecanică și  calculabilă, cum ar fi un șir lung de  numere, Universitatea  din  Edinburgh a organizat o conferință despre geniul  dornic   să construiască  o  mașină care  să poată învăța din propriile greșeli, prin comparații  cu ultimele cercetări din domeniul inteligenței artificiale. 
Organizatorul  adunării a fost profesorul de  științe computaționale la Universitatea Stanford,  Richard  Douglas.
 Invitat   de onoare, Leonard  Corell, polițistul care a anchetat   cazul morții,  matematician , el însuși  doctor  onorific al  Universității din  Edinburgh.
”Simbolurile sunt niște instrumente înșelătoare. Un scriitor  trebuie să le lase pe  seama  cititorului...O să vă mărturisesc  că am  de multă vreme   un viciu. Visez  cu ochii deschiși. Sunt cel mai  înverșunat  visător  dintre cei pe care i-ați văzut.
 Singura  problemă este că  la  șaizeci de ani  e greu să te gândești la viitor și să spui: `C\nd o s[ ]mplinesc  șaptezeci de ani o să apară și marea realizare, iar după ea  și contractele   la  Hollyood.
 Așa că eu visez la trecut.
Îmi imaginez o mașină a timpului cu care călătoresc  înapoi, în strada Adlington.
Dar, în loc  să ajung acolo  pe 8 iunie 1954, așa cum s-a întâmplat, ajung  pe  7 iunie...„
”Dragă Allan, îți cunosc viața  mai bine decât ți-ai putea imagina și, crede-mă, știu  că  te-au otrăvit  paranoia și prejudecățile, dar, într-o zi, o  să ținem o conferință la  Edinburgh, cu sute  de oameni importanți   care au cercetat lucrările tale și uite, Allan, uită-te la asta, uite mașina universală, COMPUTERUL, cum îi spunem noi astăzi„.

Tu  mai crezi că „Agonia lui  Turing”este o carte polițistă?

vineri, 14 decembrie 2018

Nu doar despre

   ”Un veac de singurătate„.
Ci și despre  lume, așa  cum este ea ” multiplă și oceanică„.
 Astăzi, după ce  o prietenă virtuală  m-a   chemat într-un joc de-a  bulgăreala  cu cărți dragi, m-am gândit  la unul dintre  cei mai fascinanți scriitori ai secolului al XX-lea.
Am citit patru dintre cărțile lui.
  Nu știu de ce m-am oprit, trebuie să-mi fac timp  pentru   celorlalte.

Ne unesc trei ani  frumoși. Într-un fel, am învățat  să zburăm împreună. În aceeași grupă, 118.( sper  să nu greșesc)  Lidia  și Marilena au fost colegele  mele  de  facultate  și de  cămin..
Au zburat anii,  fiecare  dintre  noi  și-a urmat  calea. Ne-am revăzut după mai bine de patruzeci de ani. De atunci,  ne  mai spunem una, alta, aici, în pătrățica asta  albă.
Astăzi le  provoc să se alăture  acestei  frumoase intenții  de a  reașeza  cartea  în locul  ei  unic.
Cartea  care  zidește  umanitatea!
Gabriel García Márquez. 
 „Toamna  patriarhului„. spune  autorul, este cartea l-a salvat de la  uitare .
”A fost romanul care  m-a făcut  cel mai fericit scriindu-l, căci este cel  pe care am vrut dintotdeauna să-l scriu și,  în același timp, cel în care mi-am împărtășit propriile  experiențe și confesiuni....L-aș  defini ca  pe un poem  despre singurătatea puterii.
Am scris  Toamna  patriarhului„ cum se scriu versurile...”
Dictatorul  este ”unicul personaj mitologic zămislit de  America  Latină”.
Garcia  Marques, o întrecere  cu realitatea cuprinsă  într-o istorie  universală.
 De la egal  la egal!
El și  o lume în care multe lucruri  nici nu aveau nume  când  naratorul  le-a descoperit.

marți, 11 decembrie 2018

despre cărțile care zidesc!

sau   parfumul cărților  cu frezii!


 O prietenă din   spațiul  virtual, numindu-mă „doamna  profesor”, îmi cere  să  postez  titlurile   câtorva  cărți preferate. Și, probabil, la  rându-mi   să  continui  „acțiunea”. O fac, cu mare plăcere, cu o singură observație:  nu mi se pare , în ceea ce mă privește, potrivită  formula de adresare. 
 Eu  voi rămâne  toată viața profesoară, chiar dacă ar apărea, între timp, în DOOM, nu știu ce reglementări, vizând  folosirea  numelor unor profesii.  Există  cuvântul „profesoară„, pe care eu chiar îl  iubesc , asta nu înseamnă  că  aș avea ceva împotriva  formei de masculin.
  Nu găsesc  că ar fi potrivit  , însă, a se folosi   forma  de  masculin pentru  doamnele care lucrează în  învățământul superior, vezi   doamna profesor Cati  A., dar, dacă, prin nu știu ce întâmplare  dumneaei sau altcineva , cu aceleași studii  și grade didactice, ar  „preda„ în   învățământul preuniversitar,   ar trebui  să primească titulatura  de „doamna profesoară„. 
Cum spuneam, există profesii   exercitate la fel de  bine  sau   la fel de  mai puțin bine , în a căror  definire, nu se impune  forma de masculin.
Mă simt excelent, când mi se spune „ doamna profesoară”! 
Sau  „doamna dirigintă„!
( mai ales,  dacă se adaugă  „vă  mulțumesc„!  , nu   doar ”mulțumesc „  sau, brrr! mersi!)

”Există pe lume o mulțime  de lucruri inexplicabile  de care habar  n-aveam mai înainte-lucruri inexplicabile care depășesc  rațiunea noastră.Ne închipuim că știm totul și când colo  nu știm nimic...Absolut  nimic”


A.J.  Cronin, Gran Canaria.”, pagina  290.

I-am mângâiat de multe ori coperta în ultimii ani, am scotocit în minte,  voiam să-mi amintesc  acțiunea, primeam  doar  vagi semne, finalul, da, finalul  este  extraordinar:
 „Inima i se  strânse. Din nou se auzi un scârțâit în tăcerea casei-un scârțâit slab, ca de pași ușori prin vestibul. Nu e nimic, absolut nimic și totuși fața  i se  făcu albă ca varul. Inima  zvâcni și se opri în loc. Nu se mai auzea niciun zgomot, însă în cameră plutea o undă de parfum distinct, îmbătător. Era parfumul florilor de frezia..., 294.

 Ieri, când am primit imaginile din Gran Canaria,  m-a  cuprins  așa, un fel de tristețe,   gândindu-mă  cât de  necruțător este timpul  care șterge din minte impresii pe care cândva  le simțeai mai puternice decât  orice.
 De ce  să uit? m-am toot întrebat. Este nedrept.  O carte frumoasă ar trebui să-ți rămână în minte, ca într-o bibliotecă de suflet. 
Și m-am culcat cu gândul că   mâine, adică în dimineața asta, o să recitesc  romanul lui Cronin. 
Sunt atât de  îngălbenite paginile, așa de  uscate, că parcă s-ar rupe, atât de mărunt scrisul...
 Și tot gândindu-mă   că  mai am  două cărți  care  mă așteaptă,  a apărut, nici eu nu știu cum,  o idee : teatru radiofonic!

Am ascultat  dramatizarea, cu cartea  alături, pagină cu pagină!
Extraordinară experiență!
 Atât de frumoasă!
Ca în copilărie!

 Harvey  cită din memorie: Lasă-mă  să plec de la toate acestea nu plângând, ci cântând ca o lebădă- e din Platon, Ismay. Apoi adăugă cu un zâmbet slab;Platon ăsta a fost un tip  măreț, ar trebui să-l citești, tinere, dacă ai ceva timp liber.„

duminică, 9 decembrie 2018

Am un fel de a mă bucura cu tot sufletul!

Clipocit  de clipe!
 Ascuns în reflexe  de lumină copilărească , trecutul se lasă  atins  cu  blândețe,toate  stau undeva, gata  să fie redescoperite. Amintiri simpatice , întâmplări  de toate felurile, el era „șeful clasei”, se adunau destule admiratoare în juru-i.
Despre  câte am mai vorbit...  
  Timpul  fuge, așa era și  mai ieri, atunci  când îl mai muștruluiam  că prea erau compunerile  telegrafice, era primul la matematică, din clasa  cu predare intensivă, de limba engleză , mai  sărea peste  câte o temă, o necăjea pe  doamna  de chimie  sau, la ultima oră, dacă profesorul de sport  încurca orarul,  după  ce  unul, mai îndrăzneț  întrerupea lumina, se  băteau  cu  bucăți de cretă...se încingea  o aprigă bătălie, că doar   apariția mea ,pe nepusă  masă, potolea nemotivatele  ostilități.
Copii!  cu  multe și originale moduri de a-și risipi energia.
Altfel, o clasă  foarte  frumoasă!
Ultima mea  promoție!
Tot unul și unul!
8D.
Astăzi, tineri foarte  serioși!
Unii  dintre ei chiar s-au căsătorit.
S-au împrăștiat care încotro, nu prea mai rămâne vreme   pentru  rețelele  de socializare.
 Nu au timp să se vadă, poate, cine știe, în vară, dacă  se ocupă careva  să-i trâmbițeze.
 Astăzi,  domnul proaspăt  avocat  bucureștean  mi-a adus un superb  buchet în alb și roșu!
Și o părticică  din  anii aceia  când, de multe ori, ca și acum, uitam câte minute numără ora...

miercuri, 5 decembrie 2018

despre bucuria de diseară


Că  ar trebui să  vină Moș  Nicolae.
  Mie îmi plac poveștile. Și starea aceea incertă, când uit  că sunt femeie în toată firea  și, nu știu cum,  mă trezesc, dintr-odată cu suflet   de copil.
Ce bine  că există gândul! 
 Fuge nebunește, străbate fără de număr   kilometri,  prin frig și prin ploaie, alungă  necazuri, că  nu poți scăpa   de ele,  se duce, se cuibărește în locuri dragi, pe poteci, sare gardul drept în curtea părintească,  se uită în toate părțile:cine mai  șterge fereastra aburită,  cine a mai pus  rufele   alb/ albăstrii  la  geruit, să  fie  mai strălucitoare  decât zăpada. 
Și iar fuge înapoi,  mai știi   amiaza aceea   cu  pregătirea tezei  la fizică, eram toți  în sala mare  de meditație, ce emoții, circulau și bilețele,   alungam frica  de subiectele „fizicuței„și  mai completam ceva într-un oracol.
Nu era  voie  să te  gândești  la   Moși aducători de daruri.
Și timpul  se aruncă nebunește , aleargă ca în poemul lui Alexandru Phillippide
, ce mult îmi place  mie  poetul ăsta! L-am descoperit  la un seminar  de   Literatură modernă.  Cu profesorul  Mihail Diaconescu.
Iată-te  mamă, vii de la școală, în curând, ghetuțele lustruite se așază în dreptul ușii”mami,  să mă trezești, vreau să-l văd pe  Moș.” 
 Mâine dimineață, ghetuțele își deschid  laaarg ochii   a uimire, sunt pline   cu bunătăți. 
 Ce  darnic este  Moșul!

Amiaza mea   de dinaintea  venirii  lui  Moș Nicolae, că zău! îl aștept cuminte, a  fost  specială . Mai întâi, un fost elev, bărbat de acum,  cu  robă  peste  blugi , mi-a spus, pe  mess( alte vremuri, nu-i așa?) ”sărut  mâna, doamna  dirigintă, abia aștept  să  vă  văd!„
 În drumul meu  prin câteva  locuri din  cartier, nu  prea a  contat  că ploua,  mie nu-mi displace ploaia,   cât pe ce  să   mă lovesc de  mama  Andrei. 
Andra este profesoară de franceză.  Câți ani să fi trecut  de când  îi  vedeam ochii  mereu atenți la mine, din banca a doua, rândul dinspre ușă?
”-Mereu vorbim despre  dumneavoastră„, îmi spune  doamna ușor căruntă,  cu zâmbet  frumos și voce emoționată.

Și dacă , diseară, Moșul uită  să sune la ușa mea, nu cred  că  voi fi  prea supărată.
  Bătrân, cum este,  își va fi rătăcit  agenda  cu adrese...

marți, 4 decembrie 2018

Astăzi

 este despre   fiul meu cel mare!
Dar și despre mama lui!

În vara aceea,  grădiniţele intraseră în vacanţă  înaintea şcolilor.
 Se ivise o problemă serioasă:  nu aveam   în grija cui  să-l lăsăm pe  grădinarul  nostru de nici patru ani. 
Școala  mea  se afla  la  vreo  trei  kilometri de gara  Costești.  Zilnic, parcurgeam   drumul   dus/ întors pe  jos.   Era imposibil  să-mi iau  copilul   cu mine.
L-a luat tatăl lui.
 Tot la școală, dar în oraș. 
 Secretara  îl  simpatiza, așa  că problema  era pe jumătate rezolvată. 
În ziua aceea, liceul lor  găzduia o ședință cu directorii   tuturor școlilor din județ. Lume multă pe  coridoare, treceau încoace și încolo  bărbați și femei  cu   tot felul de dosare  în brațe.
Prin ușa  secretariatului, larg deschisă, Malvina  trăgea cu  coada ochiului la copilul care  își vedea  de mașinuțele lui. De la o vreme,  văzând atâtea  figuri  care urcau și coborau scările, el își abandonase  jocul și se  uita  la  musafirii  grăbiți.
La  nici doi pași de el,  se oprise  cineva ;  un personaj  mai mult lat decât lung,  pantaloni prinși în bretele, ochelari de soare , mai  să-i acopere  toată  fața  O pălărie    de pai, cât roata carului.
 Omul aștepta pe cineva.
 Copilul se uită, se tot uită, Malvina  se uită și ea...
- Nenea,  dumneavoastră  sunteți piticul  cel  bătrân ? 
 Ați pierdut-o pe Albă ca  Zăpada? 
Luat prin surprindere, omul face stânga împrejur, câțiva  bărbați aflați în preajmă  râd șmecherește, Malvina tușește, înecându-se, aplecată peste  hârtiile ei.
Puștiul de atunci  este tată a trei copii. 
Cel mare este student. 

La mulți ani,  băiatul mamei!