miercuri, 26 aprilie 2017

la Cărturești!

Obosită  de atâta  plânset, ploaia își odihnea ultimii stropi printre pietre  și ziduri. Deși colțuroasă, dimineața își  lămurea  drămuit  gândurile. Și noi, odată  cu ea.
   Socoteala  din târg  nu se potrivește  prea des  cu  cea de acasă-concertul  formației  „Pink  Martini” de la  Sala Palatului  pentru care  cumpăraserăm bilete  cu  două luni  înainte  nu prea  ne-a  încântat- așa  că , oricum ar fi fost  vremea,  o plimbare  trebuia  să facem. 
 Și  să ajungem la  Cărturești.

Dincolo  de   respirația agitată a străzii, librăria te primește  în decorul ei odihnitor, tu ,spectatorul a  tot, lași lumea  cu ale ei, tu, într-un  vast  parc, decor  în multe  culori, pliuri  de  lumină, acorduri  fără  sunete.  
Clipe  doar ale tale, amestec dulceag, atâtea  vieți adunate  între file, timp  fără început, diagonală difuză între  ceea  ce ești   și ceea   ce este, murmur, parfumuri,  teritoriul tău intim într-un  vast imperiu, însoțitori invizibili, cărți, atâta  lumină!


luni, 17 aprilie 2017

există mereu alte dimensiuni

Din barba lui netoarsă, cerul scutură picături reci. Arbori și flori, case și drumuri se supun cuminți valului de frig, ca și cum ieri a fost ceva foarte îndepărtat.
Plouă cenușiu în această dimineață sărbătorească, plouă monoton, plouă, parcă, și în sentimente. 
 Dincolo de tot, rămâne ceva curat, gândul că a dărui înseamnă, de fapt, a primi.

joi, 13 aprilie 2017

picătura de timp, picătura de viață

De cu zori, în spuză
  cerc de foc, în lujeri de bozii uscați,
 adunați grijuliu de cu toamnă, trosnet  în scară spre cer,
 prin zorii iviți între pleoape grele de somn, 
perdeaua de alb, vișini, pruni și gutui, 
apă neîncepută în oala de lut,
mâna bunicii adună jarul în vatră
foc rupt de restul lumii,
colaci împletiți în noapte târzie,
rostuiți pe câteva scaune mici, rotunde și ele,
așezate în cerc tăinuit,
vecine tăcute, împărțind pilaf de post cu prune uscate, păstrate în podul de taină al casei.
Joimărița, zicea nașa Rada,sprijinită în bățul alb,noduros,
Joi Mari, spunea bunica.

Rebegite de frig, sufletele morților se adună la foc, își încălzesc degetele, li se luminează drumurile.
Se întorc pe la casele lor.
Laolaltă, morții și viii, vis și speranță, ieri, rătăcit în cotloane de suflet, azi, în lumină și flăcări, rugăciune și mit, vrajă în dimineața rece de joi.
În revărsat de zori, urcă la streșini, abia pe la Moși, în oale arse, primesc neuitarea.

duminică, 9 aprilie 2017

cum să ajungi la adevăr?

Înconjurat  de  brazi cu vârfuri  mai înalte decât bătrânele-i turle, schitul se înalță cuminte  pe un tăpșan însorit în mai toate  lunile anului. 
     De la  înălțimea  curții  lui de piatră  și de  iarbă,   privirea  se scaldă în verdele  crud al pădurii de aprilie. 
Se adună  multă lume de Florii.De toate  vârstele.  
Un  fel de suavitate se simte în tot și în toate.
Mulțimea respiră  ca unul. 
   Cuvintele  preotului  se opresc limpezi peste  capete  plecate. Ai zice că  omul a uitat de  toate relele. Că și-a topit  în  convingeri nărăvașele-i porniri.Că de astăzi,  lumea  va fi mai  bună.
Cuvântul potrivit ar fi smerenie. 
 Se rostește  rugăciunea.
   Unul dintre  călugări  urcă  treptele  către  chioșcul  unde  mlădițele  de salcie  sfințită  urmează  să fie  dăruite.
Într-o clipă, trezită din inocenta-i contemplare, mulțimea aceea, atât de  cuminte, se-ntoarce,trufaș trup șerpuit cu  brațe  înfometate capătă voluptatea disperării. 
 Își cere  răsplata așteptării. 
Ce îndârjire, ce fețe schimonosite, picioare  călcate, mlădițe strivite,drum obosit... 
De ce  frumosul devine atât  de repede  urât?
De ce  ființa  asta  cu  haine  curate pare  că s-a scăldat în noroi?


joi, 6 aprilie 2017

Scuză-mi, te rog, neștiința!

A fost o vreme- ani  mulți la  număr- când eu i-am învățat pe alții:copiii mei și sute  de  copii ai altora.  Că a fost bine, că a fost altfel, asta o
pot spune ei. Sau faptele lor.
Astăzi, aș vrea să mă învețe  și pe  mine altcineva, mă rog, nu  chiar  să mă învețe, să mă lămurească:  domnule,  dacă, pe vremuri,  lumea  noastră românească se împărțea în: muncitori, țărani  și intelectuali, astăzi, 6 aprilie 2017, tot așa o fi?
Și  mai am, așa, o nelămurire;  pe la  noi  mai sunt  fabrici?  că despre uzine, parcă mi-ar fi  teamă să întreb. 
 Unde  mai pleacă, dimineața,  lumea  de acasă,când pleacă?

luni, 3 aprilie 2017

”Sus, pe garduri, sclipesc stropi sărați...„

” Mi-e tot mai greu să găsesc o definiţie a poeziei. Dar cred că noi, poeţii, avem datoria să facem lumea mai frumoasă. S-o salvăm de la indiferenţă, prin înţelegerea şi relevarea rosturilor vieţii. Şi putem face asta, numai dacă primim în schimb dragoste şi frumuseţe. Însă nu poţi nici să primeşti şi nici să dai dragoste şi frumuseţe într-o lume tensionată. Sau, dacă poţi, asta nu ţine de inimă, ci doar de tehnică. Boris Pasternak spunea că tinerii poeţi care scriu fără să cunoască în profunzime lumea, istoria n-au nicio şansă de-a ajunge mari cu adevărat. Dar, ca să fii un mare poet, trebuie în acelaşi timp să cunoşti ca nimeni altul limba în care scrii, adică să fii „poliglot" al limbii tale, aşa cum marele meu prieten Nichita Stănescu susţinea pe drept cuvânt că este „poliglot de limba română...”

Evgheni Evtușenko
18 iulie 1932/  1 aprilie 2017
poet, romancier, dramaturg, eseist, actor, regizor

 Iubire
”Te iubesc mai mult decât natura,
Fiindcă tu natura însăşi eşti,
Decât libertatea mi-eşti mai dragă -
Fără voi, ca un ocnaş trăieşti.

Te iubesc cu toată nebunia,
Ca pe-un hău, nu ca pe-un drum de roţi,
Te iubesc mai mult decât se poate,
Cât de mult - să înţelegi nu poţi.

Fără noimă te iubesc întruna,
Şi când beau şi-atunci când spun prostii;
Mult mai mult decât pe mine însumi
Te iubesc. Vreau sigură să fii.

Te iubesc mai mult decât pe Shakespeare
Decât toate cele pământeşti,
Mi-eşti şi decât muzica mai dragă,
Pentru mine, muzica - tu eşti!

Te iubesc mai mult decât speranţa
Gloriei, în veac de vis şi fum,
Decât ţara asta ruginită,
Fiindcă tu eşti ţara mea acum.

Eşti nefericită? N-ai temeiuri!
Nu-L mai mânia pe Cel de Sus.
Decât fericirea mi-eşti mai dragă
şi decât iubirea, mai presus.„

joi, 30 martie 2017

”M-am născut pe Google”

„am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră
către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun Mamă...”
Ionuț Caragea
(am citit  mai multe poezii  semnate  de  sportivul român, stabilit în Canada)

Se zice că numele domnului din imagine, rostit în fel și chip, ar fi, de fapt, o greșeală de scriere, corect fiind Googol, adică un număr uriaș,1 urmat de 100 de zerouri.
Tatăl este Milton Girotta, nepotul de 9 ani al matematicianului american, Edward Kasner.
Este cel mai curtat personaj de pe planetă (probabil) zilnic adresându-i-se 20 de milioane de cereri.
Dacă vrei că cauți cele 3 miliarde de pagini,lucrare pe care motorul lui o realizează în jumătate de secundă, ți-ar trebui 57707 ani.

joi, 23 martie 2017

”Omul sfințește locul!”


Se cuvine ca succesul să fie mereu respectat!

Există, și asta nu o descopăr eu în clipa asta, o tinerețe a gândurilor și a faptelor, ca și  tinerețea  vârstelor. Inventivitatea tinerilor este,  orice am spune, mai vie, mai fără de temeri, decât a  vârstnicilor. În mintea  tânără, ideile vin mai năvalnic, mai arzător, mai nebunesc chiar, pentru că, în tinerețe, ești  mai mult inventiv decât judecător al faptelor tale.
La toate astea, m-am gândit după ce am aflat ce a făcut un tânăr cu satul lui, pironit în Ev Mediu  românesc:


Și   revăzând  eu  cu  ochii minții mele tot ce a  cuprins acest tânăr instruit și educat dintr-o realitate părăginită de-a dreptul, m-am  trezit  că iar   îmi place lumea scrierilor lui Ion Slavici.Da, lumea  lui Slavici!  Nu te mira.
Cine îl mai citește astăzi pe ardeleanul căruia  chiar  Mihai Eminescu  îi spunea  prietenește  să  se mai curețe  de „șirianismele” lui?
Îl vor mai fi citind- cine știe dacă  o fi  strop de plăcere în lectură- școlarii care au de trecut prin furcile caudine ale examenului ;unii, pentru a intra în liceu, alții, pentru a   primi  diplomă de bacalaureat.
Da, m-am întors la ”Popa Tanda„, acel preot care, după  ce ajunge la fundul lăzii de zestre a nevestei sale  și simte  că trăiește  la fel de  mizer   precum sărăcenenii pe care îi păstorește, se iluminează chiar în clipa când căderea lui părea să fie totală.
 Popa Tanda se  reconstruiește, își reconstruiește misiunea de  călăuzitor de suflete, reconstruiește o întreagă  comunitate.

Oamenii  dintr-o parte sau alta  a  țării pot fi săraci cu totul, pot fi leneși, dezinteresați, needucați, lipsiți de perspectivă,  din diverse motive, poate  că  nimeni  nu i-a  ajutat  niciodată, din tată în fiu, să dobândească  deprinderi bune, poate  că ei  și-au pierdut menirea.  Cu cât se ”adapă„ mai mult din  balta  lâncedă  a  inerției,  cu atât mai mult cad.
  Dacă   apare o forță vizionară, fără temeri, un om cu   însușiri  naturale  potrivite, precum  primarul din Dudeștii  Noi, balta se asanează, terenul se  curăță și  se  construiește  viața.
 Ca în satul preotului  Trandafir   din Sărăcenii lui Ion Slavici.

Dacă  undeva,  într-un  colț a  nostru  a fost posibil, de  ce nu s-ar putea  și în altele, iar  , mai apoi, în toată   țara asta a  noastră?
 Cât să mai  așteptăm  să  se ivească  un Padre  commune?

luni, 13 martie 2017

V-am dat teatru,

 vi-l păziţi 
 Ca un lăcaş de muze;
  Cu el curând veţi fi vestiţi 
 Prin veşti departe duse.
Cu el năravuri îndreptaţi,
Daţi ascuţiri la minte, 
 Podoabe limbei noastre daţi 
 Cu româneşti cuvinte!",
Iancu  Văcărescu, 1819 

Ai trecut  vreodată pragul unei școli construite de  inegalabilul  Ministru-Cărturar, Spiru Haret? 
 Modelul  era simplu; două săli mari, luminoase, despărțite de un hol  cât să nu se bulucească prea  tare școlarii și o cancelarie  micuță, căreia nu cred  să-mi fi venit, vreodată, prin minte, să-i trec pragul.
 Învățam după amiază, în sala dinspre ulița tivită  cu duzi sănătoși, ale căror  vârfuri se înălțau  mai sus decât  școala. Când doamna  Ana Tănăsescu, învățătoarea noastră,  s-a îmbolnăvit, a  înlocuit-o domnișoara Silvia: tânără, frumos îmbrăcată, blândă, mereu zâmbitoare. O așteptam cu mare plăcere să se ivească  pe   drumul  dinspre Ungureni.
Domnișoara  Silvia ne-a povestit prima oară despre teatru, despre cum se face el. Eram în clasa a III-a, vecinul meu,  Moș  Nicolae, își cumpărase  o minune  de cutie micuță,  din care  tocmai auzisem  la teatru radiofonic ”Peer Gynt„!
Tânăra  noastră învățătoare ne-a învățat  cum este  să transpui  un basm într-o  piesă.
  Cu pereții proaspăt văruiți și cu podelele  bine lustruite  cu terebentină de  moș Stan, omul de serviciu, la serbarea   sfârșitului  de an, clasa  noastră  a devenit sală de teatru. Părinții  au  adus scânduri, le-au  bătut  bine  în cuie,  să ne țină  pe  noi, artiștii.
 Rude  și săteni   tot veneau...
În  acea zi, gătită ca o  împărăteasă, ( fără partea  cu   vrăjitoarea,  rol pe care  precauta  noastră regizoare  i l-a încredințat Ninei Dinu, recompensându-mă  cu un bonus  de ”Zâna Florilor”)  îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie a  domnișoarei, am debutat în fața unui sat întreg.
A fost  întâia fereastră deschisă  către  o lume  de  vis.
 Când am ajuns la  gimnaziu,  într-o  seară, pe scena  Căminului  Cultural, de la Ungureni, i-am văzut pe  toți profesorii  și învățătorii  din   trei  școli vecine în ”Titanic vals„, de  Tudor Mușatescu.  Regizor era  profesorul nostru  de Limba Română, absolvent  al Facultății de Litere și de  Filozofie, domnul Fulga.
Au trecut anii.
  În clasa a  X-a, s-a întâmplat ca domnul Nasta, profesorul  nostru  de  economie politică, un tip  de la care puțini erau cei  care  se  lăudau că  primesc  câte un  8,  să pregătească  o piesă”Safta și fetele  ei„. Nu-mi amintesc  autorul,  nici  mare lucru din  acțiune.  
Eu și prietena mea, Rodica  Semartian, cu care tocmai  m-am văzut  de Mărțișor, am primit  rolurile  surorilor  mai  mici. 
Spectacolul  a avut loc în Sala Partidului, lume  multă, invitați erau profesorii noștri, premianții tuturor claselor, părinți, ce mai! a fost  un mare  succes.
Într-o  sală de teatru adevărat , am intrat  abia în anul I de facultate, când am văzut ”Tache, Ianche și Cadâr”.

Îmi place  să merg la teatru!  Chiar mult.
Deunăzi, prietena mea, Lumi,  aflându-se în oraș, m-a anunțat că   încă sunt bilete  la o comedie  cu doi actori     talentați, foarte  cunoscuți: Claudiu  Bleonț  și Magda Catone.
Nu-mi dau seama  de ce  pentru noi, provincialii, costul unui  bilet este  dublu față  de  capitală, poate, cumva, pentru că „ obrazul  subțire  cu cheltuială se ține”.
Nu  putem negocia, ne răsfățăm  și noi, că  doar  o dată pe ani sunt zilele mărțișorului. Zău  așa! 

”Un bărbat și mai multe femei”.  
Nu  cunoșteam  nici autorul, aveam să aflu  la intrare în Casa  Sindicatelor: Leonid  Zorin, cu specificarea pe  afiș” „adaptare, așadar  nu  știam nici subiectul piesei.Intuiam că  ne  vom distra,  mai ales  că orice  privitor  de teatru  știe că  ambii actori  sunt dotați cu  mult umor și cu multă inventivitate. 

Nu insist  asupra  conținutului   piesei, care   vrea  să  ofere o variantă de rezolvare a   conflictului  de cuplu: cine este mai tare?El, un bărbat  timid, aflat în  situația de a-și  procura permis de   șofer amator, pe care  nu-l poate obține  decât după ce face dovada  că  nu  figurează  în lista  bolnavilor  psihici și EA,
( ”  Nu mai complica  lucrurile. Dacă trebuie, trebuie!  Du-te și cere adeverința. Dacă stai în banca ta, nu se leagă nimeni de tine.
Adună-te!  Fii bărbat!„, )
femeia, multiplicată  cu mare talent de  Magda  Catone, în  mai multe  ipostaze, una mai năucitoare decât cealaltă: soție, funcționară, doctoriță, colegă de serviciu,  pensionara  din tren, poeta, directoarea, vecina  de apartament.
 O construcție scenică  spumoasă,  o lume  nebună, dar simpatică tocmai prin ineditul ei,  banalități  devenite
 amuzament  savuros,comic  cât vrei,  Magda Catone  se întrece pe sine, Claudiu Bleonț, de asemenea.
Cred  că ar fi  fost  de ajuns.
 Ce vreau eu să spun este  că în prea multe situații, limbajul a devenit mult prea  vulgar, gesturile obscene  s-au amestecat  cu  trivialități lingvistice, repetate insistent. 
Am omis  ceva: la începutul   spectacolului, El a cerut  ca, pe o scară, de la 1 la 10, să  i se permită  „să fie porcos„: a venit repede un răspuns  din prima  linie: 8.
Poate  că  sunt depășită. Poate  că și prietena mea, tot  profesoară, o fi pățit același lucru. 
 Nu pot  să nu  fiu nedumerită, nu pot  să nu-i întreb pe  iubitorii de teatru: care mai este  menirea  lui?
Cumva, testamentul  arghezian
 „ Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure. 

Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. „ să se fi transformat într-atât, încât trivialitatea să ajungă sublimă metaforă?


Ce fel de  cultură se  construiește  sub ochii noștri?

luni, 6 martie 2017

ceea ce este doar al tău

  „Fetele repetă greșelile  mamelor...„

Din când în când, îmi place  să gust acea  fără  de margini voluptate a  sublimei dureri  dintr-un  film frumos de dragoste.

L-am văzut  prima oară, la începutul anilor  90, când cineva, nu știu  cum, aducea casete pe care  se cam bătea  toată lumea.
L-am revăzut de curând, pe părți.
Poți spune  ce vrei. Sunt filme  de tot felul.
Îmi place, din când  în când, să fiu doar eu  cu mine,  să plâng și să  râd, să sper, să mă bucur, să ascult, să mă întreb. Un film frumos adună tot felul de emoții, pătrunde în ascunzișurile  cele mai tainice ale imaginației cu acel unic fel de  grijă maternă, care te ajută să fii, pentru câteva ceasuri, ceea ce, poate, uitaseși  că ești.
Nimic nu poate frâna imaginația, realitate sau  doar iluzie,  universul este al tuturor, oricine poate  vedea  ce  văd eu, dar  visul, visul nu poate  fi trăit decât  de fiecare,  în parte, într-un singur  fel.

„Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viață, mai dulce decât orice altă vietate de pe fața pământului. Din momentul în care își părăsește cuibul, caută un copac cu spini și nu-şi găsește odihna până nu-l află. Apoi, cântând printre ramurile sălbatice, ea se aruncă singură în spinul cel mai lung şi mai ascuțit. Și, în extazul morții, ea se înalţă deasupra propriei agonii, scoțând un tril mai dulce decât al privighetorii sau al ciocârliei. Un cântec al cărui preț suprem este însăși existența. Întreaga lume înmărmurește ascultându-l și Dumnezeu în paradisul său zâmbește. Pentru că ceea ce este mai bun în viața noastră se obține numai cu prețul unei dureri existențiale… 

Ori cel puțin așa spune legenda”


sâmbătă, 25 februarie 2017

și noi, țăranii, am ajuns să măturăm străzile din București...

„Bă, dacă nu vă luăm gunoiul câteva zile, muriţi“, spune nea Mărin printre dinţi. Numai noi îl auzim.

            Cu Ion Costache am lucrat într-o duminică. El nu aşteaptă respect de la bucureşteni. Nu mai există aşa ceva. Doar bătrânii mai ştiu ce înseamnă un gunoier. Îmi și arată. Pe o stradă din Berceni ne aşteaptă la poartă, exact cum a spus Ion dinainte, o bătrână cu două pungi de gunoi în mână. Îi dă şoferului o hârtie de-un leu şi trei ţigări. Aşa face de ani de zile, duminica şi miercurea, când trece gunoiera pe-acolo
             Ion Costache este un ţăran din satul Corbii Mari, din Dâmboviţa. Tatăl său a fost tot gunoier, s-a pensionat de la REBU. Nişte unchi şi nişte veri de-ai lui sunt tot gunoieri. Şi nevastă-sa la fel. Vreo 50 de săteni din Corbii Mari sunt gunoieri în Bucureşti, numai la REBU, fac naveta 60 de kilometri cu un autobuz de la firmă, nu-i costă nimic. „Ia interesează-te de unde e femeia care mătură scările la tine în bloc, îmi spune Ion. Bag mâna-n foc că e tot de la mine din sat. Degeaba avem pământ, dacă nu avem cu ce îl lucra. N-avem bani. Guvernanții ăștia de după revoluție şi-au bătut joc de agricultură.”

Articolul numără, deja, cei șapte ani de acasă. 
Eu l-am descoperit  acum, la cafea. L-am citit până la capăt, înghițind  cu noduri  din licoarea dulce/ amară.
Undeva, în minte, se derula tabloul mișcător al   unei lumi pe care cei mai mulți o sfidează. 
Ea, lumea  aceea, există.
 Și noi  trăim, pentru că ea  există.

joi, 16 februarie 2017

în armonia de culori

Ce trupul tău îl înveşmântă,

Poeţii-închipuirii cântă
Un graţios balet de flori.” 
 Charles Baudelaire.


Dacă baletul ar fi o imensă grăd
ină, în care fiecare floare colorează amurgul cu propriul parfum, și toate florile laolaltă aduc primăvara, grădinarul , în această seară, a fost maestrul Tiberiu Oprea, prim- dirijor al Filarmonicii Pitești.
Nu, nu am fost la un spectacol de balet. A fost un concert în care toate vârstele au dansat în gând.
Astă seară , Filarmonica Pitești, dirijor Tiberiu Oprea, concert/maestruMădălin Sandu, invitată fiind o elegantă harpă albastră, Miruna Vidican, ne-a oferit tot ce poate însemna artă, bucurie, sublim!
„Invitație la dans”!
Claude Debussy- „Dans sacru și dans profan pentru harpă„
Marcel Tournier, „”Feeria, 
Charles Gounod , Balet din opera „Faust”
L. Delibes„baletul Coppelia( Vals, Preludiu, Mazurka)
Jules Massenet - Suita de balet Cidul.
Limbaj ascuns în colț de suflet, mișcare și poezie, acea scurtă nebunie care face bine oricui, iluzia că prin dans poți învinge gravitația, cum spunea cineva, ritm, uimire, dragoste, glorie, timpul în eterna-i încrâncenare, dramatism, fascinație, clocot, luptă, deznădejde, triumf, Viața!
Toate acestea într-un excelent concert!
Felicitări Filarmonica Pitești!
„La urma urmei, ești ceea ce ești. 
Peruci buclate-n cap de-ți vei înfige, 
Sau de te-i cocoța pe catalige,
Ai să rămâi mereu ceea ce ești.„!
Mefisto„ Faust„, de Goethe


joi, 9 februarie 2017

demonul viorii

Motto:
 Păstreaz-o,îi spuse, vioara aceasta  îți aparține. Mi-e rușine  s-o mai ating. N-aș fi crezut niciodată că țin în casă o vioară  fermecată.„
( negustorul care i-a dăruit lui Paganini vioara Guarneri cu ale cărei sunete a  vrăjit lumea)

Doamna Diana A., diriginta  noastră, era  profesoară de latină
Din mai toate  satele răsfirate pe văile Argeșului și ale Neajlovului, fuseserăm admiși  în liceu copiii cei mai harnici,  premianți în școlile noastre  de țară.
  Se făcea școală!
Sub ochii noștri de  copii uimiți, se ivea  chipul celui ce nu  nega  că ar fi  făcut pact cu diavolul: într-o seară, când a  intrat pe scenă, a călcat într-un cui, iar apoi, vrând  să-și potrivească vioara, lumânările au căzut de pe pupitru. I s-a rupt  coarda”mi„, încă de la primele  măsuri, a cântat în trei coarde  și publicul  căzuse  în extaz.
 Altădată, la un concert, îi va  mai rămâne fidelă o singură coardă....

De ce să-mi fi venit în minte  astăzi   ora aceea de dirigenție, chiar nu știu.
Poate  pentru că de, undeva, într-un colț de suflet, păstrez  uimirea! 

Astă seară, Filarmonica Pitești, dirijor Alexandru Iosub, concert/maestru  Mădălin Sandu Sandu, ne-a oferit un concert   foarte frumos, cu un   invitat special, Florian Rago, solist  vioară.
O prezență specială, mânuind arcușul  cu noblețe înnăscută. De altfel, aveam să aflăm că maestrul lutier  Bharat  Khandekar  a construit vioara special pentru el. 
Ascultându-l , fără să vreau,  am ”văzut ” o antiteză; un blond  luminos,cu chip angelic, atât de sfios, interpretând  compoziția acelui tulburător  Paganini:  înalt,  brunet, slab, un demon cu  privirea de foc!

„Concertul nr. 1 pentru vioară„, de Niccolo Paganini
„„Uvertura  la  Oberon„,  de Carl Maria von Weber
 „Simfonia  nr. 4 în do  minor, Tragica, Renana.„, de  Fran Schubert

Un concert, aproape de suflet, frumos  ca o poveste  de iarnă, despre   magie,  lumină, îngeri și demoni, tragism și  triumf.
Felicitări  artiștilor  instrumentiști, care ne fac să  uităm, fie chiar pentru  câteva zeci de minute , întortocheatele căi ale  vieții!

marți, 7 februarie 2017

și iarna se face primăvară!

Când  aduci   pe lume un copil, te copleșește  Magia!
  Cu fiecare zâmbet al lui, ești tot mai tânără, iar când  buzele i se   se adună în primele cuvinte, ești, deja, cea mai fericită MAMĂ.
Primii lui pași- primul tău examen adevărat!
El crește, tu îl înveți  mersul, și jocul,și  zborul!
Fug anii, mereu altfel, se cam schimbă  lucrurile, întreabă el, îi răspunzi tu, se rotesc anotimpuri,  tu aștepți, ai vrea  timpul înapoi, măcar  buchete  de clipe, departe  să fie aproape, acolo  să fie aici! 
Cât dor să poți cuprinde?!

Era înainte de 89. 
 Într-o seară de iarnă- copilul meu  avea vreo 3/4 ani-  am mers împreună la o colegă de cancelarie, care locuia   în spatele  blocului nostru, la parter. Eu îl pregăteam pe băiatul ei  pentru examenul de admitere.
Din holul de la intrare, prin ușa deschisă a bucătăriei,  se vedea cuptorul  deschis al aragazului. În cuptor, o cărămidă  mare, care, încinsă, sporea , cumva, căldura  din casă.
 Copilul meu  s-a uitat  curios, am intrat în  sufragerie, eu  îmi vedeam de treabă, el  își scosese   dintr-o gentuță de care nu se despărțea niciodată  soldățeii și animăluțele  de  toate felurile.  
A doua zi,  prietena mea  și-a amintit  că, din când în când, băiatul meu  tot trăgea  cu coada ochiului către  bucătărie.
La plecare, în timp  ce îl ajutam să se  încalțe, o întreabă pe gazdă, privind-o atent:
-Doamna, cum tăiați dumneavoastră cozonacul ăla  din cuptor??

La mulți ani, Vărsătorul meu iubit!

duminică, 29 ianuarie 2017

Atâtea taine, florile!

Lumea în  mijlocul căreia am deschis eu ochii  își colora  existența, în toate anotimpurile, furând  din rotirea  zilelor și a  nopților o nerostită, blândă grijă   pentru flori.
Cât era  iarna de lungă,  aplecată, ore în șir, către  pânza   din războiul de țesut, ori  torcând caier după caier de lână, bumbac sau de  cânepă, în rostul vieții ei fără odihnă, femeia   își făcea timp  să  îngrijească  florile din fereastră; degetele  ei asprite  de  treburi găseau  în obidită tandrețe  loc pentru  garoafe în  fuste crețe, roșii, roz și, albe, rareori,adunând între petale un parfum pe care   nu l-am mai simțit vreodată,  de atunci, pentru micsandre  zvelte, în aceleași tonuri calde.Râdeau printre ele, nestingherite, mușcate rotunde de dor.
Dimineața își deschidea ochii mângâind florile  din fereastră.
 De  cum da colțul ierbii,  micul colț  de culoare și parfum se  muta dincolo de fereastră,într-o micuță  grădină, cu  buchete fragile  de zambile  roz, albe, albastre! după o vreme,se iveau de sub  frunze timide mărgăritărele,  lacrimi duioase în cupe  de rouă,  se  buluceau, mai apoi, bucălate, lalelele,  însoțite de   bujori, de  candida  iasomie.  Nu întârziau nicicum călțunașii/pintenașii.
Generos din fire, zăvoiul din lunca Argeșului   chema   copiii  să-i culeagă  viorele cu rochițe de cerneală,  brebenei în ciorchini dolofani, delicate  micșunele cu  îngeresc parfum!
  Se întâmpla, să găsești, dacă aveai noroc,  ascuns printre  frunze  și  ierburi, rodul- pământului!
  Extraordinară plantă!dacă   nu i-ai   descoperit  încă  magia, mergi și  răscolește pădurea!
Vară și toamnă, zi  de zi, în fiecare curte, chiar și pe la porți, flori în toate  nuanțele curcubeului, care mai de care mai cochetă,  mai  ademenitoare,  chemau ochiul  la tihnă, la  vis, la mirare. 

Am rămas  de atunci  cu  o mare  dragoste pentru  flori-le adun la ferestre, în vaze, pe masă,  într-o carte,  aștept și  ador clipa dintâi a  luminii cernute în pașnice raze.
Ce binefacere, neobosita lor sinceritate!  

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

când paltinii dau aripi prospețimii


motto:„Doar spicele și caii din zăvoi
Or sa tânjească veșnic dupa mine.”
Serghei Esenin
Frumos ca un înger, romantic cât toți îndrăgostiții laolaltă, neliniștit până la paroxism, în cei treizeci de ani, cât a fost în trecere pe pământ, fie în preajma unor celebrități, fie adunându-se cu întâmplătoare bizare figuri , care se adăposteau sub umbrela faimei lui, copilul minune al literaturii ruse, Serghei Esenin-toată dimineața i-am recitit poeziile-a fost un genial poet.
Ca om, era imposibil de înțeles, tragic și sublim!
Dacă te gândești doar că a crescut într-un necunoscut și îndepărtat sătuc, pe lângă niște bunici foarte săraci, după ce părinții l-au abandonat.
Că la nouă ani, scria deja poezii, nu în joacă..
Că a iubit cu patimă, că a iubit până dincolo de fire!
Sau că, într-un timp foarte scurt, a avut cinci căsnicii, una mai ciudată decât alta, și nici el nu prea știa câți copii a risipit în tumultuoasa-i scurtă viață.
Deseori, ii era mai ușor să fie împreună cu oamenii pe care ii disprețuia..
Sfârșitul lui? 
tragic!
Poetul? 
Uriaș!



Râul lunii curge peste văi

Sterpe… Crânguri… Inimă nătângă,
Vezi, răsunătorii zurgălăi
Iar au prins în hohote să plângă.

Drumul alb mă duce ca pe sus
Drumul drag cu rătăcirea-i lungă,
Drum pe care fiecare rus
Vrea tot mai departe să ajungă.

Sănii, sănii ! Asta-i viaţa mea !
Paltinii dau aripi prospeţimii
Tatăl meu este ţăran sadea,
Deci şi eu sunt fiu al tărănimii…
 .

marți, 24 ianuarie 2017

”căci numai prin Unire, neamul nostru va fi tare!”

Jurământul  de credință al domnitorului Cuza:


“Jur să păzesc cu sfințenie drepturile și interesele patriei, sa fiu credincios Constituției, în textul și spiritul ei, să priveghez la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și ura, iubind deopotriva pe cel ce m-a iubit și pe cel ce m-a urat, neavând înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației romane.” 


Deasupra  colțoasei dimineți, măreț,se ridică printre  valuri albastre, soarele.
Cerul  are  grijă  de  toți și de  toate!

Se ivește  de undeva, dintr-un colț de suflet ,  străfulgerarea acelei dimineți de iarnă, 24 Ianuarie, eram  elevă în clasa a  VI-a sau a VII-a, când domnul Tică Dumitrescu, profesorul nostru de istorie, ne-a scos în curtea  școlii: înalt, spătos, el însuși părea  un domn, vocea lui de bariton s-a revărsat  peste capetele  noastre de  copii, ne-am prins  de  mâini, hora a depășit curtea mare a școlii, veneau  săteni, mai întâi cei de pe ulițele vecine cu școala,vestea  s-a răspândit și tot alții veneau.
Copii și  bătrâni, femei  și localnici  SIMȚEAU laolaltă cum crește acel tainic fior care izvorăște  din  suflet!

LA MULȚI ANI DE  ZIUA  UNIRII!

duminică, 22 ianuarie 2017

~`Există , oare, vreun mijloc de a „vedea” răspunsul? „

 Nici nu mai ninge, nici ger  nu este, cu toate astea, plutește un frig care  se naște  din albul devenit gri. Ceva, care vine de nicăieri, se răspândește, îngroșându-se în șuvoi..
 Când simt  asta,  iau măsuri. Prima-  niciodată  nu dau greș cu ea, este  să mă duc la librărie. Lumea aceea tăcută, în orgolioasa ei indiferență, cuprinsă între pagini, stivuite pe rafturi, nu  are  nimic  a face  cu lumea de afară  sau de la televizor. 
 Cât parfum!
Câte  gânduri!
O magie pe care  nu știu  să o descriu. O simt doar. Și ce bine face!
 Mi-am cumpărat trei cărți.
  
Se impune  o anume estetică sau, de fapt, un fel de ritual:încep lectura  celei pe care o cred  eu mai altfel.
 Despre  Richard  Feynman  nu-mi amintesc să  fi auzit la școală. Sau, poate că ne va fi spus  ”fizicuța ”și am uitat eu. Ce mai! povestitor  este  chiar autorul,  un fizician foarte simpatic! Un tip, care, încă din copilărie, că la maturitate a  făcut  lucruri foarte serioase-, într-un neastâmpăr  original de puști   înzestrat cu o inteligență ieșită din comun, voia să  lămurească toate tainele care i se  iveau în  față.
Mor de plăcere citind!  Să nu crezi că o să-ți povestesc . Nuuu. Ce o să-ți spun  este   o  problemă, din cauza  căreia  m-am oprit din citit, încercând  să-i dau de cap, eu, adultul umanist( pe  jumătate), care vrea să  „vadă ”cu ochii  copilului de  15/ 16 ani.
 Și , cum  nu sunt egoistă, împart  momentul cu tine, adică, eu scriu problema și tu  dai soluții, da? Și-ți dau și o mână de ajutor; adolescentul spune că inventa probleme și teoreme, cărora le găsea mereu un exemplu practic la care  să se aplice. Așa  născocise el un set de probleme cu triunghiuri dreptunghice, în a  căror rezolvare nu indica   lungimile a două laturi, pentru a o găsi pe a treia, ci stabilea  diferența dintre  cele două.
 Ce să mai  bat apa în piuă, iată problema:
avem un catarg și o frânghie agățată în vârful lui. Când frânghia atârnă, ea este cu trei picioare mai lungă decât catargul. Când tragem de ea, ca să fie perfect întinsă, frânghia ajunge  la cinci  picioare de baza  catargului,
 Cât de înalt este catargul?„

Te aștept la discuții!
p.s. poate tragi un pui de somn, ca să  fie mintea limpede!

miercuri, 18 ianuarie 2017

”„Noi trebuie să vrem să devenim oameni„

”Viața mea  a trecut  de parcă   nici  n-am trăit”. 

Vorbele astea mi-au rămas în minte,când,  l-am văzut la televizor, cu nu prea mult  timp în urmă, în”Livada de vișini, de Cehov. 
 Păstra ceva din atitudinea lui demnă de odinioară, vocea  își pierduse însă  aceea unică rostire, iar trupul nu mai era deloc ascultător.
Astăzi am aflat că sufletul lui  Ion  Besoiu   a urcat la cer. 
Pulbere de stele!
Eu o să  mi-l amintesc pe Anton Lupan  din „Toate pânzele  sus„!

despre cum să-ți porți în bagaj toată viața

 Învață să-ți alegi  gândurile, așa cum  zilnic îți alegi  hainele.


Aseară am văzut filmul, cartea am citit-o în 2008. 
 O carte frumoasă, scrisă de o persoană prietenoasă, ironică,  tristă și veselă,  așa cum sunt  femeile care își tot caută definiția.

http://www.filmetraduseonline.ro/2016/11/eat-pray-love-film-2010-mananca-roaga-te-iubeste-online-subtitrat.html

duminică, 15 ianuarie 2017

„Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!”

„  De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări....
Pot să mai renviu luminos  din el   ca
Pasarea  Phoenix? ”
ODĂ(  în metru antic)
MIHAI EMINESCU



”În situațiunea politică și în condițiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toți o stare de siluire și o anomalie, cu toată organizațiunea savantă a instituțiunilor, în toate raporturile sociale tradiționale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor, fie autor, în revoluțiunile ce ne-au agitat și ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să sfârșească acestă operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile....„Mihai Eminescu,OPERE,III.Publicitică, „Patologia societății noastre”. pagina 438.

vineri, 13 ianuarie 2017

viața în travesti

Cum să poți semăna  cu ceilalți, când ești sortit să fii, totdeauna, tu însuți?
Să plângi, când  nu-ți folosește la nimic?
 Să zâmbești  în margine  de  gene, mângâind  icoana  unui timp rătăcit?
Să treci cu nepăsare mai departe, prefăcându-te  că  toate sunt mereu  la fel?//

Într-o vreme, sunt mulți ani de atunci, abia terminasem facultatea, într-o iarnă geroasă ca asta, ne-am cunoscut în stația   de autobuz.
   Dădea să fugă noaptea, ziua își scotea  din manșonul gros degetele  înghețate,abia se deslușeau siluetele celor care  așteptau autobuzul.  
Doamna H  era învățătoare undeva, într-un sat de pe valea  Râului Doamnei.Navetistă.  Ca și mine,fiecare în altă parte a județului. Până în  vară, zi de zi, mergeam împreună  la autogară. 
Câte nu ne-am povestit, au urmat vizite, chiar și vreo câteva petreceri de familie...
 Viața are drumurile ei, ne vedeam tot mai rar, într-o vreme  era  bolnavă, s-a pensionat mai apoi, aceeași discretă  cochetărie, mers mai încet,alți ani trec în goană, un picior nu prea o mai ascultă, nici brațul drept  nu vrea să mai fie cum era, capul se mișcă într-o parte și-ntr-alta, cât de  dureroasă este  singurătatea, mereu nerostite discordanțe....

 Cu ochi dilatați de uimire, arbori înalți străjuiesc bulevardul. În haina lor sumară, tot  frumoși sunt. 
Am recunoscut-o imediat. aștepta un autobuz  în stația situată față în față cu cea de odinioară. Câteva fraze, urări, ochii ei cătau departe, nu m-a recunoscut, s-a ferit  să-mi spună, lacrimi mari  alunecau pe obrazul  brăzdat de  susurul  timpului. 

 Neliniștită staționare la răscruce de drum....