miercuri, 19 iulie 2017

ceva ce poate nu l-ar întrista

Veniserăm   de prin toate satele  dâmbovițene, cei mai mulți dintre noi eram  fii de țărani  deposedați  brutal, în acei ani, de pământurile  moștenite  de la  străbuni. Nu le era  deloc ușor  părinților să adune  ban pe  ban, pentru costul lunar al vieții noastre  de  elevi-interniști.
În diminețile  de luni, când  zorii se umflau în piepturi de  cocoși, doar atunci  când  primeam „învoire„,ne regăseam în autobuzul pufăind  din greu, plecat  cu  noaptea în cap, din  Vânătorii  lui  Nelu  Voicu.
  Patru ani, colegi  de  clasă,  noi  realiștii!
Aripile  ne creșteau  din  suflete! 
Cutezători, îndrăzneți, însetați  de  învățătură. Cu  toate  neajunsurile acelor vremuri.

Ne-am zburătăcit  care încotro, viața  croiește  poteci, luminișuri și  căi pentru fiecare. 
    Olimpic național, la  fel  de tare ca  Mituș de la  B, cu care  împărțea  gloria acelor ani, și-a  făcut  meserie  din chimie, mental și sufletește, inginerul s-a topit  cu  ea  la  cea mai înaltă  temperatură  în Combinatul  de la Călan,  dăruindu-se, poate, mai mult chiar decât familiei.

Într-o zi, după  aproape  jumătate  de secol, ne-am auzit   vocile la telefon. 
Câte povești, câte  năstrușnicii am ascultat  în simpaticele  noastre dialoguri: în copilărie, Vania  era  câinele lui preferat,  parcă  o  „văd„ pe dresoarea  de lei, o  frumusețe sălbatică,după care i se aprinseseră  călcâiele prin anul III  de facultate.
Iubitor  de șah.
Fumător  din pasiune.
Devorator  de  cărți! 
 Cât de  mândru  era  de  copiii și de nepoții lui, pentru care  am regizat  împreună  un  spectacol  cu  daruri  de  Paști. 
Spre  neuitare.

- Ginuca, eu  m-am împăcat  cu mine.
Ultima  oară, am vorbit  joi.

Cât de fragilă  este  granița  care  separă  viața  de  neființă....
 Electron pribeag,  sufletul lui colindă  acum printre aștri.
Fie-i drumul   luminat!

cântecul lui preferat!

luni, 17 iulie 2017

strălucitori!

Ador ulmii!
Cu statura lor tainică, umbroasă, ușor foșnitoare în o mie de fețe risipite în verde unic.
Se răsfață  în aleanul soarelui, se mișcă  ușor spre apus, ceva mai târziu sunt ca niște ostași obosiți după luptă.
Și când, în tăcerea  nopții, doar  petrecăreții greieri își  ascut  arcușurile,solemni, ulmii  își coboară  brațele grele de somn.
Mâine  se vor trezi cu noaptea-n cap!

joi, 13 iulie 2017

din fiecare carte rămân cu ceva

De la o vreme, citesc  într-un fel egoist, adică citesc  pentru plăcerea  lecturii, mai ales.  Sau  a  acelei  părți din mine, pe care o  hrănesc  doar  cu  gânduri.  Citesc  niște pagini,  blând,  calm, dau   foaia, nu vreau  să tulbur liniștea  celorlalte, și, deodată, îmi amintesc  ceva, mă întorc, caut, găsesc, sorb, este minunat  dacă plouă, ce  simfonii aud dincolo de fereastră!
Uite:  ( n-o să spun nici titlul cărții, nici măcar  pe  cel  al autorului)„ ....gândul că  ceea ce  numim noi suflet nu poate fi separat  de trup sau  de univers.  bunăoară.Provenim cu  toții din aceeași stea și,  așa  cum lucrurile lipsite de  viață sunt guvernate de legi, și cele  vii trebuie  să fie  la fel. Trebuie  să existe o structură, o  logică.„
„..misterul  este, întotdeauna,  mai amăgitor decât soluția”

”Un scriitor care își  ia munca în serios știe că o carte este dirijată de nevoia personajelor de a prinde  viață, nu de schița originală.„
 „există incredibil de puțini oameni care au calități  genetice necesare pentru a  conduce o comunitate„  ( și eu cred asta)

Despre  inteligența mulțimilor;
~Mulțimile au o inteligență ascunsă:...greșelile  lor se anulează unele pe altele, iar cunoștințele  se cumulează. Fiecare mică bucățică a puzzle-ului este  foarte sofisticată: furnicile  ( mușuroiul  de furnici) sunt insecte fără minte, dar au o organizare extrem de complexă și foarte  multă inteligență.”

p.s. tu cum citești?

marți, 11 iulie 2017

”Spuneți-mi o singură regulă după care vă conduceți ,

căci, mă uit  la  voi și nu descopăr decât  urmele celor care, cândva, au crezut în ceva, urmașii degenerați ai celor  ce și-au ales calea  cu sânge  și jerfă.
Minciuna, furtul, înșelătoria, ipocrizia,  falsul v-au coborât la  nivelul ființelor din care știința actuală susține  că am  provenit, încât, văzându-vă și auzindu-vă faptele,   mă mir  că mai aveți grai articulat. 
Uitați-vă la  cei  ce v-au  rătăcit  prin pustie și veți descoperi  că  nu sunt oameni, ci fiare...„
”Refugii„; „Cartea  Românească, „1984,  pagina  258.

Augustin Buzura, 22 septembrie 1938, Berința, Maramureș/ 10 iulie 2017


Când o prietenă  bună, care lucra la ”Librăria  Tineretului„, mă anunța  că a primit o  nouă carte scrisă  de  Augustin Buzura, bucuria  mea nu avea margini. I-am citit  cărțile  cu  un fel de  voluptate, care  tot creștea. Cu fiecare  altă  nouă carte.
„Absenții„,  „Vocile  nopții„,  Refugii”; Orgolii”, ”Drumul cenușii„.  
Cineva  observă  acești  doi „i„  din titluri!  
Simboluri!
 De ieri, Doctorul de minte și  de suflete, cu minunată mână  de scris ,a urcat undeva, dincolo  de  toate  drumurile  pământești. 
 Undeva, printre aștri.

https://www.facebook.com/daniela.zecabuzura?hc_ref=NEWSFEED&fref=nf

luni, 10 iulie 2017

cât pe-aci să păgubesc rău statul care mă ocrotește

„Omul este ceea ce simte,asta e dacă vreți perspectiva mea.În cazul meu și memoria mea este a unui afectiv, eu îmi aduc aminte mai mult ce am simțit în diverse etape ale existenței mele.„

Octavian Paler


Astăzi am simți  că  nu este  cine- știe -ce-mare-chestie  să ajungi  să furi statul.
Că într-o clipă, poți deveni  infractor.
 Gândul la cele întâmplate  nu-mi dă  pace. Tot  frământându-mă,  mi-am amintit  că am citit undeva  ce   spunea un psiholog  că trebuie  să faci atunci când ceva, o  întâmplare, un gest te apasă și simți  că  nu poți  să  te rupi  de  ceea  ce  s-a petrecut. Zicea   că   trebuie să scrii, să povestești și  să  recitești  ce ai reușit  să așterni  în fața ochilor  din ce  ți s-a întâmplat.

 De  niște luni  bune,  o fi un an, o fi mai puțin, am aflat  că  persoanele  care au împlinit o vârstă  nu trebuie să  mai   achite costul abonamentului   de  călătorie  cu autobuzul, în orașul în care locuiesc. M-am interesat   de unde se  pot lua  norocoasele abonamente, (  că   tot  cu abonament  trebuie  să  călătorești)  am citit  ce scrie pe  dugheana prin a cărei ferestruică îți întinde   cineva  documentul pe care  trebuie  să-l multiplici până la adânci  bătrâneți și ,conform indicațiilor,  am   făcut  copie  de pe cartea de identitate.
 Nu contează  că plouă, că ninge, că frige asfaltul, dacă  vrei  să  călătorești cu autobuzul , trebuie   să  dai ochii cu  aceeași figură acră, tu îi dai documentele,  de fiecare  dată,  și ea ,de la înălțimea  funcției pe care, cu onoare  o îndeplinește,după ce îți trece  numele într-un registru, și îți ia  cele  două copii ,îți dă  hârtiuța.
 Pe care trebuie să o păstrezi ca pe ochii din cap.( asta  am aflat  cam târziu)
Ei bine, de data asta, am pierdut-o.
 Eu merg mult pe  jos, rare  sunt  împrejurările  când  mă urc în autobuz, dar  da,  recunosc, sunt situații când  trebuie  să   merg  două stații până în centru. Sau mai multe, când trebuie să ajung la gară.
Când mi-am dat seama  că am pierdut   hârtiuța,( asta  s-a întâmplat  luna trecută) m-am dus la  doamna din spatele ușiței și i-am spus  ce și cum. M-a privit iscoditor și  mi-a spus  că  dacă mi-ar  da un alt abonament și controlorul ar descoperi,( habar nu am cum ar descoperi  el că eu aș avea al doilea abonament într-o lună) sigur  aș pierde dreptul de a mai primi vreodată  unul.
Am înțeles   că  trebuie să treacă luna iunie. Și a trecut.
 Astăzi, după ce,  în mai  multe  rânduri , mi-am cumpărat, de fiecare dată bilet,( patru lei  două călătorii) m-am dus  din nou, recunosc, cu mari emoții, la aceeași persoană  amabilă  și  bine intenționată.
  I-am dat  cele  două  documente, ea  m-a întrebat  când mi-a  scris ultimul abonament, am spus  că luna trecută, a  căutat în ceaslovul ei și a descoperit că  nu am așteptat  cât trebuie. 
Am ridicat și eu dintr-o sprânceană, că nu degeaba  mi-a zis  ea să nu mă mai strâmb, că dacă nu era  vigilentă, ar fi trebuit să vină după mine acasă, să-și recupereze prețiosul  document, pe care  Primăria îl  sponsorizează  din bănuții ei, cu dragoste și respect pentru  persoane  ca mine.
Să spun că mi-a  căzut cerul în cap?
 Să spun cât  regret că am  vârsta  pe care o am, să spun că  am  cotizat, la sindicat, bunăoară,  toată viața, și  niciodată, dar  niciodată , nu  am beneficiat  de vreun bilet  undeva, să spun că , de  când  mă știu,  mi-am  achitat absolut toate datoriile  către statul ăsta care, uite cât de fericită  mă face?

Mi-am sunat o   fostă colegă de clasă,  din București și am întrebat-o cum stau acolo lucrurile :simplu, ea  poartă în poșetă  cartea  de identitate și  amărâtul  ăla de cupon.

Am scăzut și în ochii tăi, așa-i?
Să-mi fi amintit chiar  degeaba  sfatul psihologului?

duminică, 9 iulie 2017

de undeva, dintr-un curcubeu!

Eu văd aici o Lume.
 Un Poem în neobositul mers al timpului.
Mă uit ; și mă tot uit... !
Cineva  spunea despre elefantul indian că uneori plânge...

Fotografiile  sunt un dar, între altele, de la o prietenă de pe blog. Are grijă să-mi trimită imagini de prin mai toate locurile pe care le bate cu piciorul.
”Partea mea din ce e mai bun pe această lume îmi va veni din mâinile tale: 
iată făgăduiala ta.
 De aceea strălucește lumina ta în lacrimile mele.
 Mă tem să mă las călăuzit de alții, ca să nu mă depărtez de tine, care aştepți la o cotitură a drumului să fii călăuza mea. 
Merg cu îndârjire pe drumul meu, 
până ce însăşi nebunia mea mi te va aduce la uşă.
 Căci am făgăduiala ta 
 că partea mea din ce e mai bun pe această lume,
 îmi va veni din mâinile tale.„ 
Rabindranath Tagore

vineri, 7 iulie 2017

„noi, profesorii; ei, școlarii„

Voiam  să scriu  ceva  despre  sat. Despre  satul  din sufletul meu. Tocmai  citisem  însemnările academicianului  Eugen Simion.  Îi înțeleg   strigătul.
  Las   deoparte, pentru  o vreme, satul  și treburile lui, pentru  că  niște  cititori ai  blogului meu  au tot  zăbovit  asupra unei postări vechi, ca  vârstă,  mereu actuală, îmi permit  să spun, ca  temă.
 Scuze!  pe atunci  nu  știam că pot să  scriu cu diacritice. Abia nimeream tastele. //
  
Am incercat sa evit momentul , adica sa nu scriu; este ceva aproape ridicol sau poate ca doar pare. Scriind , nu ma adresez nimanui , vorbesc , ma razboiesc , cum cu cine? cu nimeni , poate cu un intreg sistem , ee , prea de tot , cum cu un sistem.?La o adica , am si eu , ca multi altii , macar , asa, din cand in cand , niste rabufniri- apa de ploaie- pentru ca , de fapt , cine ma aude? si daca m-ar auzi , ce-ar face?

Chestiunea a inceput de la un copil, adica de la doi copii; in aceeasi zi , unul mi-a pus o intrebare, celalalt , justificandu-se ca n-a inteles cum este cu schimbarea valorii gramaticale, mi-a povestit ceva. Hazliu , in opinia lui. La inceput , am ras si eu, pentru ca era de ras. Apoi mi s-a parut, de-a binelea , stupid. Punand cele doua situatii una langa cealalta, a iesit ceva care m-a tot sacait.M-am intrebat daca pot schimba ceva, apoi mi-am zis ca poate doar mi se pare ca este grav, pana cand , uite, la ora asta imi astern aici nedumeririle.

Teza asta cu subiect unic , de la clasele a 7-a si a 8-a , a produs o intreaga isterie in legatura cu proba de limba si iteratura romana:manualele sunt elaborate de vreo 15 ani , iar tipul de evaluare amintit mai sus are 3 ani de viata.
Cum pe acolo de unde vin marile idei , a se citi gaselnite, se tot fac schimbari de ministri, plecati la altar cu avionul si negocieri de salarii , inainte de alegeri , elevul si ale lui necazuri au devenit elemente auxiliare. Cert este ca mare parte din ce se invata acum la clasa devine materie de teza abia la sfarsitul lui mai. Orice adult , care are o cat de subtirica legatura cu scoala , isi da seama ca nu este deloc simplu. Profesorii nici nu intreaba, nici nu striga, cum la cine? la inspectorii , care ar trebui sa lase politica pentru altii si sa-si faca meseria de INDRUMATORI , dar nici nu se documenteaza , ci CREEAZA(?).

Doua dintre subiectele care compun atat de comentata lucrare sunt compuneri , prin care elevului i se cere sa-si exprime opinia:a) in legatura cu un text liric la prima vedere, b) sa redacteze, intr-un numar limitat de randuri, o compunere , in care sa-si exprime propriile sentimente cu ocazia unui eveniment personal; evidentierea unor trasaturi ale unui obiect , peisaj , opera de arta , persoana.

Cred ca ar fi trebuit ca in cei 3 ani sa se fi realizat o carticica in care sa apara un numar de poeti , ale caror poezii sa fie citite de catre elevi sau , cumva , sa se faca niste precizari in intalnirile profesorilor la inceputul anului scolar. Neexistand niste directii clare, modul de lucru ramane la cum crede fiecare profesor , dar, mai ales, la bunul , cum sa-i zic: simt, plac sau (ne) priceperea fiecaruia .

Asa ca, o juna profesoara, posesoare a gradului I, care se adreseaza unei clase de 20 si ceva de perechi de urechi si tot atator perechi de ochi , in incercarea de a fi cat mai originala , adica de a-i invata pe elevi cum sa inteleaga mesajul unei poezii, ca " Lacul" lui Mihai Eminescu, printre altele, interpreteaza versurile"Ea din trestii sa rasara/Si sa-mi cada lin pe piept", dictandu-le :

trestia devine " axis mundi", iar iubita este o fiinta acvatica.

Copiii scriu in caiete, muti de uimire, incercand sa inteleaga ciudatul mesaj.Unii , neintelegand ce va sa fie asta , cauta. Unul a alergat la mine, fosta lui profesoara, sa ceara lamuriri.Mai intai , m-am mirat, apoi m-am intristat, pana cand , am inceput sa scriu aici, ca sa ma linistesc.

Daca la matematica, totdeauna -(minus), in fata parantezei schimba semnele din interiorul acesteia, la geografie, Carpatii tot acolo stau, cel putin pana in clipa urmatoare, la literatura , o poezie se poate interpreta , chiar in fel si chip? Da, pot fi multe variante de interpretari, dar ideile sunt aceleasi. Nu este permis sa-i spui pustiului de 13- 14 ani orice iti trece prin minte ca fiind un mod de abordare a unui text liric.

"Axis mundi", pentru vechii greci , era Olimpul.Toate religiile si-au ales cate un ARBORE, simbolizand AXA LUMII. Acesta face legatura dintre PAMANT si CER.

Eugen Simion, vorbind despre SALCAMUL lui Moromete , vede in acesta o valoare premonitorie, reprezentand unitatea , trainicia Morometilor, salcamul este , in viziunea criticului literar, un arbore cu autoritate, un punct stabil de referinta; reprezinta un simbol si o pavaza , iar prabusirea lui anunta un sfarsit, o destramare...salcamul este un element axial.
Recunoscutul critic "indrazneste" , abia dupa o suita de explicatii ajutatoare , sa definesca axul lumii ca arhetip al puterii , un simbol , totodata , phalic. Incheie subliniind ca Marin Preda nu s-ar fi gandit la toate acestea.

Trestia este o planta de apa , firava- nu poate supravietui iernii si nici nu renaste viguros primavara- este flexibila , poate fi, cumva , un simbol al unduirii, al tineretii schimbatoare; se si zice"mladie ca o trestie" sau" este firava ca un fir de trestie".

A o transforma in " axis mundi" mi se pare, deja , mult mai mult decat ridicol, suparator, iar pentru copilul pe care trebuie sa-l apropii de inefabilul poetic , pagubos.

Iubita-fiinta acvatica? Nu se poate! Este visul de iubire neimpartasita , la care natura participa , mai ales , in valoarea ei estetica ; el , indragostitul , isi asteapta iubita intr-un decor atat de drag poetului- lacul , inconjurat de toate acele elemente care compun cadrul liric eminescian: codrul, nuferii, trestiile, luna, luntrea, ferit de ochiul strain, indiscret. Accentul cade- nu pe frumusetea iubitei - ci pe starea eului liric: dezamagit, solitar, suferind , se retrage in natura , care il intelege si se deschide pentru el.

Sintagma " fiinta acvatica" striveste frumusetea textului , il trimite pe copil intr-un decor cu desene animate , cu sirene , unduindu-si miscarile.

Cealalta discutie pe care am avut-o cu un alt elev de la o scoala centrala a pornit de la ceva mai ciudat. O doamna profesoara , timp de o saptamana, si-a acompaniat predarea elementelor de vocabular la clasa a 7-a cu diverse genuri muzicale, ascultate de la casetofonul de pe catedra, preferate fiind formatiile contemporane , cu texte inspirate din viata de cartier.
Daca ar fi fost vorba de insusirea elementelor de argou , treaca/mearga, dar temele erau: conversiunea , polisemia , sensurile cuvintelor.

Am fost profesoara in ambele scoli-in cea"muzicala" un an, in cealalta mai mult de jumatate din intreaga mea cariera.

Da , au trecut anii , dar Eminescu este EMINESCU.
Lacul este incarcat cu flori de nufar, indragostitul asteapta, viseaza , ea nu vine si..singuratic sufera, vraja dispare , doar lacul ramane martor suferintei.

Profesorii sunt altii..ma gandeam , uitandu-ma in urma , ca, la absolvirea facultatii , nu poti sti prea multe , sunt atatea discipline care se studiaza din cine stie ce motive, dar, daca iti iubesti meseria si , mai ales , daca te respecti , inveti tot timpul , inainte de a le cere celor in fata carora te afli , sa te creada.

Profesorul este un actor-in fata unor spectatori -pe care nu trebuie sa-i manipuleze, ci sa-i ajute, putin cate putin, sa inteleaga lumea, lumea ca o mare scena.



sâmbătă, 24 iunie 2017

fără taxă

M-a cuprins melancolia ,gândindu-mă la viitor, așa că m-am apucat să fac dulceață de portocale. Este uimitor cum te înveselești când rupi feliile de portocale sau freci podeaua...„
David Herbert Lawrence

Stă pitulat între două blocuri, la parterul celui din dreapta. Ca și cum s-ar feri de ochii cumpărătorilor.
Din când în când, trec pragul buticului ticsit cu de toate, chiar dacă risc să mă împiedic în spărturile celor două plăci de gresie din fata ușii, în care se adună, de vreun an, tot felul de mărunțișuri, de care cumpărătorii grăbiți se debarasează cu nepăsare.
Îmi place zâmbetul ei cald.
Admir sinceritatea rar de găsit la vânzătoare: ”astăzi nu am nimic din ce vreți dumneavoastră...„
Fiica ei mi-a fost elevă.
Brusc, fără vreo introducere, mâinile încep să-i tremure, i se aprind obrajii, o lacrimă aleargă rebelă de sub pleoapa fardată în verde stins.
-Doamna dirigintă, Lilica este un copil extraordinar!
Nu știu ce m-as face fără ea, fără ajutorul ei.
Cuvintele își dau drumul rostogolindu-se în șirag de pietricele...
Patroana îmi dă 6 milioane vechi, bărbatu îmi aduce și el 8, fiu-meu a vrut la facultate în București. M-am rugat de el, l-am implorat ..
„Ce să fac aici, mamă? „
Este la „Robotică„, fără taxă, învață de-i sar capacele, Știți, s-a dus la admitere cu bani de împrumut...
Printre sughițuri, vorbele ei au ceva din plesnetul unui bici.
Peste săptămână , mâncam ce putem, strâng pentru sâmbăta, când vine el acasă.
Îi gătesc pentru săptămâna următoare, norocul meu e Lilica.
Credeți că o să rezist patru ani?

joi, 15 iunie 2017

„Merită, oare, să mai trăiești,Edith?„

Magică pentru ea, magică pentru  noi!

Când cânta, nu mai era pe  pământ, iar după moarte, tot acolo și-ar fi  dorit să se întoarcă.

 Astă seară, Filarmonica  Pitești, concert/ maestru  Mădălin Sandu, dirijor Cristian Moroșanu,  invitati speciali: 
solista Alexandra  Fits şi pianistul  Mariano Castro,
 într-un concert  foarte interesant, prilej cu care  am ascultat  multe  dintre   cântecele acelei  triste minuni, Edith Piaf, femeia -mit, femeia-  legendă, încă de când  viețuia!
O  seară  cu  parfum  tragic, tulburător, extraordinar!
Multă emoție!

„După ce  voi muri, se vor răspândi atât de multe zvonuri  despre mine, că, în cele  din urmă, nimeni  nu va ști cum am fost în realitate.
Am trecut  prea devreme prin școala dură a  vieții și a dragostei, și ea  nu m-a înălțat până la romantism. Am cunoscut viața numai sub aspectele ei josnice, nu știam nimic, în afară de meschinării și groază. Viața mea a fost ca un roman ieftin de bulevard. Și totul s-a petrecut așa, simplu, cum vă povestesc.
Sunt născută pe 19 decembrie 1915, orele 5 dimineața, la Paris, în casa  cu nr. 72 de pe strada  Bellevile.
 Am avut  o viață cumplită, pentru  ce să  mă ascund? Orbecăiam  în prostie și în murdărie ca un animal. Aveam o deosebită înclinație pentru asta.Îmi făcea o deosebită plăcere  să distrug totul, să-mi mutilez  viața, să sparg și să nimicesc tot ce era frumos. Era felul meu prin care  îmi exprimam disperarea..
Dar, în același  timp,  viața mea a fost  uluitoare. Pentru că am iubi-o. Iubeam oamenii;  toţi aceşti necunoscuţi, pentru care  cântam, câteodată până la epuizare. Iubeam  toată această mulţime, care, sper,  mă va duce pe ultimul drum, pentru că mi-e tare  urât să rămân singură. Mi-e frică  de singur[tate. Această singur[tate groaznică ce mă cuprinde în zori şi pe înserate, când îmi pun întrebarea: merită, oare, să  mai trăiești,  Edith?
Însă, orice  s-ar întâmpla, până în ziua în care  va trebui   să-mi închei socotelile, acolo, sus,  voi repeta  ceea ce  am   cântat în cântecul meu aici
” Nu,  eu nu regret nimic„


Felicitări, Filarmonica Pitești!



luni, 12 iunie 2017

sâmbătă, 10 iunie 2017

cu matematica!

Un gând de seară, dintr-o carte foarte interesantă:
”Matematica este considerată frumoasă tocmai pentru că își este suficientă sieși. Nu trebuie să se slujească decât pe ea însăși.„
David Lagercrantz ”Agonia lui Turing”, pagina 186
p.s. În clasa a VI-a, în orarul meu, a apărut geometria.Mi-a cam dat bătăi de cap vreo două luni. Într-o seară- era sfârșitul toamnei- îmi pregăteam lecțiile. Văd cu ochiul minții manualul foșnitor, cu multe exerciții și probleme despre aflarea segmentelor determinate de înălțime pe ipotenuză, într-un triunghi dreptunghic. Nu reușeam deloc să ajung la rezultate corecte.
Brusc, s-a produs ceva, nu pot explica ce, știu doar că m-am luminat. În seara aceea, am lucrat toate exercițiile cu mare ușurință.
N-o să spun cât de importantă devenisem!
Cred că momentul în care am priceput”mecanismul ” de rezolvare a fost și rămâne unul dintre acele clipe de mare fericire pe care le-am trăit în anii de școală.

duminică, 4 iunie 2017

timpul pictează clipa


Ploaia a limpezit drumuri și case .
În mănunchiuri de raze piezișe, asfințitul își pâlpâie alene lampa roșiatică. Se lasă, cu storuri albastre, seara. Ici- colo, pe băncuțele din fața porților, bătrâne, curat îmbrăcate, stau de vorbă. În zilele de sărbătoare, toate discuțiile sunt mai frumoase. 
Dispar și grijile...
În treacăt, zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna unei bunici.
Ceva, ca un clipocit de gând, înflorește brusc, aducând cu el bucuria rătăcită în timp.//
Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici, în fiecare duminică, mă lua cu ea.
Prânzul era imediat după ce se întorcea de la biserică.
În camera lor mare, cu ferestre spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane, decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.
Nu știu când și de ce au dispărut toate.
Bunica mă purta cu ea peste tot.
 
Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica numărând zilele pe degete.
În fața oglinzii mari,unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam, se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul, trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul era al mamei, aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.
Peste cocul făcut cu grijă, își punea tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de minunat.
Aceeași meticuloasă grijă, până îl potrivea, la dreapta, mai pe frunte, până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă, îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă ținea de mână, călcam pe lângă ea, cu mare drag.
Spunea bună ziua oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!
Mergeam la câte o nuntă.
Mai des, la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.
Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea, prin iunie, mai ales, ceva special, niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.
În toate amintirile mele o văd mereu preocupată de mine și de ea, rareori zâmbitoare.
S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.
Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//
În drum către casă, am zărit mersul, mai mult în fugă,al unei rochițe roz .
Și mâna grijulie a bunicii în blugi.
 
Mai tânără decât bunica mea.

Am șters lacrima și mi-am trimis gândurile în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își torc, nestingherite, anii.

sâmbătă, 3 iunie 2017

undeva se aude un flaut!

„Un flaut sângereazã note muzicale
Într-o Cale Lactee imaginarã
Cãlãtor, printre tufe de ferigi...”

Scăldat în parfumul florilor de tei, orașul respiră cochet în umbra înserării! Oriîncotro te-ar îndrepta pașii, același dulceag miros te îmbată.
Și pentru ca seara să fie perfectă, au venit pe la noi: un flaut fermecat şi un pian călător !
Ce minunată prietenie: doi artiști care se identifică în cea mai de suflet armonie cu muzica!
Maeștrii :
Ion Bogdan Ștefănescu ,
Horia Mihail,
astă seară la Filarmonica Pitești, într-un concert deosebit de frumos!
Inegalabile pagini vieneze:
Bach, Beethoven, Mozart!

Eleganță, limpezi sonorități, departe, atât de aproape, seninătate, ceva ce culege toate timpurile în cupa clipei!
„Văluri  țes  peste a  lumii tăcere...”

sâmbătă, 27 mai 2017

Ne scapă mereu câte ceva în viață,

”Ne scapă mereu câte ceva în viață, de aceea trebuie să ne naștem mereu”
 Marin Sorescu 

 „Ai socotit că soarele mai arde 
 Abia vreo cincisprezece miliarde
 De ani... Numai atât? 
De azi pe mâne? 
 Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne? 
„Căutătorul„, Alexandru Philippide
 

 Bătrânul orășel patriarhal, Curtea de Argeș, în zi de mare sărbătoare,în zi de mare sărbătoare, mașini printre stropi, străzi forfota de lume, da,mai există doamne cu păr alb, ondulat discret, ivit de sub boruri cochete, domni cu mers elegant, parfum de tei, ferestre curate. Întâlnirea din parcare, zâmbete, îmbrățișări. scurte ironii, pupici în vârful degetelor. 


De ce așteptăm cu drag revederile cu foștii colegi de generație? 


 Poate pentru că sperăm să prindem.miraculos, în căuș un strop din clipa aceea când simțeai cum îți crește o aripă chiar din suflet. 
Poate că vrei să speri că timpul nu are vârstă. 
 Poate că... cine mai știe de ce?

 O seară de mai, când am privit doar în oglinda din suflet.La urma urmei, ce este fericirea, decât acea clipă vie, care șterge toate granițele ? 
 O seară bleu,în fâlfâit de unduiri verzi, risipite pe foi scrise în poetice teoreme! 
 Matematicienii de ieri, mereu îndrăgostiți de „filoloage„, care, dacă nu-i luau în seamă, deveneau , brusc,”tocilarele alea cu nasul pe sus„!😉 ”
....dansul - ca un miros de fum 
 ca un gest de înţelegere cu focul 
care în tăcere se agaţă de tine.„„

 Veșnicii în care doar clipa contează! 

„Şi când din lungi peregrinări 
 Te-ntorci pe căi de raze şi de unde 
 În lumea dinăuntru, a inimii profunde, 
 Tot mai găsești acolo întrebări.”

miercuri, 24 mai 2017

ce rămâne din libertate?

Ador liniștea curată a dimineții de mai:muguri de brad în ciorchini, castanii frunzoși, verde pe ramuri, verde în ierburi. nelipsiții guguștiuci, în treacăt,câțiva porumbei.
Și cerul!
Atât de albastru, așa de pufos, acoperiș pentru toate !
Gândul nu are hotar:undeva, niște copii, mulți, mulți de tot, petrecuseră o seară frumoasă.
Ei și muzica lor.
La câțiva pași, cineva țintuia în piroane viața,cea mai crudă moarte pândea printre cuie și foc.
Raiul și infernul, atât de aproape...

duminică, 14 mai 2017

”În creierul meu plânge un nemilos taifas. ...”

„..Un haos vrea să mă ducă
De unic uitând, și de număr -
Un foșnet uscat mă usucă, 
Pe-un arbore plâng ca pe-un umăr....”
George Bacovia,
”Gol”








(pentru oarece  conformitate)
https://ro.wikipedia.org/wiki/Statuia_lui_George_Bacovia_din_Bac%C4%83u

p.s.   nu știu  de ce , dar imaginea  parcă ar trimite  la versul acela  din „Dușmancele ”lui  Coșbuc:”fă  cruce, fa, să  nu-l visezi...„








joi, 11 mai 2017

”septembrie va septembri zâmbetele și crepusculul Galei„

”Din neatenție, m-am lovit  zdravăn la cap. Apoi am scuipat repede de câteva ori, amintindu-mi ce-mi spuneau părinții, că, dacă fac așa,  efectul loviturilor dispare. Dacă apeși ușor un cucui, simți o durere la fel  de dulce și de morală ca melancolicele prune„reine-claude„, care se coc la 15 august.”
(pagina136, ”Jurnalul unui  geniu”,

Salvador Dali, 11 mai 1904,Figueras, Calalonia/23 ianuarie 1989, Figueras.

Cartea  are  ca  motto   spusele lui   Michael  de Montaigne:
„Între un om și altul sunt deosebiri mai marei  decât  între  două animale  din specii diferite” și este  dedicată soției lui,”unica  femeie  mitică a  zilelor  noastre„ (pe  care i-a  furat-o  poetului   Paul  Eluard)
GENIUL MEU  GALA  GRADIVA;
ELENA DIN TROIA,
SFÂNTA ELENA,
GALA GALATEA  PLACIDA„.

”E greu  să  ții trează atenția publicului mai mult de o jumătate  de ceas. Eu  am reușit  s-o fac  timp de  douăzeci  de ani-și zi de zi.
Am avut următoarea deviză: Să  se  vorbească despre Dali, chiar dacă se vorbește  de bine.”https://www.google.ro/search?q=Galerie,+Dali&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ved=0ahUKEwjz1NCAxOfTAhWMJVAKHaTZC34QsAQIJw&biw=1366&bih=662

luni, 8 mai 2017

preafrumoasa lună mai!

”Totul serbează
Și cântă împrejur:
Valea-nflorită,
Aprinsul azur!

Și tremură orice
Frunza pe ram!
Stăpân pe huceaguri
E-al păsării neam!

Dorul din piept
Nu-l stăvilești!
SĂ vezi! Să auzi!
Acum să trăiești!

Iubire! viața
Îți este dragă;
Tu ai creat
Lumea întreagă!

Tu dărui – frunza
Bătrânului nuc;
Lanului – aur,
Ramului – suc.

Vino la mine
Chip îngeresc!
O, cum mă iubești!
Cum te iubesc!
Când lăcrămioara
Răsare-n desiș,
Și pasărea – cerul
Îl ia pieptiș!
Doar dragostea ta
Îmi trebuie mie,
Ea-mi dăruie viață
Și bucurie!
Există în toate
Un dor de-a trăi -
Fi-vei ferice
De mă vei iubi!„

Johann Wolfgang Goethe, ”Cântec de mai„
(traducere: Nicolae Dabija)

joi, 4 mai 2017

Omul care nu mai sfințește locul

  Nici casa.  Nici curtea.Nici țara. 
Nimic.
Nu-ți alegi rudele.Nici  numele. Poți fi selectiv în privința prietenilor și a  colegilor  de muncă, vorba  ceea, până te frigi cu ciorbă.
Când vine  vorba despre vecini, lucrurile se complică rău de tot.
Dacă ar fi să amintesc cam cum  vedeam eu lucrurile în copilărie, o să-mi spui că nu are niciun sens să mă întorc cu gândul într-o lume, deja, apusă...o fi și  cum crezi tu.
  Nu pot  să-ți spun cât am urât ”filozofia„ comunistă prin care  s-a îngrămădit lumea  în  cutiile astea   de chibrituri gri, șterse, lipsite  de orice pic de personalitate, obositoare,   devenite, de  ceva timp, pestrițe, spoite în toate culorile, ca niște sorcove.  
De gustibus non disputandum!
Cu chiu cu  vai, prin anii  70, primii „proprietari în devenire„ se obișnuiau unii cu alții: plecau  dis-de -dimineață  la serviciu, trăgând  după ei copilașii zgribuliți,spre a-i duce  la  ”cămin”, dacă  reușiseră performanța   găsirii   unui loc,  la întoarcere, de  mână  cu  aceiași  micuți,dornici de joacă,  se așezau la  cozile  încolăcite, așteptând să prindă  un pachet de unt,  câteva ouă, un pui (  bogăție  curată) și cine--știe- ce-noroc- mai- aveau.
Mulți dintre întâii proprietari  de atunci  s-au risipit printre nori, alții  s-au stabilit la țară, cedând  locuințele  fiilor,ale  căror posibilități  financiare de a-și cumpăra vreodată o locuință sunt  doar  visuri. Au  venit  oameni  noi, lume  de tot felul.
Vârstnicii rămași s-au cătrănit  rău, greu  să mai  găsești  în  comportarea lor  ceva din  ceea  ce ai spera  să afli.
 Tu  crezi că  bătrânețea înnobilează?   înseamnă că n-ai trăit la  bloc.
Sau o fi altfel prin alte locuri?  cine știe?

Preț de  vreo trei ore, aseară, mi-a fost dat  să  particip (  nu-mi vine alt verb în minte) la  cea  mai stupidă dintre adunările  de bloc, a  doua, la care  m-am dus, în cei  46 de ani, de  când locuiesc  aici.
Cineva zicea  că nu este  bine  pentru tine, ca om , să ai regrete, că ele îți fac viața amară. Așa o fi.
  Nu este  chiar simplu: sub acelaşi acoperiş locuiesc 60 de familii, cu educaţie  diferită, instrucţie -ce să mai vorbim- deprinderi de tot felul, nivel de flexibilitate  în  comunicare absolut  delirant, şi câte şi mai  câte. 
Și  ești  și tu o  ființă, ești  proprietarul casei tale. Casă   vecină  cu altele, toate  înghesuite  în aceeași  cutie  de chibrituri. 
”Câte  bordeie, atâtea obiceie„ .Vezi,iar  mă întorc la   înţelepciunea  populară...
  Îmi impun  să  aleg  partea plină a paharului, adică  să   nu  observ  ce  strică   omul.  
Să mă bucur  de  ceea  ce  dăruieşte  natura!

duminică, 30 aprilie 2017

cu zbor țâșnind din suflet!

 Ce poate fi mai frumos, într-o duminică indecisă, decât, după- nu-mai-știi-câți-ani, să auzi la capătul celălalt al firului vocea unei foste colege de facultate?
Lucrurile frumoase te cuprind  tandru, se prind  într-o lumină blândă, asemenea unor brize aducătoare de prospețime!
Iar timpul, răbdător, se supune!


http://incertitudini2008.blogspot.ro/2012/12/asemenea-lumanarii.html




miercuri, 26 aprilie 2017

la Cărturești!

Obosită  de atâta  plânset, ploaia își odihnea ultimii stropi printre pietre  și ziduri. Deși colțuroasă, dimineața își  lămurea  drămuit  gândurile. Și noi, odată  cu ea.
   Socoteala  din târg  nu se potrivește  prea des  cu  cea de acasă-concertul  formației  „Pink  Martini” de la  Sala Palatului  pentru care  cumpăraserăm bilete  cu  două luni  înainte  nu prea  ne-a  încântat- așa  că , oricum ar fi fost  vremea,  o plimbare  trebuia  să facem. 
 Și  să ajungem la  Cărturești.

Dincolo  de   respirația agitată a străzii, librăria te primește  în decorul ei odihnitor, tu ,spectatorul a  tot, lași lumea  cu ale ei, tu, într-un  vast  parc, decor  în multe  culori, pliuri  de  lumină, acorduri  fără  sunete.  
Clipe  doar ale tale, amestec dulceag, atâtea  vieți adunate  între file, timp  fără început, diagonală difuză între  ceea  ce ești   și ceea   ce este, murmur, parfumuri,  teritoriul tău intim într-un  vast imperiu, însoțitori invizibili, cărți, atâta  lumină!


luni, 17 aprilie 2017

există mereu alte dimensiuni

Din barba lui netoarsă, cerul scutură picături reci. Arbori și flori, case și drumuri se supun cuminți valului de frig, ca și cum ieri a fost ceva foarte îndepărtat.
Plouă cenușiu în această dimineață sărbătorească, plouă monoton, plouă, parcă, și în sentimente. 
 Dincolo de tot, rămâne ceva curat, gândul că a dărui înseamnă, de fapt, a primi.

joi, 13 aprilie 2017

picătura de timp, picătura de viață

De cu zori, în spuză
  cerc de foc, în lujeri de bozii uscați,
 adunați grijuliu de cu toamnă, trosnet  în scară spre cer,
 prin zorii iviți între pleoape grele de somn, 
perdeaua de alb, vișini, pruni și gutui, 
apă neîncepută în oala de lut,
mâna bunicii adună jarul în vatră
foc rupt de restul lumii,
colaci împletiți în noapte târzie,
rostuiți pe câteva scaune mici, rotunde și ele,
așezate în cerc tăinuit,
vecine tăcute, împărțind pilaf de post cu prune uscate, păstrate în podul de taină al casei.
Joimărița, zicea nașa Rada,sprijinită în bățul alb,noduros,
Joi Mari, spunea bunica.

Rebegite de frig, sufletele morților se adună la foc, își încălzesc degetele, li se luminează drumurile.
Se întorc pe la casele lor.
Laolaltă, morții și viii, vis și speranță, ieri, rătăcit în cotloane de suflet, azi, în lumină și flăcări, rugăciune și mit, vrajă în dimineața rece de joi.
În revărsat de zori, urcă la streșini, abia pe la Moși, în oale arse, primesc neuitarea.

duminică, 9 aprilie 2017

cum să ajungi la adevăr?

Înconjurat  de  brazi cu vârfuri  mai înalte decât bătrânele-i turle, schitul se înalță cuminte  pe un tăpșan însorit în mai toate  lunile anului. 
     De la  înălțimea  curții  lui de piatră  și de  iarbă,   privirea  se scaldă în verdele  crud al pădurii de aprilie. 
Se adună  multă lume de Florii.De toate  vârstele.  
Un  fel de suavitate se simte în tot și în toate.
Mulțimea respiră  ca unul. 
   Cuvintele  preotului  se opresc limpezi peste  capete  plecate. Ai zice că  omul a uitat de  toate relele. Că și-a topit  în  convingeri nărăvașele-i porniri.Că de astăzi,  lumea  va fi mai  bună.
Cuvântul potrivit ar fi smerenie. 
 Se rostește  rugăciunea.
   Unul dintre  călugări  urcă  treptele  către  chioșcul  unde  mlădițele  de salcie  sfințită  urmează  să fie  dăruite.
Într-o clipă, trezită din inocenta-i contemplare, mulțimea aceea, atât de  cuminte, se-ntoarce,trufaș trup șerpuit cu  brațe  înfometate capătă voluptatea disperării. 
 Își cere  răsplata așteptării. 
Ce îndârjire, ce fețe schimonosite, picioare  călcate, mlădițe strivite,drum obosit... 
De ce  frumosul devine atât  de repede  urât?
De ce  ființa  asta  cu  haine  curate pare  că s-a scăldat în noroi?