luni, 18 septembrie 2017

tot mai sus, Cerul

Bunica  se pricepea  la multe: cocea  cozonacul cel mai  bun în  cuptorul  din  bucătăria de sub gutui,  îngrijea  viermii  de mătase  cu mare  grijă,  avându-mă  mereu  în preajmă  să   aduc frunză  crudă  din  dudul  de la poartă,  respecta  duminicile,  cu  un fel  de  măreție  doar  de  noi  două știută , mă   lăsa  doar  pe  mine , în odaia   ei  de la  drum, unde  mama  a intrat  doar  când  bunica a plecat undeva , unde  sufletul meu  de copil  nu prea înțelegea  de  ce se duc oamenii mari  când se duc.
Țin minte  bine  oglinda  ei, fixată în perete.
Se  dichisea  pe îndelete.
 Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă, drotul  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului, n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.
Peste cocul  împletit cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și  mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea.  N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.
Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea,la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.
 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea: săru mâna!
Într-o  seară,  să fi  fost vară cumva,  măicuța,  așa  mă învățase ea  să-i spun,  mi-a  spus  o  povestioară. Despre o  femeie  care spăla   rufele, în albie.  În mijlocul  curții.
În vremea aceea, Cerul  mângâia părintește, pe  creștet, Pământul.
Furată  de  gânduri, femeia  a uitat  să arunce  apa murdară într-un loc anume. A  zvârlit-o  în sus.
   Când  și-a  simțit Obrazul  scăldat de  murdărie,  Cerul  s-a întristat. 
Și s-a  ridicat . 
Sus, mereu  mai  sus.
Și  de acolo,  când  omul  uită   să  fie smerit, cerul  plânge  în hohote . Atât de puternice,  că se  întunecă  zările, ies arbori  cu    rădăcini  din adâncuri, se spulberă acoperișuri  și trudă, iar  omul, omul își plânge  neputința....
Astăzi, ca de  atâtea  ori, m-am gândit  la  povestea  măicuței mele.

joi, 14 septembrie 2017

departe, atât de aproape

Lumea este tot mai rea, pumnul vrea să facă legea, școala 
și-a tocit de tot pragul, glasul crește spre urlet.
Poate că nu știai, astăzi este ”Ziua Crucii”.
În copilăria mea, este treaba ta dacă nu te interesează, eu scriu
așa, doar pentru mine și pentru cine simte că-i pasă, ziua asta era așteptată cu mai multă emoție, poate, decât chiar marile Sărbători.
Mă gândeam să scriu cum văd eu, cu ochii sufletului, anii aceia, cu toată inocenta lor frumusețe.
Nu, n-o să scriu, o să pun în ramă
FOTOGRAFIA
Din balconul devenit o mica sera, priveste padurea , peste care se despletesc raze de lumina. Mangaie cu gandul mesteacanul solitar, apoi se intoarce catre albumul de pe genunchi .
Din fotografia ingalbenita de vreme,zambetul fetitei cu panglici in par ii arata o strungareata nostima. Este EA - la patru ani . Imbracata in rochita de marchizet, cu platcuta . I-o lucrase tanti Niculina lui Iedu, o cucoana, cu zambet blajin si par bogat, ondulat Se revede mergand cu " maicuta", asa ii spunea bunicii dinspre tata, la proba . Era un chin sa se lase miscata in toate partile si sa tina mainile departate de corp, sa nu se intepe in acele cu care era prinsa rochita.
Pana la urma, iesise . Era chiar frumoasa. Bunica nu mai contenea laudand-o cat de bine ii vine rochita roz, la care i se asortase un pompon urias.
EA sta pe un scaun inalt avand , de o parte si de alta, parintii. Mama poarta fusta de stofa, taior si o bluza cu guler brodat in casa .
Pantofii?
Si-i aminteste cu neretinuta bucurie, dar si cu emotie- erau rosii, dintr-o piele moale si lucioasa, ca manusa. Avea sa afle mai tarziu ca fusesera cumparati de tata," pe cartela", de la Bucuresti. Asa era in anii aceia, cand el lucra la CFR si avea " buletin de capitala". Renuntase la acest act , fara sa stie ce comoara pierde. De dragul pamantului.
Pantofii rosii ai mamei reprezentau pentru fetita de atunci o lume, numai a ei . Pandea cu sufletul la gura plecarea parintilor dupa treburi, ii scotea din cutia lor cafenie cu floricele, unde erau pastrati cu multa grija, ii incalta si apoi facea cativa pasi, incoace si incolo, de-a lungul mesei, in fata oglinzii. Ii placea sa le auda scartaitul moale si sa le mangaie curelusele subtiri , prinse in catarame de metal.
Tatal este inalt, blond, spatos si poarta palarie neagra. Parca simte si acum mana lui puternica, dar calda, in care ii tinea degetele firave de copil.
In spate- o panza cenusie. Isi aminteste tot mai clar unde si cand a fost facuta fotografia aceea - la TARGUL TITULUI- intr-o toamna ,de Ziua Crucii, pe 14 septembrie.
In fiecare an, pana a absolvit liceul , mergea, la inceput cu parintii, apoi cu prietenele, sa se distreze urmarind un spectacol grozav, pentru acei ani- circul cu dresura de : serpi, cai si catei, muzica , barcutele ce se invarteau intr-un iures salbatic, tombola, unde puteai avea noroc sa castigi o ratusca schioapa , o muzicuta , o agrafa. Erau nelipsiti niste barbati guralivi, care ii indemnau pe trecatori sa primeasca de la papagalii lor," dresati" , biletele care "preziceau viitorul". Trebuia sa te feresti de tigancile cu fuste largi si crete, care te ademeneau sa-ti ghiceasca alesul, cerand in schimb 1 leu, mere , gogosi sau turta dulce.
Mesterii olari si cojocari isi laudau marfa, inghesuita pe unde apucase fiecare-pe jos, pe saci sau pe cate o masa, adusa de departe, cu cateva zile inainte, concurand cu negustorii de acadele si de suc, care te chemau sa gusti, dar si sa cumperi limonada de la ei.
Mirosul mustului se simtea de la intrare. Pe gratare sfaraiau micii.
Targul era asteptat ca o mare sarbatoare. Lumea satelor de pe valea Argesului se pregatea din timp: tinerele nemaritate isi faceau haine noi, tinerii isi lustruiau pantofii si freza, cu ulei de nuca, gospodinele adunau din ograda tot ce se putea vinde la un pret bun, iar barbatii pregateau caii si carutele de cu seara. Cei mai fericiti erau copiii.
Targul tinea 3 zile, dar ziua de 14 septembrie era cea mai frumoasa.
Inchide incet albumul, spunandu-si in gand, cum a mai facut-o de multe ori, fara sa se poata tine de cuvant, ca la sfarsitul acestei veri , se va intoarce sa revada locul unde se organiza in fiecare an, in septembrie, TARGUL si sa guste - cat a mai ramas - din farmecul lui.

duminică, 10 septembrie 2017

chiar s-o fi îndrăgostit?

Rând pe rând, crengile și-au pierdut prospețimea. Trist, verdele s-a topit în cafeniu de scoarță bătucită.
Atât de falnic de cu primăvară, atât de obosit dintr-odată.
Discret, s-a închis în umbrele uitării. Puterile i-au slăbit de tot.
Bătrân bolnav, cu brațe obosite,castanul  și-a strâns galbenul sub pleoape.

Alături, pădurea își leagănă crengile în bătaia ușoară a sfârșitului de vară.
L-au uitat și păsările. Uituce și zglobii, se ascund în alte locuri vii.
Singuratic, uscat de tristețe, își ține singur de urât.Lacrimi cuminți se ascund în orbitele lui goale.
Doar timpul își ticăie clipa...
Și ,când nimeni nu se mai aștepta, din sufletu-i uitat de toți, au țâșnit spre soare muguri.
Încrezători, s-au adunat în vii  ciorchini de puritate!

luni, 4 septembrie 2017

de vorbă (nu doar) cu cartea

Așadar, ce am eu   în comun  cu oamenii, semenii mei, pentru  ca ei să asculte mărturisirile mele,  ca și cum ei, și   nu  altcineva ar fi în stare  să-mi vindece slăbiciunile? Ei, care  sunt un  gen ciudat de ființe, dornice să cunoască viața  altuia, dar delăsătoare atunci  când trebuie să și-o îndrepte pe a lor. 
De ce încearcă ei să afle de la mine  cine sunt eu, când nu vor să afle de la Tine  cine sunt ei?
Și, de fapt, de unde știu ei dacă eu spun sau nu adevărul, atunci  când aud de la mine ceva despre mine însumi, de vreme  ce  niciunul  dintre  oameni  nu știe  ce se petrece în om, decât duhul omului care se află într-însul?”
”Confesiuni„, Sfântul Augustin

joi, 31 august 2017

În fiecare zi de Limba Română!

”Școala va fi școală, când omul va fi om, și statul va fi stat.”
Mihai Eminescu

Calde, încă, zilele lui august se risipesc în stol de cocori.
Îmi place larma lor, în prag de librării neîncăpătoare:copii, părinți, bunici, liste,zumzet,inconfundabil parfum de carte proaspăt tipărită, fețe vesele sau îmbufnate, toate se adună în coșul auriu în amestec special de vară/ toamnă.
Mi-e dor de școală!

Cu toate lacrimile.
Și n-am uitat de tine,
”Băi, tovarășe profesor”( de Mircea Dinescu)

”Soluția pe care mi-o dădea șturlubaticul meu bunic pentru a scăpa de tirania învățăturii, să ung școala cu slănină ca s-o mănânce câinii, nu mai e valabilă astăzi, când s-a scumpit slănina și s-au ieftinit profesorii.
După modelul arhaicului scaun cu trei picioare, atât în sate, cât și în orășelele de provincie, preotul, învățătorul și șeful de post erau stâlpii de bază ai autorității locale, căci cel de-al patrulea, primarele, se schimba după cum bătea vântul politichiei.
În plin stalinism, se întâmpla ca fostul meu învățător, ieșind la plimbare în tocitul său costum de stofă englezească și însoțit de baston, pe strada principală din Slobozia, nu doar funcționarii să-și scoată pălăriile în fața sa, ci și chipiele milițienilor, și șepcile noilor tovarăși cu funcții de răspundere să se ridice în aer în semn de respect.
În Iepoca de aur a cizmarului din Scornicești, comparată cu epoca lui Pericle de o ilustră savantă retrasă acum la mânăstire, rude apropiate ale taifunului Katrina au bântuit prin instituțiile de învățământ, bulversând ierarhiile valorice și înecând demnitatea profesorilor în mâzga demagogică a Cântării României și în sudoarea culegătorilor de porumb.
La începutul anilor ’90, în Azi, ziarul FSN-ului, a apărut o măgărie împotriva Regelui Mihai, intitulată Bă, majestate!, ce-mi amintea de o frumoasă expresie din lagărul socialist,
Băi, tovarășe profesor!
, auzită de mine în curtea școlii, când, adunându-ne cu anasâna la muncile agricole, activistul cu propaganda îl chema la ordin pe profesorul de limba româna, scuipându-i totodată cojile de semințe în ochi.
M-am așteptat ca, în noua societate de consum, văduva de voievod necinstită de păgâni ,să fie privită măcar cu compasiune de biv-vel-vornicii și vorniceii înălțați peste noapte la ranguri înalte, în urma câștigării unor concursuri de împrejurări.
Numai că profii univi Petre Roman, Adrian Năstase,Victor Ciorbea, Radu Vasile sau Mugur Isărescu, care au tocit unul după altul catifeaua fotoliului de prim-ministru, n-au catadicsit să miște un deget pentru recuperarea demnității pierdute așcolii românești și a slujitorilor ei urmăriți, an de an, de spectrul unor salarii de mizerie și al unor pensii umilitoare.
Vrând parcă să demonstreze că sunt croiți din peticele mantalei lui nea Nicu, aleșii neamului nu s-au sfiit nici de data asta, la 15 septembrie, să taie pamblici, să țină discursuri și să gâdile școlerii sub bărbie...„
Timpul nu prea are răbdare.
Încovoiat sau repezit, el își duce povara cum găsește de cuviință, că doar nu-l trage nimeni la răspundere.
Pe scriitorul Mircea Dinescu îl văd rar la televizor, în inedita-i bucătărie domnească, sorbind vin bun, înconjurat de un original taraf și de musafiri pe măsură.
Slănina și mălaiul sunt tot mai scumpe.
Pe câmpuri cresc mulți maci .
Și ciulini.
Ca altădată în Bărăgan.
Școala își chinuie mersul, elevii de asemenea.
Profesorul învață din toate, că asta este menirea profesorului- Profesor: să învețe.
Toată viața.
Brazda lui se numește LIMBA ROMÂNĂ.


sâmbătă, 26 august 2017

în coajă

Cum își aleseseră ei locul, nimeni  nu mi-a  spus  vreodată.  Nici nu am întrebat,  liberă în jocul meu de nimeni  stăvilit,  nu aveam  vreme  să întreb, mă minunam de tot și de toate.
 Și tare  bine-mi  mai era!
  La intrarea  în curte, străjuia dudul. Blând, uriaș în verde armură, fructe dulci, mai întâi  roz, mai apoi  negre. 
 Degete colorate  în miere culeasă!
 În spatele  curții, separând -o ostășește  de  livada cu pomi,  se înălța, măreț  crai, nucul. Încă un pic și s-ar fi întrecut  cu toți norii.Ținea  bine  în  crengile lui un leagăn numai al meu.
Au  dispărut, pe rând, odată  cu anii, eu  am plecat,  o vreme i-am pierdut  în povestea altor cărări, ce mare dușman  este  și timpul...
Într-o  toamnă mierie, când, printre  garduri, se  buluceau   tufănele,  pe aleea  dinspre poartă  către   intrarea  în prima  școală, unde aveam să fiu profesoară, în zbor fără țintă,  s-a oprit dinainte-mi,  proaspătă, în dans arămiu,  prima   nucă...și-ncă una...

Plesnesc, mustoase, toamnele!

luni, 21 august 2017

în zbor albastru

Cu chiu, cu vai,  tata a cedat  rugăminților mele. Și ale mamei, care  își tot frângea, neputincioasă, mâinile.
 Primul ceai. Ceai dansant. 
Mai puțini  băieți decât fetele vizibil  emoționate, doi acordeoniști, ambii foști colegi de clasă, plus  muzicuța  lui  Mișu Lupașcu, student, mai apoi,  la teologie.
Primul meu dans, valsul!
Trecusem cu  bine admiterea în liceu, el  era într-a  XI-a. N-o să-i spun numele,  pentru  că meseria  lui  de toată viața se rostea în șoaptă. În  toți anii care  au trecut de atunci, ne-am văzut  o singură dată. 
 În mare  fugă...fiecare  ducea  lumină și  flori  la  căpătâiul părinților.

 În seara acea de  vară, eu am învățat cum este  să plutești.Cum poți  zbura fără aripi. Și  nu am uitat niciodată.
Mireasă  fiind, în  același sat, satul meu, în  poienița  din fața  bisericii, cel mai frumos  vals- cânta orchestra lui Ciontică  de la „Doina
Argeșului”, plătită cu  bani serioși de tata, motiv pentru care nouă, mirilor, nu prea ne-au rămas  bani să ne cumpărăm frigider și bibliotecă pentru sufragerie- l-am dansat cu ”boierul„, fratele socrului. 
 A fost șansa mea, pentru că altă ocazie mai bună, de a  avea  un partener  priceput pentru dansul preferat, nu mi s-a mai arătat vreodată.

Astăzi, am făcut un fel de ordine printre  haine. Pe umerașul  de plastic alb, rochița  mea din crêpe- de -Chine,cândva  senină, cum sunt  serile de august, își ține  în gând amintirile. 
Cineva zice că  este bine  să renunți la  toate lucrurile  pe  care  nu le mai folosești.La mine, pur și simplu, nu funcționează teoria asta.
Ador tăcerea pufoasă a rochiei mele de bal!

miercuri, 16 august 2017

o mai ții minte pe Mara?

 Cred  că am citit romanul în prima vacanță de liceană, îmi plăcea truda  femeii ăleia, ceva  solid, o viață bărbătească, un fel robust de a  învinge. 
Nu oricum.
 Și copiii ei”sărăcuții mamei„,Persida și Trică, nespălați și obraznici, dar rumeni și frumoși „tot n-are nimeni copii ca mine!„
Târziu, mi-am dat seama că  mie nu mi-a plăcut  doar  romanul ca scriere, am preluat ceva  din experiența  femeii, ”ciorăpeii”, pe care, într-un moment  esențial al vieții, i-am înlocuit  cu niște pliculețe  roșii, aducătoare  de liniște și de echilibru.
Astăzi, când am primit în dar niște  poze  de la  doi prieteni dragi,și am văzut podul Marei,m-am gândit nu doar la Slavici și la cel mai autentic personaj feminin românesc,
m-am gândit la lumea obiectivă, la eternul amestec  alb/negru, din care se compun toate.(

„În fiecare marți dimineața, Mara își lua copiii și coșurile pline și ieșea în piața de pe țărmul drept al Mureșului.Joi dimineața trecea Mureșul și ieșea în piața pe țărmul stâng al acestuia.Vineri noaptea pleca la Arad pentru ca s-o prindă sâmbăta dimineața acolo deoarece „lumea se aduna din șaptă ținuturi”.Mara se întorcea acasă numai în zilele de Sfânta Maria.„
Un târg, Radna, de  lângă Lipova, aproape  de Arad,niște
destine,obidă, câștig,dragoste,orgolii,religii,zbucium,încleștări, inițiere,asprimi de tot felul,luptă și patimi, iertare și moarte.
Persida,Națl, Trică,Hubăr  O lume.
Și Mara!
”Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ți iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate și cumpără ce găsește; duce  de la  Radna ceea ce nu găsești la Lipova ori la Arad, și aduce de la Arad ceea ce  nu găsești  la Radna ori la Lipova.”

joi, 10 august 2017

„ Neranțula, cântecul departelui-aproape

  De ziua  celui mai drag dintre  vagabonzi, îmi fac un dar: după mai bine  de treizeci de ani, o să recitesc „Neranțula”.
Ce nume! o mie  de clopoței sau de flori, într-o sălbatică simfonie!
„Ea va trăi mereu,
Pe prundișurile 
Insulelor trandafirii,
Mereu nesupusă,
Mereu sălbatică,
Cu gleznele-i
Atât de  alb-strălucitoare,
Încât vederea lor
Trece ca un fulger pe deasupra mării
Și luminează  lumea-ntreagă...„
  Nu-mi mai amintesc mare  lucru, ceva, ceva a  mai rămas undeva, într-un colțișor de suflet, o poveste de iubire, un pod suspendat  între  năvalnica, pustiitoarea dragoste și  statornicia  prieteniei. 
Ceva  care trimite la eterna  întrebare despre viață:permite ea, iubirea, tulburătoare și  amară, cel mai adesea, să facă loc și pentru prietenie?
O mie și una de nopți, la  Brăila!
  Am deschis  cartea la întâmplare:
„cum poate fi  realizată  pacea  între  bărbat și femeie? Cum să înfăptuim fericirea deplină?„ ( pagina  419)
Trebuie să aflu, doar  recitind cartea.


http://incertitudini2008.blogspot.ro/2013/08/vagabondul.html

marți, 1 august 2017

”Il y a un temps pour vivre

et un temps pour témoigner de vivre”,

 Camus.


locuri, drumuri și trăiri
( scurt  jurnal de vacanță)

Pentru fiecare început există o clipă. Cine o   alege, nu știu. Ce știu este că, într-o zi, m-am alăturat unui grup  de  oameni dragi, inspirați, pozitivi, iubitori de drumeții. Laolaltă  cu  mulți copii. 
De data asta, gazdă pentru o săptămână ne-a  fost Țara Hațegului.
„Expediția„ a început cu „trovanții„  din Costești. 
 Despre aceste pietre  ciudate, unii spun  că ar avea  peste 6 milioane de ani vechime și le explică apariția științific, alții cred  că aceste   forme,  care fascinează nu doar ochiul, cresc, aud, se supără, se liniștesc, dacă intri cu ele în armonie.
Dacă știința elucidează  o parte  dintre   misterele care  ne înconjoară creând  legi pentru explicarea fenomenelor,  gândul  omului, care se întâlnește  cu atâtea minunății,  fabulează.  Sau  se plimbă nestingherit   printre  imagini, fabricând, de fiecare dată, un fel de  poezie intimă, nerostită...
Oricare  le-ar fi originea,  trovanții de la  Costești sunt   ceva, ca o insulă bizară,  un loc  tulburător între Cer și Pământ, pe care, văzându-l, tu, călătorul,  fără să vrei, te simți, pentru  un timp  nemăsurat,  fericit captiv,  în lumea  basmelor  copilăriei.
  Și  este  minunat  așa! Sigur că ai vrea  să-ți prelungești  visul...fuge  timpul,   fugim și  noi 
La  Târgu-Jiu, mângâiem  cu privirea, în fugă,   sculpturile geniului   național, Constantin Brâncuși, lăsăm  în urmă orașul, câmpuri și sate, popas  la  mânăstirea „Lainici”:   sună atât  de  blând numele acesta, ascuns în mister, o fi   însemnând  traducerea  grecescului ” de piatră„, o fi   derivat de la  numele  tribului de geți al  Lailor...Vechimea   i se pierde în  timp,  scrie cartea  că ar data de pe la 1400,  cine  mai știe...însoțit   de pandurii  săi, domnul  Tudor din Vladimiri , urmărit  de turci, și-ar fi  găsit  loc de  refugiu între  zidurile   așezământului.

Și când  culmile   Masivului Retezat  se  ating cu Munții Sebeșului, la  câțiva  km. de  Petroșani, pătrundem  într-un  spectacol subpământean, scăldat de  legendarul izvor ”Jupâneasa”.  
Peștera  Bolii!
Nu te speria, nu este o sinistră  metaforă, numele  se leagă  de   cel al voievodului  Bolia din Zarand, răsplătit  cu pământuri  de  regele Sigismund,  pentru  atașament, pentru  dăruire.
Mulți  căutători  de comori  și-au pierdut  viața  prin  hrubele   peșterii, unde astăzi se ascund doar liliecii. 
Constructorii au  aruncat poduri și podețe  peste  pârâu, iar legenda  Jupânesei, amintită  în Cronicile  de la  Viena,  pe la 1404,   se armonizează  tainic cu desenele   ce acoperă pereții:  o inimă răsturnată,  inima peșterii, animale  preistorice, fundal pentru  scene de film.

Cum ar fi să asculți „Carmina  Burana” în Peștera  Bolii”?
N-o să-ți vină  să crezi, dar, în  vremea  cât a trebuit să așteptăm ca autocarul  să  traverseze calea ferată rătăcită parcă printre ierburi, au  trecut,pufăind  din greu, trei trenuri, încărcate  cu mărfuri.

Seară de vară  la  Hunedoara!
Dimineața  de luni, începută  cu veselie, avea  să-și  schimbe un pic  figura, când , ajunși la  baza Cetății Deva,ne-a fost dat  să aflăm că  liftul  este în revizie  tehnică.
Nu-i bai!
Urcușul pe  jos a  fost  o   foarte interesantă  provocare, nu am simțit  nicidecum  oboseală.
 De sus,  se arătau ochiului  priveliști  de  vis!
Înălțată pe locuri  care amintesc de epoca  bronzului, consemnată în secolul  al XIII-lea,  zestre  pentru  domnițe și conți, loc  strategic pentru daci,  arsă de barbari,  atinsă la poale  de drumul sării, refugiu pentru  nobilii speriați de răscoala lui  Horia, Cloșca  și Crișan,mereu reconstruită, Cetatea  Devei  se  înalță  mândră, ca o pasăre Phoenix,  stăpână astăzi  peste  Mureș, Strei , Pădureri!
Și pentru  ca  mândria   zilei să fie completă, pașii următori  ne-au  dus în  Castelul Corvinilor. L-am revăzut  pentru a  doua oară.  Cu aceeași mare admirație!
 Știi ceva?
Am avut șansa  ca în  anii trecuți  să   văd  câteva  castele   însemnate  ale  Europei. Ce pot să spun este  că   ale noastre nu sunt cu nimic mai prejos. Lipsește  doar reclama pozitivă.
 se vând atâtea  kitschuri, peste  tot.... 

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2013/09/apa-ai-inima-n-ai.html

După-amiaza  i-am dăruit-o  unui fost coleg de școală, cu care  nu  m-am văzut niciodată de la   examenul de bacalaureat, inginer chimist  în Călanul altor timpuri. Îi promisesem o vizită...se întâmplă  ca  realitatea, mai cu seamă, atunci când este crâncenă  și dureroasă, să devină un fel de complement  natural al sufletului.
Dispariția  lui, discretă  așa cum i-a fost și  retragerea în Ardeal,  m-a îndemnat  la o  îndelungă  și profundă meditație.
 De data asta,  vorbele nu prea  m-au ajutat. Rețin  doar  înfiorarea  brazilor  din cimitir,  drumul  de țară coborând printre porumburi, așa  cum erau verile  lui  din poveștile înșirate  în  anii din urmă.
 Lacrimi, păreri  de rău, pâlpâiri  de lumină...

Vizită  în orașul  de pe  Bega, primul nostru oraş liber, în 1989.
 "Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!".

 Amintiri  dintr-un octombrie copt, pictat în galben și verde.
  A plouat la Timișoara, brusc, s-a ivit pentru  câteva clipe  soarele,am făcut  o scurtă plimbare,chiar și  fotografii!
 Cât să  vezi într-o fugă, de pe scările  Catedralei?

În drum  spre  Sarmizegetuza  Regia, la Orăștie, în  mijlocul câmpiei, scrutând depărtările, se zărește  Sabia  lui Decebal, tăiș interior,  dacii loveau de sus  în jos, dar  foloseau  sabia și la recoltatul  grâului ”cu  spicul  greu atârnând  în sus”.
Culmi  domoale,  cerul,  pădurea, pietre  cu suflet, terase și  temple,  religie și  filozofie, bărbăție,  lupte, onoare.
De la arcul Carpaților
Am înțeles că putem visa
Până la Luceafăr și chiar mai sus,
Cu capul pe bogățiile noastre
De uraniu și aur.
 Ieri și astăzi,laolaltă.
 Zonă sacră.  
 După două războaie, trădați, secătuiți, fără apă  în cetatea lor, dacii  s-au predat. Era în anul  106.
Decebal   nu a putut accepta umilirea, a ales  să se sinucidă.
Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori

Ori câine-nlănţuit.
 Din aurul și argintul  Daciei, romanii au trăit  100 de ani.

Am   fost, cândva, la Stonehenge. Am gustat măreția adâncurilor.  Și a  clipei de eternitate.
Magie respiri  și în căușul dealului pe care  își odihnește  veșnicia nobila noastră Sarmizegetusa  Regia!

Decor  verde/albastru, nori și  brazi  drepți  ca lumânările,  murmur  de ape, zvon de zbor fără țintă, istorie, permanență. 
 Realitate ce-și trage seva  din adâncuri!

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2011/10/de-ce-asa-de-ce-acolo.html

Sate, câmpuri, biserica ”Adormirea  Maicii Domnului, de la Strei .
Un mister al acestei  bisericuțe- una  dintre  cele mai  vechi  așezăminte ale  noastre- spun unii,  este că toţi sfinţii înfăţişaţi  aveau  ochii scoşi.și  că icoanele din biserică au fost profanate de turcii care au invadat aceste locuri . Aceasta ar fi povestea  spusă de  Petre Pandele, un sătean din Strei. care știe multe povești despre  vechiul așezământ.
Una dintre ele   este despre  niște semne   adânci , pe care le-am văzut în peretele  de la intrare- acolo își ascuțeau sătenii lamele  bricegelor. 
Înfiorătoare mărturii!

Ardea    soarele  când am ajuns în mica așezare, Brad,
  ”O, voi, munților”!,
la  muzeul dedicat  celui mai prețios dintre metale, aurul, ”pe  care îl vezi strălucind  până și prin noroaiele drumurilor„, cum avea să spună, cândva , Nicolae  Bălcescu.Îmi place  vocea     prezentatoarei, are ea un fel  de   a  trimite  vorbele  la inima ascultătorului: opaițul, șartrocul, pălăria  ponosită a minerului, tașca  de piele cu  iscusite ascunzișuri se  însuflețesc pentru o clipă. 2100  de tone de aur   s-au scos din măruntaiele  munților  noștri  până în 2006, când minele  s-au închis. 
Există, încă, de  3 ori mai mult...
”Munțiii noștri aur poartă„.

Coboară  ziua  către asfințit, se leagănă  gorunii  în  fața  bisericuței  din Țebea!
Este treaba ta   dacă  mă crezi   sau nu,  am simțit înfiorarea clipei, acea atingere sublimă care   vine  de  undeva, ceva -nici trist, nici înspăimântător,evocări simple, fior  care urcă la suflet, realitate  și  vis, așezată   lecție  de istorie:  Horia,  Avram Iancu, regele Ferdinand , în  pacea  adâncă a locurilor, „
”Gorunul falnic, neînfrânt de vreme,
Umbrind mormântul marelui viteaz.
 Zeci de copii  primesc  evlavios cuvintele.
Uneori,  ceea  ce  auzi   se  simte , adânc,  în interior!

Dimineață  la zimbrii din Hațeg:
”Măreț  animal este  zimbrul cel mult
O mie de ani de săgeți și rafale
Dar el, melancolic, ca și  la-nceput
La nimeni nu-nchină puterile  sale”  

Sarmizegetusa Ulpia  Traiana!
Primul oraș roman din vremea lui Traian, astăzi bucăți  dintr-un puzzle, ziduri, coloane, multă pasiune, tot atâta muncă  de scos  la suprafață o lume, altădată înfloritoare, o civilizație în care  au trăit peste   30.000
de oameni, într-o zonă strategică, înconjurată de  ziduri  groase, pe o suprafață  de 30 de  hectare: case, piețe, un amfiteatru, vile, hambare, instituții, băi, conducte, morminte,  măreție  și sclavi, huzur,lupte  cu animale,  atacuri, glorie și   cădere.
Acum doar fragmente împletite cu  lanuri, cărări, sate,trecut  și prezent sub soarele de cuptor, adieri, stropi  de  ploaie....

La  Densuș plouă, în cărare,  un măr  dulce își  spală  rodul  bogat.Ierburi,  flori sălbatice,  pietre și morminte, undeva, în depărtare se profilează   silueta Retezatului.  Loc potrivit pentru a  proteja  o zidire  stranie din pietre identice  cu cele ale  Ulpiei  Traiana.
Că va fi fost, cândva, monument funerar  pentru un ofițer austriac, că va fi fost  chiar  biserică- nu degeaba o găsea  Nicolae  Iorga„ fără pereche  în toată  românimea„,  Biserica  de la  Densuș ascunde  multe taine între ziduri...
Cea mai veche biserică  din piatră!

 Se revarsă  norii la Prislop, râde  știrb soarele, mulțimea se împrăștie, brazii se leagănă ușor în foșnet duios, pâlpâie în candele luminițele speranței. 
  Mulțime de flori, o mare de crini imperiali, ciclame, trandafiri, margarete.
Pioșenie,  rugă, smerenie la  căpătâiul  lui Arsenie  Boca..
 izvorașul  care primește  zvăpăiat  monede și bancnote, omul este darnic, uită de toate,  rostești în gând dorințe adânci.
La drum!
Seara  se  încheie  târziu cu  mult așteptatul  foc de  tabără.
Mâine,  ne  întoarcem acasă....nu înainte  de  a  primi  darul de leagăn pe Dunăre.

Chiar dacă tu, Dunăre, te-ai face neagră cerneală. și, eu, ca un vrăjitor dintr-o necrezută poveste, aș avea putere să strâng nesfârșita pânză albastră a cerului și s-o schimb  în fâșii de hârtie și să mă așez aici, pe malul tău, și aș ști să scriu.și aș scrie întruna o mie și mai bine  de nopți, întingându-mi pana în cerneala ta, tot n-aș reuși să povestesc oamenilor ce am de povestit....„Z. S.
Apă și  Cer, munte și piatră,  omul și  Timpul!

p.s.  ceea ce  simțim rămâne  doar  o  simplă traducere  a unor stări.







miercuri, 19 iulie 2017

ceva ce poate nu l-ar întrista

Veniserăm   de prin toate satele  dâmbovițene, cei mai mulți dintre noi eram  fii de țărani  deposedați  brutal, în acei ani, de pământurile  moștenite  de la  străbuni. Nu le era  deloc ușor  părinților să adune  ban pe  ban, pentru costul lunar al vieții noastre  de  elevi-interniști.
În diminețile  de luni, când  zorii trâmbițau în piepturi de  cocoși, doar atunci  când  primeam „învoire„,ne regăseam în autobuzul pufăind  din greu, plecat  cu  noaptea în cap, din  Vânătorii  lui  Nelu  Voicu.
  Patru ani, colegi  de  clasă,  noi  realiștii!
Aripile  ne creșteau  din  suflete! 
Cutezători, îndrăzneți, însetați  de  învățătură. Cu  toate  neajunsurile acelor vremuri.

Ne-am zburătăcit  care încotro, viața  croiește  poteci, luminișuri și  căi pentru fiecare. 
    Olimpic național, la  fel  de tare ca  Mituș de la  B, cu care  împărțea  gloria acelor ani, și-a  făcut  meserie  din chimie, mental și sufletește, inginerul s-a topit  cu  ea  la  cea mai înaltă  temperatură  în Combinatul  de la Călan,  dăruindu-se, poate, mai mult chiar decât familiei.

Într-o zi, după  aproape  jumătate  de secol, ne-am auzit   vocile la telefon. 
Câte povești, câte  năstrușnicii am ascultat  în simpaticele  noastre dialoguri: în copilărie, Vania  era  câinele lui preferat,  parcă  o  „văd„ pe dresoarea  de lei, o  frumusețe sălbatică,după care i se aprinseseră  călcâiele prin anul III  de facultate.
Iubitor  de șah.
Fumător  din pasiune.
Devorator  de  cărți! 
 Cât de  mândru  era  de  copiii și de nepoții lui, pentru care  am regizat  împreună  un  spectacol  cu  daruri  de  Paști. 
Spre  neuitare.

- Ginuca, eu  m-am împăcat  cu mine.
Ultima  oară, am vorbit  joi.

Cât de fragilă  este  granița  care  separă  viața  de  neființă....
 Electron pribeag,  sufletul lui colindă  acum printre aștri.
Fie-i drumul   luminat!

cântecul lui preferat!

luni, 17 iulie 2017

strălucitori!

Ador ulmii!
Cu statura lor tainică, umbroasă, ușor foșnitoare în o mie de fețe risipite în verde unic.
Se răsfață  în aleanul soarelui, se mișcă  ușor spre apus, ceva mai târziu sunt ca niște ostași obosiți după luptă.
Și când, în tăcerea  nopții, doar  petrecăreții greieri își  ascut  arcușurile,solemni, ulmii  își coboară  brațele grele de somn.
Mâine  se vor trezi cu noaptea-n cap!

joi, 13 iulie 2017

din fiecare carte rămân cu ceva

De la o vreme, citesc  într-un fel egoist, adică citesc  pentru plăcerea  lecturii, mai ales.  Sau  a  acelei  părți din mine, pe care o  hrănesc  doar  cu  gânduri.  Citesc  niște pagini,  blând,  calm, dau   foaia, nu vreau  să tulbur liniștea  celorlalte, și, deodată, îmi amintesc  ceva, mă întorc, caut, găsesc, sorb, este minunat  dacă plouă, ce  simfonii aud dincolo de fereastră!
Uite:  ( n-o să spun nici titlul cărții, nici măcar  pe  cel  al autorului)„ ....gândul că  ceea ce  numim noi suflet nu poate fi separat  de trup sau  de univers.  bunăoară.Provenim cu  toții din aceeași stea și,  așa  cum lucrurile lipsite de  viață sunt guvernate de legi, și cele  vii trebuie  să fie  la fel. Trebuie  să existe o structură, o  logică.„
„..misterul  este, întotdeauna,  mai amăgitor decât soluția”

”Un scriitor care își  ia munca în serios știe că o carte este dirijată de nevoia personajelor de a prinde  viață, nu de schița originală.„
 „există incredibil de puțini oameni care au calități  genetice necesare pentru a  conduce o comunitate„  ( și eu cred asta)

Despre  inteligența mulțimilor;
~Mulțimile au o inteligență ascunsă:...greșelile  lor se anulează unele pe altele, iar cunoștințele  se cumulează. Fiecare mică bucățică a puzzle-ului este  foarte sofisticată: furnicile  ( mușuroiul  de furnici) sunt insecte fără minte, dar au o organizare extrem de complexă și foarte  multă inteligență.”

p.s. tu cum citești?

marți, 11 iulie 2017

”Spuneți-mi o singură regulă după care vă conduceți ,

căci, mă uit  la  voi și nu descopăr decât  urmele celor care, cândva, au crezut în ceva, urmașii degenerați ai celor  ce și-au ales calea  cu sânge  și jerfă.
Minciuna, furtul, înșelătoria, ipocrizia,  falsul v-au coborât la  nivelul ființelor din care știința actuală susține  că am  provenit, încât, văzându-vă și auzindu-vă faptele,   mă mir  că mai aveți grai articulat. 
Uitați-vă la  cei  ce v-au  rătăcit  prin pustie și veți descoperi  că  nu sunt oameni, ci fiare...„
”Refugii„; „Cartea  Românească, „1984,  pagina  258.

Augustin Buzura, 22 septembrie 1938, Berința, Maramureș/ 10 iulie 2017


Când o prietenă  bună, care lucra la ”Librăria  Tineretului„, mă anunța  că a primit o  nouă carte scrisă  de  Augustin Buzura, bucuria  mea nu avea margini. I-am citit  cărțile  cu  un fel de  voluptate, care  tot creștea. Cu fiecare  altă  nouă carte.
„Absenții„,  „Vocile  nopții„,  Refugii”; Orgolii”, ”Drumul cenușii„.  
Cineva  observă  acești  doi „i„  din titluri!  
Simboluri!
 De ieri, Doctorul de minte și  de suflete, cu minunată mână  de scris ,a urcat undeva, dincolo  de  toate  drumurile  pământești. 
 Undeva, printre aștri.

https://www.facebook.com/daniela.zecabuzura?hc_ref=NEWSFEED&fref=nf

luni, 10 iulie 2017

cât pe-aci să păgubesc rău statul care mă ocrotește

„Omul este ceea ce simte,asta e dacă vreți perspectiva mea.În cazul meu și memoria mea este a unui afectiv, eu îmi aduc aminte mai mult ce am simțit în diverse etape ale existenței mele.„

Octavian Paler


Astăzi am simți  că  nu este  cine- știe -ce-mare-chestie  să ajungi  să furi statul.
Că într-o clipă, poți deveni  infractor.
 Gândul la cele întâmplate  nu-mi dă  pace. Tot  frământându-mă,  mi-am amintit  că am citit undeva  ce   spunea un psiholog  că trebuie  să faci atunci când ceva, o  întâmplare, un gest te apasă și simți  că  nu poți  să  te rupi  de  ceea  ce  s-a petrecut. Zicea   că   trebuie să scrii, să povestești și  să  recitești  ce ai reușit  să așterni  în fața ochilor  din ce  ți s-a întâmplat.

 De  niște luni  bune,  o fi un an, o fi mai puțin, am aflat  că  persoanele  care au împlinit o vârstă  nu trebuie să  mai   achite costul abonamentului   de  călătorie  cu autobuzul, în orașul în care locuiesc. M-am interesat   de unde se  pot lua  norocoasele abonamente, (  că   tot  cu abonament  trebuie  să  călătorești)  am citit  ce scrie pe  dugheana prin a cărei ferestruică îți întinde   cineva  documentul pe care  trebuie  să-l multiplici până la adânci  bătrâneți și ,conform indicațiilor,  am   făcut  copie  de pe cartea de identitate.
 Nu contează  că plouă, că ninge, că frige asfaltul, dacă  vrei  să  călătorești cu autobuzul , trebuie   să  dai ochii cu  aceeași figură acră, tu îi dai documentele,  de fiecare  dată,  și ea ,de la înălțimea  funcției pe care, cu onoare  o îndeplinește,după ce îți trece  numele într-un registru, și îți ia  cele  două copii ,îți dă  hârtiuța.
 Pe care trebuie să o păstrezi ca pe ochii din cap.( asta  am aflat  cam târziu)
Ei bine, de data asta, am pierdut-o.
 Eu merg mult pe  jos, rare  sunt  împrejurările  când  mă urc în autobuz, dar  da,  recunosc, sunt situații când  trebuie  să   merg  două stații până în centru. Sau mai multe, când trebuie să ajung la gară.
Când mi-am dat seama  că am pierdut   hârtiuța,( asta  s-a întâmplat  luna trecută) m-am dus la  doamna din spatele ușiței și i-am spus  ce și cum. M-a privit iscoditor și  mi-a spus  că  dacă mi-ar  da un alt abonament și controlorul ar descoperi,( habar nu am cum ar descoperi  el că eu aș avea al doilea abonament într-o lună) sigur  aș pierde dreptul de a mai primi vreodată  unul.
Am înțeles   că  trebuie să treacă luna iunie. Și a trecut.
 Astăzi, după ce,  în mai  multe  rânduri , mi-am cumpărat, de fiecare dată bilet,( patru lei  două călătorii) m-am dus  din nou, recunosc, cu mari emoții, la aceeași persoană  amabilă  și  bine intenționată.
  I-am dat  cele  două  documente, ea  m-a întrebat  când mi-a  scris ultimul abonament, am spus  că luna trecută, a  căutat în ceaslovul ei și a descoperit că  nu am așteptat  cât trebuie. 
Am ridicat și eu dintr-o sprânceană, că nu degeaba  mi-a zis  ea să nu mă mai strâmb, că dacă nu era  vigilentă, ar fi trebuit să vină după mine acasă, să-și recupereze prețiosul  document, pe care  Primăria îl  sponsorizează  din bănuții ei, cu dragoste și respect pentru  persoane  ca mine.
Să spun că mi-a  căzut cerul în cap?
 Să spun cât  regret că am  vârsta  pe care o am, să spun că  am  cotizat, la sindicat, bunăoară,  toată viața, și  niciodată, dar  niciodată , nu  am beneficiat  de vreun bilet  undeva, să spun că , de  când  mă știu,  mi-am  achitat absolut toate datoriile  către statul ăsta care, uite cât de fericită  mă face?

Mi-am sunat o   fostă colegă de clasă,  din București și am întrebat-o cum stau acolo lucrurile :simplu, ea  poartă în poșetă  cartea  de identitate și  amărâtul  ăla de cupon.

Am scăzut și în ochii tăi, așa-i?
Să-mi fi amintit chiar  degeaba  sfatul psihologului?