început cu gust de boabe roșii

Visam un sat cu case  albe , risipite printre brazi.

 O școală frumoasă, copii cu mult roșu în obraji. Eu, profesoara lor. Undeva, o căsuță, cu perdele albe, lungi,  croșetate. 
Foc  în sobă, iarna!
  Primăveri cu parfum de flori, răsfirate în zori cu gene albastre!//

 Nu mi-a fost simplu. 
 Tata mă voia economistă. Sau agronom. Pe atunci,  se câștigau bani, dacă  erai economist sau inginer,  în oraș, ori  inginer agronom , la țară.
M-a obligat să merg la  real. 

N-am avut încotro, ușor n-a fost deloc, exigență  sporită-  chimie, fizică, profesori tot unul și unul. Doamna de matematică, săraca, își greșise cariera, ar fi putut rămâne toată viața  soție. Era frumoasă, asta nu contesta nimeni, dar cu matematica , dacă n-ar fi fost domnu soț..vai și amar,  de capul nostru.. 
Știi cum ne-a învățat să aplicăm cologaritmii? uite așa: păi, dragilor, zice,  orez/colarez, logaritm/cologaritm..//

Examen de admitere la  filologie. 14 concurenți pe loc.
 Pentru  toți temătoare, profesoara  Zoe Dumitrescu- Bușulenga, fie-i țărâna ușoară-  n-am urât-o niciodată, dar nici gânduri prea bune nu i-am trimis- mi-a spus că trebuie să mai citesc. 
Bineînțeles că  ar fi trebuit să mai citesc..cu un subiect ca Reviste și ziare în nu mai știu care perioadă, nu prea aveam șansa  unei  note mari, chiar dacă la gramatică am răspuns de  10. 
S-a adunat și media de la bacalaureat- nota de la matematică  nu m-a ajutat deloc, ce mai!    pentru  mai puțin de sfert de punct, n-am intrat la Universitatea București.  Printre lacrimi,  deloc puține,  am zărit,  pe lista admișilor,  numele unei viitoare cântărețe de muzică ușoară, bucureșteancă, asta e! sub soare este loc pentru toți, spunea,    cândva, cineva. Și , poate, că avea dreptate.

De atunci, chiar dacă băieții mei au  fost studenți în  două prestigioase universități bucureștene, cel mic doar doi ani, următorii în Franța și Olanda,   am rămas cu acel  imens gol sufletesc,  pe care ți-l creează  un loc ostil.

 N-am renunțat la filologie, spre disperarea  tatei, care m-a închis în casă, da, vorbesc foarte serios- câteva săptămâni , am dormit cu dușmanul- matematica și economia politică- în aceeași cameră. 
N-a mers!
Mama zicea să urmez ce-mi place.//

 Când am terminat facultatea de filologie,  fiul  meu cel mare avea un an și câteva luni.

Părinții nu mai sunt demult..când am intrat pe poarta casei noastre studentă la filologie, cu bursă, tata a uitat  de toate relele!!!
Dacă ar fi ca astăzi s-o iau de la capăt, tot profesoară de limba română m-aș face!!! //

Satul de munte , cu poteci și pârâu, a rămas suspendat,  undeva,  în visele mele  neîmplinite.//

 Școala- într-o zonă de deal- aruncată la șapte km. de șoseaua care duce către bătrâna cetate de Argeș.

Înainte de a mă prezenta unde fusesem repartizată fără să fiu de acord- este altă poveste- m-am documentat, așa că am primit din partea soțului,  ca dar de școală nouă, o bicicletă albastră.

 1 septembrie, prezență obligatorie la post.
O vecină, doamna Oprescu, fostă învățătoare și inspectoare  , s-a oferit să mă însoțească. Șoferul autobuzului a acceptat să  transporte și bicicleta mea.

Am coborât în centrul comunei. 

Apoi, am urcat-o pe eleganta mea prietenă pe portabagaj și am pornit, cu mari emoții către școală .

Drum îngust de țară, gropi, pietre.
Livezi întinse de pruni și de meri. Din când în când, încetineam, nu pentru că aș fi obosit, la nici  douăzeci și trei de ani nu prea se simte  oboseala,  opream să văd cum se mai simte doamna.

Și să mai furăm un măr, o prună. 
În coji mustoase, se loveau în iarbă nucile.

 De după un deal,  s-a arătat  satul . 
N-o să-mi spui că vorbesc despre Broștenii lui Nică,  nici despre Sărăcenii cusurgiului Popa Tanda.

Curți înguste, paie, coceni de porumb, buruieni, case, fără garduri,  gata să se prăbușească,  păsări de curte, laolaltă cu băieței și fetițe,  fără pantalonași, câte un purcel legat de țăruș lângă prispă, nu doar sărăcie, mizerie mare.

Cu chiu cu vai,  am găsit  școala.

Un dulău, lăsat probabil de pază, își făcea somnul în praful din fața porții fără zăvor, cine ce ar fi putut fura?
Am bătut în ușă. Tăcere. Am întrebat pe la vecini.

 A apărut atunci directorul.

De ce oare nu-i pot uita sandalele din picioarele cu degete obosite ?  Și mâinile adâncite în  buzunarele pantalonilor peste care de multă vreme nu trecuse fierul de călcat...
Imediat  și-a făcut apariția consoarta, învățătoare la clasele I și a III-a, capot de zanana. Roșu , cu flori mari, albastre.

Cancelaria- o cămăruță , trei  pe trei, cred, câteva scaune , o condică pe o măsuță cojită, un cuier strâmb.  
De o parte și de alta- câte o încăpere –dimineața  se învață la simultan, m-a lămurit  doamna în capot roșu. 

După amiază nu știu cum ar fi  fost, probabil la fel.

  Două săptămâni, zi de zi,  bicicleta mea Carpați a străbătut  14 km/7 dus, tot atâția la întors. O lăsam în curtea cuiva.

În livezi, merele erau tot mai roșii. Prunele tot mai puține.

 Îmbujorate, zâmbeau  printre ghimpi măceșele!

 Flori mov, albastre și galbene își cântau simfonia de toamnă, în  ierburi înalte.

Odiseea mea s-a sfârșit brusc. Au venit inundațiile. Ploile nu se mai opreau. Un fel de prolog pentru cele din 77.

Pârâiașul din marginea satului s-a supărat rău de tot. A spart drumul, a înghițit livezile coapte. 
Izolat, sătucul s-a apărat, doar el știe cum. 

 Bicicleta am recuperat-o abia în primăvară. 
Prima de instalare, niciodată. Poate că era și firesc, până să mă instalez, am și renunțat la catedră. 
Să nu crezi că mi-a fost prea ușor să înfrunt consecințele. 
Cine a terminat în acei ani facultatea știe ce urmări avea  fuga de stagiu. Nu-mi imaginez  ce s-ar fi întâmplat, dacă nu se pornea,  în acea toamnă, pentru a doua oară,  potopul..
După niște ani, directorul școlii  de centru,  profesor de limba rusă, mi-a scris  prima adeverință de muncă .

O jumătate de lună într-un sat din județul în care mi-am petrecut toată viața de profesoară .
În slujba comunității.

Acum, când scriu, revăd  cu ochii sufletului drumeagul șerpuind printre  ierburi uscate,  într-o toamnă uitată în calendarul noianului de întâmplări.
Zboară lin,  în amintirile mele,   frunze galbene și roșii, printre mere parfumate, răsărind în livada unui colț de lume, rătăcit pe harta vremii.. //

p.s. cum ți-ai început cariera?
Am răspuns( cam târziu) invitației

Mirelei de a scrie despre
/parfumul-roadelor-toamnei-poveste-parfumata/

sper să n-o fi supărat prea tare, ...