ziua de neuitare

 Copil fiind, așteptam Vinerea Mare cu mare, mare emoție!

Nu aflasem, încă, prea multe despre rostul și semnificația acestei zile.

Ce știam era că, spre seară,când tot satulse scălda într-un parfum delicat, în care se adunau zambileși leuștean, îmbrăcam rochiță și pantofi noi.

Și hainele noi aveau un parfum special, pe care nu l-am mai întâlnit, de atunci,niciodată.

Ulițele satului fremătau: copii, părinți, bătrâni se îndreptau către biserică și, mai apoi, către cimitir.

Masa încărcată cu flori, Prohodul, oale de lut, în care mocneau tăciuni și tămâie... ceva înălțător plutea în aer!

Toată lumea era bună.

În toate curțile era curat, trunchiurile pomilor și gardurile se văruiseră proaspăt.

Nu-mi amintesc să fi auzit în anii aceia că bogăția și sărăcia i-ar separa pe oameni.

Poate, cumva, doar știința de carte.

Mi-aș dori o fărâmă din farmecul de odinioară!

Există și aici, în spațiul virtual, ceva care hrănește frumos nu doar ochiul.

Pinterest.

Astăzi, când am primit o mulțime de modele noi, undeva, în suflet, am descoperit-o pe fetița cu funde în cozi, care ar vrea să pășească pe vechea uliță înflorită, purtând una dintre rochiile astea.

Să te întreb ce spui?

dor, mereu Dor!

de cu zori, în spuză

Cerc de foc, în lujeri de bozii uscați, 

adunați grijuliu de cu toamnă, trosnet  în scară spre cer,
 prin zorii iviți între pleoape grele de somn, 
perdeaua de alb, vișini, pruni și gutui, 
apă neîncepută în oala de lut,
mâna bunicii adună jarul în vatră
foc rupt de restul lumii,
colaci împletiți în noapte târzie,
rostuiți pe câteva scaune mici, rotunde și ele,
așezate în cerc tăinuit,
vecine tăcute, împărțind pilaf de post cu prune uscate, păstrate în podul de taină al casei.
Joimărița, zicea nașa Rada, sprijinită în bățul alb, noduros,
Joi Mari, spunea bunica-

rebegite de frig, sufletele morților se adună la foc, își încălzesc degetele, li se luminează drumurile.
Se întorc pe la casele lor.
Laolaltă, morții și viii, vis și speranță, ieri, rătăcit în cotloane de suflet, azi, în lumină și flăcări, rugăciune și mit, vrajă în dimineața rece de joi.
În revărsat de zori, urcă la streșini, abia pe la Moși, în oale arse, primesc neuitarea.

salutul dimineții

 Toate florile sunt frumoase; ele adună, duios, în petale doar zâmbet și parfum. Generoase, își dăruiesc harul spre încântarea noastră.

Cu aceeași liniște, fie soare , lumină, ploaie sau frig.💓

schimburi și schimbări

 „  Să facem oprire pe calea cea veche, și apoi să privim în jurul nostru, și să aflăm care este calea cea bună și dreaptă, și  după aceea să mergem pe ea„.

Francis  Bacon, ”Eseuri„

, „Despre schimbări„,  

pagina 82.

Au trecut cincizeci de ani.

  Ca mai ieri, ne salutam pentru prima oară,  intâlnindu-ne pe scările   blocului.

  Toți tineri. Cei mai mulți număram sub  douăzeci și cinci / treizeci de ani..

   Se dăduseră , la cheie, în blocuri, primele  apartamente  proprietate personală, achiziționate cu împrumut  din bancă pentru un sfert de veac.

  Nu ne era simplu deloc cu două rate. la casă și la mobilă

  Treptat,  am făcut cunoștință unii cu alții, pentru că  fiii  noștri  se jucau împreună, frecventau același cămin cu  grădiniță, unde,  fie vorba între noi, nu se ajungea deloc   cu una, cu două.   Dacă aș scrie acum  cam câte ore am pierdut cu audiențele pe la diferite cabinete, câtă umilință am îndurat  în discuții cu fel și fel de personaje  cocoțate  pe  scaune  cu diferite înălțimi , nu știu dacă m-ai crede.

   Pe scară , locuiam  vreo zece profesori, cei mai mulți navetiști în județ.

  Se stabilise  un tip de respect între  noi, tinerii părinți, deveniți repede.:mama lui X, tatăl lui  Y.

  Ne era  bine. 

 Și copiii  creșteau.

  Cu timpul,  după revoluție,  lucrurile s-au schimbat.  unii dintre foștii vecini  și-au urmat copiii prin alte locuri,  alții  s-au stins.

  Din  generația aceea   care  își începea  ziua  cu noaptea în cap, au rămas puțini.  Suntem, deja, bunici, cu nepoți  de toate  vârstele.

Îmi vin  în minte   niște întâmplări: când cea mai  vârstnică dintre profesoarele de pe scară  s-a pensionat și-și petrecea   o parte din timp stând, pe banca din fața scării, de  vorbă  cu  alte pensionare.  am observat că  nimeni nu i  se  mai  adresa  cu ”  doamna profesoară”.

Era mai simplu. ”vecină”.

 La unul dintre  etaje,  după ce  un apartament a   fost vândut, a  venit o familie  de tineri, cu un copil.  Tatăl îmi era era cunoscut, pentru că  fratele lui   fusese elevul meu.  Știam bine   cam câtă carte învățase el, noul  vecin. 

  Acum, era om de afaceri; printre altele,  vindea  carton  folosit  pentru acoperișuri. În scurtă vreme, administrația  blocului  nostru a luat o  țeapă serioasă de la  proaspătul  afacerist.

  Seara, când se întorceau  cei  trei,  din oraș,  domnul  rotind , pe degete,  cheile    noului bolid, doamna  și  odrasla care nu saluta niciodată  pe nimeni, îmbrăcați  în haine de firmă, cele câteva  persoane nelipsite  de pe   bancă   îi salutau ceremonios.

Mai/ mai să se ridice.

 Pentru că „erau cineva”.

  Nu după multă vreme, când  urma „afacerilor” a fost mirosită,  atât de respectata  familie  a trebuit  să părăsească apartamentul...   domnul  a   primit  o ”locuință ” vremelnică  la  Colibași.

Se schimbă  multe,  vin și pleacă proprietari  sau chiriași....

 Odată cu vremea,  dispare acel respect pentru omul  care își duce  viața în aceste „cutii de chibrituri„ așezate unele peste altele,  a  fost uitată formula „vă mulțumesc”, privirile  sunt fără țintă, unii dintre copii deschid ușa cu piciorul, uitând să  rostească acel simplu „bună ziua„ !

Era să uit.  cineva  reproșa  cuiva  că nu respectă un program de liniște.

 Răspunsul:

 - Dacă nu-ți convine, fă-ți  casă...

rosturi și rânduieli

Locul  în care am deschis eu  ochii către lume  este un sat de pe valea  Argeșului, ocrotit în acei ani de  zăvoaie unde creșteau  laolaltă sălcii,salcâmi și plute, unele chiar uriașe.

 

Trei generații trăiam, la început, în casa  bunicilor.

Mie îmi era bine: măicuța și talițu mă luau  în partea  de casă, care era doar a lor. Seara, rezemat de sobă,  talițu cânta la caval, măicuța avea, mai meru, sub pernă, roșcove.

   S-a stins în ziua în care m-am dus la școală.

 Am pierdut atunci o  ființă de la care nu am niciun obiect, deși  în lada ei de zestre, verde  cu trandafiri roșii, păstra   un miraculos  univers  pentru mintea mea de copil: câteva   barișuri, unul era  negru de voal, cu scânteioare  roșii de catifea, câteva zăbranice- mi-l amintesc pe cel alb, lucrat în motive albastre, cu fluturași-fuste lungi de stofă, câteva  bluze cu înflorituri, un fișiu  lung, de dantelă.

  Obișnuia să mă țină lângă ea când, duminica după amiază, se gătea, înainte ca noi  două să plecăm în vizită la rudele ei.

    Nu știu cum reușea- era o femeie puțintică la trup-  să mă ducă în spate, atunci când oboseam.

 Vara  îmi împletea  funde roșii în cozi  și mă îmbrăca  cu rochița  de borangic, țesut în casă

.

 De la talițu, păstrez  două bancnote vechi. 

 După  moartea măicuței, m-a  luat în camera lor  bună.  Era  supărat, foarte supărat;fără știrea lui, bunica își vânduse  pământul ei  de zestre unor rude. 

  Un brâu  lung, roșu, înflorat, ascundea în  căptușeală  hârtii foșnitoare...venise imediat  stabilizarea.

  Banii aceia  nu  mai valorau nimic.

S-a rătăcit  și icoana sub care se inșirau decorațiile lui,  de la  Mărăști și Oituz, însoțite  de  Brevetul semnat  de  Rege. 

 Revăd, așa, cu ochii minții,  acel  nobil  F, într-o caligrafie pe care  nu o pot uita.

În locul casei bunicilor,  părinții mei au construit o casă doar a  noastră.

Acolo  am înțeles  adevăratele  rosturi ale vieții .

  În perioada asta  de dinaintea Paștelui- Păresimile- mama  trebăluia  din zori, până noaptea  târziu; pregătea   mâncare, de post și de dulce .

  Mâncăruri simple, atât de  gustoase și de sănătoase!

Tata nu postea niciodată.

   De cu toamnă, în „magazioară”,se adunau  de toate.cartofi,  ceapă, usturoi, fasole, varză crudă și murată,albă și roșie, ridichi, morcovi, roșii conservate,  prune  afumate  sau  opărite,  gutui, sfeclă roșie, frunze pentru ceaiuri, felurite murături, mălai, făină, ceapă roșie, șiruri de ardei uscat, „poame ”pentru compot, porumb de floricele, magiun, dovleci turcești, nuci, leuștean, pătrunjel, cimbru, busuioc..

Toate, recoltate  din  grădina  proprie.

Și ,bineînțeles, ouă, o putinică cu  brânză și  preparatele  din carnea de porc, păstrate  cu sfințenie  pentru vremea de după  sărbătorile  de primăvară, când începeau muncile  câmpului.

 După- amiezile,  mama țesea.  

  Când   mă întorceam de școală, o  găseam  mânuind  cu  mare iuțeală  suveica, urzeala,  ițele, Deseori,  îi pregăteam  țevile cu  lână colorată. Sau de  bumbac, atunci când țesea pânză.

  

 Într-un sat vecin,  trăia o  femeie  care  știa să năvădească  modele speciale  de  cuverturi  și macaturi.  Era mare întrecere  între femeile   pe care le cunoșteam, în privința  țesutului.

  Ele pregăteau  atât  obiecte pentru uzul casei: pânză pentru  cearșafuri, perdele și fețe de  masă,  pături, stofă pentru fuste,  preșuri,  cât, mai ales, zestre pentru fete.

În iernile acelor ani, mama a țesut  multă pânză albă, din care a  cusut  la muscă, în roșu și negru, vreo  douăsprezece  cămăși lungi  de noapte, pe care, la nunta mea, le-au primit cadou  rudele apropiate ale mirelui.

Văd, ca prin vis, mâinile neobosite ale mamei.💓

 Le  văd și le sărut  cu sufletul!

Și mă gândesc  că toate, pe lumea asta, sunt trecătoare...