duminică, 24 mai 2020

din nou, în pădure

 Sufletul este, cred, un amestec  de  lumină și de umbre,  de spaime și de optimism, un fel de fântână căreia nici chiar tu, oricât de mare săpător ai fi, nu prea poți să-i afli izvoarele.

  După  niște zile  grele, chiar grele,  astăzi  am intrat  în pădure. 
 N-o mai văzusem din 11  martie.
 Doamne, cât mi-a lipsit!!!
Am inspirat  cu  toată puterea  aerul ei curat !  verde,  prea verde după ploile din ultimele zile!
 Ce medie veselă între tristețe  ( sau revoltă, sau amărăciune ) și  bucuria clipei că ea, pădurea, rămâne  cel mai fidel prietenul cel mai  fidel.
  În splendoarea ei  de   zână bună!

joi, 21 mai 2020

„Nu e destul

  să fii bun. Trebuie să fii bun de ceva.”,
Tudor Arghezi

Mi-aș permite să sper  că nu este  român care  să fi  trecut, fie chiar sporadic prin școală, și să nu-i fi auzit  numele.  Bucureștenii , sigur, asociază  ”Mărțișor”,   splendia  vilișoară aflată la   câteva sute de metri de mallul  unde se perindă zilnic  atâta   lume  cu numele poetului Tudor Arghezi.
  21 mai 1880 (  născut   Ion  Nae  Thedorescu)/   14  iulie 1967, București.

  A fost sărbătorit cu prilejul zilelor de naștere la 80 și, respectiv 85 de ani, ca „poet național”.
În 1965, a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Nominalizarea a venit din partea filologului italian Angelo Monteverdi.
„Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare.
Şoptisei, poate, o-ntrebare,
Sau, poate, un răspuns.
Dar glasul nostru nu era ascuns?
Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată.
A fost atunci? Acum e altădată?
Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi
Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi.
Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise,
în jocul de-a sfiala, amuţise.
Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine.
Tu mă numiseşi "Ţie", eu te numisem "Tine".
Să te cunosc? Să mă cunoşti?
Stam unul lângă altul ca plopii mari - şi proşti„//

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"






duminică, 17 mai 2020

ne spunem povești

Pentru o zi luminoasă!
”Ne spunem povești,ca să putem  supraviețui„.
  Joan   Didion

Zilele  fug. Unele curg, altele  năvălesc.
  Unele  pot fi banale, altele sunt agresive. Pe toate le primești cum poți.
  Printre picături, te întorci către suflet, pentru că acolo  găsești  mereu energie.  Chiar dacă ea  vine  de undeva.
 Tot căutând soluții pentru niște probleme presante, am  descoperit câteva însemnări care vin tocmai dintr-o iarnă frumoasă a copilăriei.
  Ce bine, ce cald era acolo!
  Nu știam de  apăsări, de  incertitudini. 
Trăiam în lumea  poveștilor!
Și tot în  graba căutărilor mele  am descoperit un articol despre extraordinara  civilizație din școala Coreei de Sud!
  Am citit, mai pe iarnă,  o carte a cărei acțiune începea  în Coreea de  Nord  și se încheia într-un fel de cerc  în cealaltă Coree  luminosă, cu trecere prin China și prin Mongolia.
” Drumul  către  libertate” ( autobiografia   unei refugiate  din Coreea  de  Nord), de  Yeonmi  Park.
  Mă   gândesc în clipa asta că alta ne-ar fi  viața, dacă și  la noi  învățătura de carte ar  putea deveni o prioritate.
  Tuturor ne-ar fi  mult mai luminoase drumurile!

de ieri si dintotdeauna
Mai tii minte iernile bogate din copilarie, cand neobosit, din inalturi, cernea cu nemiluita, troienind curtile si drumul?
In  serile lungi, ne adunam in jurul sobei- soba adevarata, proaspat varuita-patru colege de scoala, cred ca eram prin clasa a II-a. Locuiam   aproape una ce alta,  totdeauna ne aducea acasa cineva din familie.
Pe scaunele mici, rotunde, cu trei picioare, citeam .
 Pe rand.
Si la  povestit ne venea randul.
 Cartea cea mai draga a acelei ierni a fost”Povesti„, de Fratii Grimm.
 Atat a fost de citita, prin atatea maini de copii a trecut, ca  a ramas fara coperte, iar paginile i se injumatatisera.
 Mi-e tare dor de foile galbui, fosnitoare, si de lacrimile   noastre de fetite , care nu prea reuseam sa mai separam  ce era adevarat de  ce crease  mintea  autorului.
 Cartea s-a pierdut.
 Viorica si Valentina sunt in  colturi diferite de tara, ne intalnim tot mai rar... Ana  a urcat într-un loc  doar  bănuit.
Undeva, sub cute  de suflet, povestile sunt treze!
O prietena de peste Ocean imi trimite, din cand in cand, niste povestioare .
Tocmai am citit acum o traducere din limba greaca.
Dupa o viata , in care nu a facut nicio fapta buna, la capatul zilelor, o batrana ajunge in Iad.
Mult s-a intristat ingerul  pazitor, dupa ce, cautand  in cartea trecutului ei, nu a gasit nimic  care sa o salveze.
A mai scormonit.
A gasit , undeva, ceva- pe cand era si ea tanara, intr-o zi, un cersetor i-a cerut ceva de mancare.
 Manioasa, femeia  a scos  o ceapa salbatica, aruncand-o in nevoiasul trecator.Ingerul a mers la Creator , i-a povestit intamplarea, iar  Dumnezeu i-a spus:
-Ia o ceapa salbatica si spune-i batranei  sa se prinda cu mainile de ea.  Daca va reusi sa iasa din Iad, o vei duce in Rai.
Mult s-a bucurat ingerul, si mai mult s-a bucurat batrana, care si-a infipt repede  mainile in ceapa salbatica.
S-a intamplat atunci ceva neasteptat:  zeci de osanditi  incercau sa se prinda de picioarele babei, vrand sa scape din Iad.
 Revoltata, ea ii imbrancea:
- Ceapa este a mea! Voi nu aveti parte.
In imbulzeala , ceapa s-a rupt, iar batrana si osanditii s-au pravalit ...
Trist, mai trist decat fusese vreodata, ingerul s-a indreptat singur catre poarta Raiului.

sâmbătă, 16 mai 2020

clipa de omenie

Viața poate fi extrem de dură.
Într-o clipă., te face praf, cum vrea ea.


Dar știi ceva?
Sunt mulți oameni buni printre noi. ❤️
În privința unora știi, instinctiv sau cunoscându-i, că pot fi buni. Alții îți vin în ajutor, pentru că simt că ai nevoie. Și că , din ce au, pot împărți cu tine, ca să ți se pară greul mai puțin greu.
După niște zeci de ani, în care nu ne-am văzut sau ne-am întâlnit , cumva, organizat, mi-a fost dat să constat că elevii cărora le-am fost profesoară și dirigintă pot să pună umărul, dacă stânca este greu de urnit.
În zilele astea, am întâlnit,chiar dacă nu față în față, medici, asistenți medicali, infirmiere sau practicanți ai altor meserii, de foarte bună calitate profesională și umană.
Cred că putem privi înainte cu încredere!
Fiecare poate face lumea mai bună!
Doar cu educație, pregătire, cunoaștere.
Școala și învățătura sunt baza!❤️
p.s. nu pot să nu spun că există, încă, neprofesionalism. Sau chiar incultură, dublată de răutate” doamnă, îi aruncăm acolo, ca pe niște saci”.(asistentă medicală, de pe Salvare)😭

joi, 14 mai 2020

cam cum este cu educația

Într-o zi, o prietenă îmi povestea cum fata ei, mamă fiind și ea de niște ani buni, întorcându-se dintr-o tabără într-o țară muntoasă, o certase rău, că a lăsat-o , de mică, să se deprindă cu urcușul pe munte, cu cățăratul pe pietre. Ce mai! a îndemnat-o să crească băiețește.
Acolo, în tabăra aceea de munte, erau multe adolescente de oraș. Se plângeau tot timpul: vai, nu pooot! vai , alunec!vai, cât este de greu!
Bine-crescuți, băieții le săreau în ajutor. Doar ea, fata de la munte, urca, tot urca, fără pic de ajutor.
Ajungea, de fiecare dată, prima în luminiș.
Prima, dar fără un băiat care să o țină de mână.

Copiii generației mele, din satele de câmpie, munceau alături de părinți, cât și cum puteau ei: băieții mânuiau, de mici, coasa și secera, duceau noaptea caii la păscut , nu prea aproape de sat, trezite în toiul nopții, fetele își însoțeau părinții la culesul tutunului și al cânepii, pentru că treburile astea se făceau doar noaptea, pe răcoare și pe rouă.
Ascultau doar susurul Argeșului și zvonul ciocârliilor.
Se făcea, fără teorie, educație: nu, copilul nu era exploatat, învăța din anii preadolescenței că nimic nu se obține fără muncă. Muncă cinstită, aspră, dar frumoasă, în felul ei.
Când mergea cu vitele la păscut, sub poale de pădure sau pe clete mereu înverzite, în singurătatea lui, copilul își încerca, poate cu teamă la început, curajul de a-și învinge spaimele, temerile pricinuite de fel și fel de gânduri.
Și, n-o să-ți vină să crezi, citea.
Îmi vine în minte titlul unei cărți, pe care am citit-o într-o vară frumoasă, ”Luntrea sublimă„.
Solitar, în mijlocul imensității vii, mai și cânta, asculta zvonul vânticelului prin lanuri și prin ierburi, simțea soarele prieten și, în desenul lor nestingherit, urmărea norii, rostogolindu-se în drumul lor fără țintă.
Învăța să trăiască armonia cosmică.

miercuri, 13 mai 2020

nuanțe

Se întâmplă ca vântul , gând îndelung reținut, să izbucnească în plâns,
Se întâmplă ca episodul acesta tainic, de gând și de suflet,  să devină realitate.
Se întâmplă, pur și simplu, să fim noi înșine.
Să fii ceea ce  nu vei mai fi niciodată.
Și atunci, zvâcnirea  de lumină este culoarea!.

vineri, 8 mai 2020

(o altă ) filă de jurnal

Iubesc copiii!❤️
Cred că asta are legătură cu meseria mea, cu profesia căreia mi-am dedicat cea mai mare parte din viață.
O să cred totdeauna în frumusețea copilăriei, în inocență, în candoare.
Perioada asta în care trăim mi-a deschis, însă, cu durere trebuie să spun , o altă perspectivă în legătură cu felul în care cresc și ar trebui să evolueze copiii.
Aseară, la ieșirea din scară, pur și simplu, nu aveam loc de trecere .
Un grup de copii, cei mai mulți de prin alte blocuri, îmbulziți, vorbeau, unii cocoțați pe biciclete, alții pe trotinete, care cu o minge, care butonând telefonul.
M-am adresat unei fetițe , școlăriță în gimnaziu, întrebând-o dacă a înțeles cum este cu distanțarea. Pentru că s-a făcut că nu aude, au răspuns alții un ”nuuu”, maimuțărindu-se.
A fost prima mare deziluzie pe care am trăit-o în perioada pe care o traversăm- fiecare cum înțelege, cum poate.
De vorbă apoi, eu cu mine, mă întrebam cam care vor fi fost, în ultimele două luni, discuțiile despre ”persoanele vulnerabile”, prin familiile tinere, care locuiesc în blocurile ceaușiste.
Și mi-am răspuns tot eu:
- Pe unii moartea îi caută pe acasă și lor le arde de plimbări....
Profesorul universitar Mircea Lobonțiu vorbește despre agism.https://www.facebook.com/mircea.lobontiu/posts/1286109811597250
Fără să vreau, m-am gândit la Octavian Paler. Și la vorbele lui ”Lacătele de piatră
Se deschid cu râuri,


Lacătele de apă
Se deschid cu stele,
Lacătele din noi
Se deschid cu o lacrimă.”

luni, 4 mai 2020

Titanul și prințesa

„Îmi iubesc pământul natal, nu pot sta nicăieri, printre străini, mai mult de două luni, paşii mei pornesc singuri înapoi spre ţara mea de care mi-e dor, mi-e dor.„
George Enescu
19 august 1881, Comuna George Enescu/
 4 mai 1955, Paris, Franța.

 Într-o zi , în culoarea mierii arse, din toamna anului trecut,   am pășit   pragul ”Casei Memoriale George Enescu”, de , de la  Cumpătu,  Sinaia.
Se legănau  duios  brazii,  pietrișul  fremăta  sub pași.
 În pacea locurilor   adia  ceva  din  măreția sufletului marelui   muzician, mult admirat de către  Regina Elisabeta, Carmen Sylva, care i-a recunoscut  talentul, oferindu-i,pentru studiu,  an de an, un  colțișpr special  la Peleș.
La Sinaia, George Enescu  a conceput ”Rapsodiile„,  „Cvartetul  pentru  pian, vioară, violă și violoncel nr.  1 în Re major„, dar și opera ”Oedip”, dedicată  Marucăi  Tesanu-Rosetti.
.Din câștigul primului  turneu american, compozitorul și-a  construit „Vila Luminiș,„ care
păstrează, prin sobrietate și intimitate, o atmosferă   extraordinară.  Ceva monahal, parcă simți în camera maestrului .
În 1927, Yehudi  Menuhin a  luat lecții de  voiară  cu  marele compozitor la  Vila Luminiș,   moment care a însemnat  începutul unei mari prietenii și al unei colaborări  deosebite.
  Peste tot plutesc amintiri!//

Într-o seară de revelion, ascultându-l pe George Enescu, invitat la curtea lui Ferdinand și a reginei Maria, prietena ei, Maruca s-a îndrăgostit  fulgerător.
Muzicianului nu-i venea tocmai bine să fie tratat ca un lăutar de curte, așa că, deși îndrăgostit  și el, nebunește, a plecat la Paris, rămânând acolo până după război.
Această a treia dramă  a  zdruncinat  echilibrul, și așa precar al prințesei, care , deși  ținea enorm la frumusețea-i neasemuită, decide să-și arunce acid pe față.
Enescu se întoarce, cumpără o casă cu vedere spre Cișmigiu și,  în 1937 , cei doi se căsătoresc.
Martoră le-a fost Cella Delavrancea.
Un biograf al compozitorului va povesti  momentul ceremoniei, când Alice, fiica prințesei, și-a sărutat mama, ignorându-l total pe mire,  căruia nu-i ierta curajul   nedemn de a se căsători  cu o prințesă.

 Pe lumea asta sunt  și au existat prințese adevărate, născute cu sânge albastru, răsfățate de soartă, totuși femei,  cu univers lăuntric deschis uneori,  bine tăinuit  adesea,  imposibil de înțeles , mai mereu.
S-a născut să fie frumoasă, tulburătoare, orgolioasă,  deșteaptă, în stare  să rupă inimi și să se topească de iubire, să dăruiască, să fie dulce și  otrăvită,  în același timp, după cum singură mărturisea într-o carte – jurnal.
Maruca a fost una dintre cele mai  frumoase românce  aristocrate,    de la   începutul secolului trecut.
Ca domnișoară,  s-a numit Maria Rosetti-Tescani, păstra în nume atmosfera  tainică a pădurilor încâlcite, pe unde lupii și urșii se adunau la povești în vremuri netrăite.
A fost iubită de bărbați  la ale căror inimi n-au ajuns prea multe femei-Mihail Cantacuzino, Nae Ionescu, Dinu Lipatti, George Enescu.
La 18 ani,  superba înaltă adiere cu păr  negru de aramă, după ce visase cu ochii deschiși într-o căsătorie ca-n povești, a acceptat să-i fie mireasă boierului Mihail Cantacuzino.
El iubea, însă, mai mult decât orice, vinul, în care căuta tot adevărul celor lumești- a înșelat-o chiar cu sora ei..aveau , deja, doi copii, separarea  totală va fi doar   sufletească, cei doi rămânând sub același acoperiș.
Un accident de mașină  al soțului aventurier o va arunca pe  tumultuoasa văduvă în iureșul unei vieți devastatoare.
Prietena intimă a Marucăi , regina Maria , și istoricul Dan Falcan vorbesc despre întâmplările care au urmat.
Cu doisprezece  ani mai mare decât Nae Ionescu, care o iubea  pârjolitor, pentru  vitalitatea  ei imposibil de egalat, prințesa  s-a dăruit  nepământește  într-o iubire eterică,  în domeniul transcendental al spiritului, din care cei doi s-au hrănit, hăituindu-se, șapte ani.
Maruca a încercat de câteva ori să se sinucidă....
Ce parfum i s-ar potrivi acestei  domnițe medievale, cu suflet de vulcan mereu în fierbere?
Poate că în el ar trebui să se topească  toate esențele  adâncurilor, taina  pădurilor fabuloase  de la Tescani, vraja serilor pariziene,  tumultul muzicii lui Enescu, nesfârșirea visului albastru, pacea  tihnită  a cesei  de lângă Sinaia.

Ziarele vremii  povesteau că Enescu  o
diviniza pe Maruca, trecându-i cu vederea trădările.
S-au mutat la Paris, unde el, pe jumătate paralizat,  s-a stins.
Maruca i-a supraviețuit  13 ani.

Cei doi  s-au regăsit  sub lespezi, în același cimitir,  Père-Lachaise, Paris,.

„Nu devii bătrân, fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân , fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunțarea la ideal ridează sufletul.„
 George Enescu

sâmbătă, 2 mai 2020

frânturi de jurnal în vremea pandemiei

motto.„Munca este cel mai potrivit dezinfectant...” ,  
Nicolae Iorga.

Caietul  cu  margini tocite este, cel mai adesea, prietenul meu  care nu trădează niciodată.  Confesor  fără grai, dar  cu  așa o minte bună și o inimă încăpătoare  , că pot să  bat  în fereastra lui  la orice oră din zi și  din noapte.
Este o dimineață   frumoasă de mai  cu pălărie verde, plină de  flori  galbene  și albe.  Am voie să  părăsesc  apartamentul pentru câteva ore. Deși  iubesc mersul pe jos  și -mi place să trăiesc intens clipa  când pot să îmbrățișez  cu toată ființa mea curățenia naturii, ceva  mă  oprește  să  ies afară.
 Ceva  care  vine dintr-o revoltă. Revolta  că  nu mai înțeleg  lumea. Treaba asta cu împărțirea  oamenilor în” persoane  vulnerabile”  și  lumea   adevărată îmi aduce, parcă, zilnic,  un fel de tristețe, pe care  nu prea pot să  o înving de fiecare dată.
    Conștientizez  tot mai multă  orbecăială  în jur: unii se tem  de   boală  și stau în casă, sperând  că așa  vor putea trăi  mai mult, ( cu ce preț?) alții, dimpotrivă,  strivesc regulile  conviețuirii  impuse de autorități și acționează  aiurea.
  Bunăoară,   doamnele  astea cu vârste  cuprinse între  40 și  64 de ani. Categorie  invincibilă! (așa  vor fi crezând, cumva, persoanele apaținătoare)
După ce-și termină ce au ele de făcut prin casă, ies  rapid în  fața  blocului și, una  lângă alta, (  apare așa, sporadic câte o mască)  se așază  nu chiar lipite, dar  destul de  aproape,  ocupând cele două bănci situate  față în față.   Deunăzi, o  fumătoare  ședea  grecește  chiar pe   locul  intrării în scară.  Să te crucești, nu-i așa?
   Și vorbesc. Vorbesc întruna.
 Nu contează  că   la un etaj superior un student la medicină   învață  serios.  Nici  că sora lui  este  liceană  preocupată.  Nici că alte persoane cărora programul ăsta ciudat le-a dat viața peste cap  ar  vrea să doarmă atunci când pot.Nici  că  în bloc există persoane  care  muncesc de acasă, străduindu-se , din greu, să-și mențină  locul de muncă.
Un tătic  joacă fotbal cu  fiul , altul   pălăvrăgește  cu  un vecin,  copii de toate  vârstele aleargă pe trotinete.
Ai zice  că   fiecare  poate  să facă ce vrea.
 Și că doar el  contează.
 El și   nimic altceva.
Dar tu? tu,  persoana  care  a trăit toată viața  în respect pentru ordine ( fără exagerare), într-o decență  a   lucrurului  bine și la timp  făcut?
  Care este locul  tău astăzi într-o lume fără busolă?

miercuri, 29 aprilie 2020

cât învățăm din întâmplări?

Legendă, întâmplări, învățăminte

”Puterea,dacă are drept temelie dorința de a domina, este doar o ambiție

stupidă.
Dar dacă este act de om creator și acțiune de creație, atunci slăvesc această putere.”
Antoine de Saint- Exupery


Puțini trebuie să fie cei care n-au auzit despre gloria celui mai mare cuceritor al antichității. Era fiul regelui Filip al II lea al Macedoniei și al reginei Olimpia . A a venit pe lume în noaptea când templul lui Artemis s-ar fi făcut scrum.
Mama lui l-ar fi convins mai târziu că adevăratul său tată era însuși Zeus.
Istoricul grec Arrian îl vedea puternic și frumos cu un ochi căprui, închis ca noaptea și unul albastru ca și cerul, Plutarh îl găsea violent și impulsiv. Profesor i-a fost Aristotel..
La 20 de ani, după asasinarea regelui Filip, Alexandru a devenit rege.

Alexandru cel Mare.

Imperiul lui s-a întins, în 13 ani, de la hotarul Chinei , până în Europa și Egipt.
Se povestesc multe despre meritele lui de cuceritor , despre iubiri și înfrângeri, despre măreție și cădere.
Ceva, parcă, ar trebui să recitim acum:
la 33 de ani, aflat pe patul morții, și-ar fi chemat lângă el generalii și le-ar fi încredințát tainicele-i dorințe:
să-i fie purtat pe umeri sicriul de către cei mai renumițí medici ai vremii
toate comorile sale, adunate în timpul vieții, să fie împrăștiate pe drumul către mormânt
iar mâinile să-i fie lăsate în afara sicriului, să le vadă toți.
Cu ultimele puteri, el și-a explicat gândurile:

chiar și medicii celebri sunt neputincioși în fața morții,
Comorile adunate în timpul vieții rămân pe pământ.
Ești rege sau sclav, tot cu mâinile goale treci dincolo..
Nimic nu este mai de preț decât timpul trecerii prin viață..

Traversăm cea mai grea perioadă a omenirii.
Cât învațăm din întâmplări?
p.s. fă-ți timp și vezi filmul!️


miercuri, 22 aprilie 2020

vorbe, dar ce vorbe...

Cinci săptâmâni de stat în casă. Coșmar!
 Eu,  drumeața, iubitoarea  de  mers pe jos, de  cules flori, frunze și gânduri...
Prizonieră în propriul apartament, de la  balconul căruia   văd ce nu  voiam să știu, aud  ce  mă supără și-mi displace rău de tot.
Și , peste  toate astea, domnul acela, savantul, dacă asta o  fi, cu teoria lui despre „categoria  vulnerabilă„. 

 Nu este frumos să înjuri în gura mare  să te audă toată lumea,  dar așa-mi vine câteodată, nu  să dau cu  cuțitu-n peatră, vorba unei foste colege de cancelarie, profă de chimie, pe care o imitau elevii  cu aceast nevinovat „ peatră„...
 Aș vrea să dau și eu  cu ceva după cineva, mă abțin, că sunt o doamnă . Închisă în  casă de frica  coronului, la care  se mai adaugă și  avalanșa   produsă de ”teoria” savantului  cum că  mulțimea  vulnerabilă ar trebui  izolată în nu știu ce loc .

Știi ceva?( vorbesc și eu cu cine are vreme să mă asculte)
 Când au decis unii ( iar aș fi  zis o înjurătură, dar  nu se cade)  să  mă pensionez, Doamne, cât mă sâcâie vorba asta „pensie„ cu toate rudele ei , verbe, substantive, adjective,  eu, profesoara, eram  într-un moment de  maximă forță intelectuală:citisem atâtea, știam atâtea, voiam să  fac atâtea!
 Brusc,  a trebuit  să plec acasă, la  cratiță.
 Sindicatul mi-a oferit  o lenjerie de pat și un set de pahare. 
 Fain cadou!  nici că se putea ceva mai inspirat!
 NICIO CARTE....
eeee,  ce să fac?  n-a fost simplu deloc, teoretic  știam  ce ar trebui  să fac, practic  a  fost, vorba  elevilor mei, „ nașpa”.
  Și au trecut niște ani.
 Eu, cu ale mele.
  Și  vin liliecii ăia chinezești, aduc virusul,  hai în cutiuțe, oameni buni, dacă vreți  să  mai trăiți.
   Și  tocmai când  începusem să număr  câte zile mai sunt până pot să  văd pădurea, și  florile, și forfota lumii, vine domnul acela, cecetătorul, care  zice  că  mulțimea „ vulnerabilă  să fie  dusă nu știu unde.
  Eu respect fiecare meserie.  
 S-ar trăi greu, cred, fără  tot felul de oameni pricepuți.
  Dar,
cine le dă dreptul unora  să se creadă  niște  dumnezei  aici, pe pâmânt?
Cum rămâne  cu  traumele pe care le produc  vorbele lor? traume  comparabile  cu  virusul  însuși.

marți, 21 aprilie 2020

”Ce nu ar da Sofocle și Virgil


Pe lampa noastră cu fitil
Și pe cutia noastră cu chibrituri!
Și purpură, și lauri, și nimb-oval, și mituri...”
Tudor Arghezi

La cei  86 de ani, câți a împlinit în octombrie, mătușa mea își păstrează   frumusețea obrazului, a  sufletului și, mai ales, a comportamentului.
Rareori, ar spune ceva rău despre cineva, oricum s-ar fi purtat acela  cu ea.
 Este sora cea mică a tatălui meu. 

Vine din generația  miilor de  copii, care la 14 ani, au plecat în București să-și facă un rost.
 Nu i-a fost ușor deloc. A intrat într-o lume   nouă, total necunoscută. Niște rude apropiate  au exploatat-o  fără milă. Vărul ei primar era ”cineva„ în orașul cu sute de tentacule.
   Fetița a  plâns, s-a zbuciumat, a strâns pumnii ei  fragili.  Fiecare zi a fost o  nouă provocare, o  altă încercare.  Și-a completat  studiile, cum a putut, locurile de muncă  s-au tot schimbat.
Binele a venit și  el, la timpul  lui.

  Când am cunoscut-o, eram  în clasa a III-a.

 Bucureșteanca  purta păr lung,  fustă  gri de stofă , pantofi cu  tocuri înalte.
De anul acela se leagă  primele mele daruri primite:  două cărți. ”Nuielușa de alun” și ”Palatul de argint”. Lângă ele, un creion chimic.
 Tu ai scris  cu un asemenea creion?
  Scrisul nu se ștergea!

   După o vreme, când a venit la noi, mi-a adus o bluziță  albastră, cu buline albe!
Eram atât de mândră  că,  dirijând corul școlii, îmbrăcată cu bluzița  nouă, care nu era  chiar nouă, dar era adusă din București,  mi-am încheiat  misiunea  cu o strofă mai devreme.
 Copiii  cântau fără dirijor, audiența- lumea toată a satului-a crezut că este  ceva  „actoricesc” și a aplaudat frenetic!
Mătușa mea bucureșteancă  a lucrat, mare parte din viața ei , într-o librărie din Drumul Taberei.
   Printre cărți, caiete, păpuși cu pantofiori de lac, mașinuțe, ghiozdane,  cerneală, sugativă, hârtie  creponață,  penare, ilustrate. .
 Le-a iubit ca pe niște copii care  primeau mângâierea degetelor ei  frumoase!

Deunăzi, am vorbit la telefon.
  Își păstrează   tonusul,  se bucură de   conversații cu nepotul ei, psihologul din America, se uită la  niște filme, ascultă una, alta.
 Are și tristeți,  în scurtul  program liber acordat între  11 și 13, încearcă să se ducă la farmacie.  Lista  nu este chiar modestă, soțul ei , mereu,o mai îmbogățește.
De două ori, a trebuit să se întoarcă acasă fără medicamente.  Coada a fost prea mare.
La întoarcere, ar fi riscat să primească amendă. pentru încălcarea  ordonanței.


  M-am gândit cu tristețe  la vorbele ei.
 Tristețea a fost și mai mare când am văzut pozele cu un primar bucureștean care  se plimba, nestingherit,  cu bicicleta  prin parcul  Lui.( și cu iubita)
 Da, da, parcul lui, pentru că așa a rezultat din ce spuneau polițiștii locali.

Dura lex??

joi, 16 aprilie 2020

pecetea darului


Motto.
” Fericirea, zeii  le-o invidiau muritorilor..
Cu Dumnezeu este altfel: nu numai că nu ne pizmuiește fericirea, dar ne și îndeamnă neîncetat să fim fericiți, ne  promite fericirea, ne-o prepară.”
Nicolae  Steimhardt, ”Jurnalul fericirii, , pagina 386.

Cerc de foc, în lujeri de bozii uscați,
 adunați grijuliu de cu toamnă, trosnet  în scară spre cer,
 prin zorii iviți între pleoape grele de somn,
perdeaua de alb, vișini, pruni și gutui,
apă neîncepută în oala de lut,
mâna bunicii adună jarul în vatră
foc rupt de restul lumii,
colaci împletiți în noapte târzie,
rostuiți pe câteva scaune mici, rotunde și ele,
așezate în cerc tăinuit,
vecine tăcute, împărțind pilaf de post cu prune uscate, păstrate în podul de taină al casei.
Joimărița, zicea nașa Rada,sprijinită în bățul alb,noduros,
Joi Mari, spunea bunica.

Rebegite de frig, sufletele morților se adună la foc, își încălzesc degetele, li se luminează drumurile.
Se întorc pe la casele lor.
Laolaltă, morții și viii, vis și speranță, ieri, rătăcit în cotloane de suflet, azi, în lumină și flăcări, rugăciune și mit, vrajă în dimineața rece de joi.
În revărsat de zori, urcă la streșini, abia pe la Moși, în oale arse, primesc neui
tarea.

joi, 9 aprilie 2020

căutam un motto pentru gândurile mele

Am deschis, la întâmplare”Versuri„, de Tudor Arghezi
„”Se-nalță, iată-i, ridicați   în zare,
 Cocorii-n rânduri  călătoare...”/ 267. 


 12,15/ 9 aprilie 2020.
O anume activitate  gospodărească  mi-a permis  să mă folosesc și eu de  cele  două ore alocate, zilnic,  nu-i așa?
  Înarmată  cu tot ce trebuie- nu-mi plac selfiurile, că, altfel,   m-aș fi arătat și „cu mască „- pornesc  pe alee.
Este o superbă  zi de primăvară !
 Aproape că ar trebui să scriu  cu majuscule!
Verde crud, ramuri vesele,  toate culorile curcubeului  în  corole  vesele, triluri nestingherite!

Apare un individ, îl știu foarte bine,  că locuiește  în același bloc, de fapt, pe aceeași scară cu mine, este  cu vreo doi ani mai mare decât  primul meu fiu. 

 Nu posedă  mască.  Fumează. 
Ține în mâna  dreaptă două  franzele,  neacoperite, bineînțeles.   Aștept să  se deplaseze  , astfel încât să păstrăm  distanța   corespunzătoare.
 Individul  înaintează.
 Mă   duc eu   mult către gardul  viu.


Ceva mai departe,  aproape de melcul de gunoi,  un fost elev- cred  că  numără cu vreo  zece ani mai puțin decât   fumătorul-  omul poartă mască și mânuși, a dus  gunoiul-  mi se adresează  cu  o voce tristă:
_ Sărut mâna, doamna dirigintă!
(  este  proaspăt  proprietar în blocul   paralel cu  cel în care locuiesc; 

la școală, nu era premiant, nu era  nici în ”eșantionul  doi”, era un copil cuminte, sfios și  aspru încercat de  viață.

De dimineață, am citit câteva „reportaje de război”, care   m-au  tulburat   mult.
 Profund.  În spitate,  în aer, conducând avioane, Eroii  luptă!   Se sacrifică.
 Au  familii. Iubesc  viața!



 Printre noi,  oamenii obișnuiți, vegetează   și ființe  botezate  întâmplător oameni.
   Ce bine că sunt  puțini!

luni, 6 aprilie 2020

despre noblețe în vremuri mai puțin obișnuite

Drumurile  mele  în lume au  început  așa, pur și simplu, fără să-mi dau seama.
Într-o zi, o colegă de cancelarie, profesoară de fizică, soție de marinar - nu-i mai rețin numele și-mi pare rău-  mi-a povestit că soțul ei,, care cutreiera , temerar, lumea, i-a sugerat  să se ducă în excursii.  Ea l-a ascultat și  mi-a

 transmis  și mie un fior, care se ascundea undeva într-un colțișor de suflet încă din anii de liceu când, o  costelivă  domnișoara  Lupescu, altfel  excepțională profesoară de geografie, într-o oră ne-a   povestit despre Andaluzia
Îmi  dădea  câte  un 9,, dar , nu la foarte mare distanță și câte un 4,  le  proteja pe colegele mele de clasă, fostele-i eleve din gimnaziu,  cărora le-aș  fi  tras eu câte o palmă, dar nu sunt agresivă.
  Și ne-a spus:
-Fetelor, dacă veți   deveni mămici și veți avea  o fată, să o botezați  Andaluiza:  Sună atât de  romantic,  atât de   aproape-departe!”
Se referea la Andaluzia!
Nu știu dacă acestea  îi vor fi fost cuvintele, eu  am simțit că în ora aceea de geografie   mi s-a cuibărit în suflet ceva special . Un dor  fără. sațiu, vorba poetului!
Domnișoară bătrână, elegantă fără ostentație,  tobă de carte, cred  că   trăise vreodată o dramă în iubire.
 Un dor de a vedea lumea la ea acasă!

  Am reușit să  văd mare parte din Europa  într-un grup organizat.

 Colega mea, nevasta de marinar, m-a ajutat  să  mă hotărăsc.  în  a cunoaște cât îmi permiteam  economiile de profesoară, ai cărei  fii nu maiaveau   nevoie de ajutorul ei financiar..
Iată-mă, așadar, într-un grup  mixt, nu doar  ca genuri,  jumătate  bucureșteni, jumătatea cealaltă din Miercurea-Ciuc.

Sta să  apună soarele în  într-o zi de vară, când, pe  Guadalquivir, mi-am amintit de   tulburătoare domnișoară  Zoe  Lupescu.
Sclipea  divin apusul,  se legănau  valurile, sta să apună soarele  cu discul lui de aur cu tot. Croaziera pe Guadalquivir  mi-a amintit de romantismul înăbușit al    domnișoarei  Zoe  Lupescu.

Grecia!
  Căldură insuportabilă, nu aveam încotro, zilele fugeau.
  Peștera lui  Zeus!
 Cred  că  o poză/ două, pe vremea aceea, din 2005 cred, aveam un aparat  de fotografiat greu, rusesc,  am surprins  câteva imagini.
 Coboram, fiecare  cum putea,  treceam unii pe lângă alții,uscat, dealul  grecesc cu meandre și pietre ,  căldura  sufocantă, oboseala ăși  spuneau cuvântul.
 M-am oprit, am cules câteva floricela, , crede-mă, le șterg de praf, nu pot să mă despart de ele....
Domnu  doctor  (  îi știu numele) a trecut în viteză  ,  urma fiul lui, apoi  fata, doamna  venea greu de tot, dealul  uscat  era tot  mai abrupt,  mi-am continuat drumul, am ajuns  la autocar.
 Bogdan, organizatorul excursiei,  ne-a  înmânat , când toți  au sosit, pachețele cu mâncare pentru drum.
  Până atunci, fuseserăm niște răsfățarti   cu  talentelele culinare grecești.
  În  încheiere, grecii  ne-au dat pentru  muuulte ore de mers cu autocarul, doar așa, cât să nu  murim de  foame.
  Locul meu    era  paralel cu al familei  domnului doctor.
 El a descgis  punguța  maronie,  a scos un șervețel cu care și-a curățat, cât s-a putut mâinile, apoi  a așternut  batista pe miniscula  măsuță  cu care era înzestrat fiecare scaun,  a potrivit-o și  a ordonat „feluril de mâncare e”: o bucată de  pâine, un triunghi de brânză topită, un ardei gras, câteva  măsline  și o  prăjiturică  în crăticioara ei de  hârtie  gălbuie.
 La gât , și-a prins  al doilea șervețel.
 Cu mișcări  de   lord, a înghițit fiecare bucățică, fiecare  fărămitură,  a strâns totul și , după ce  a  depus   bulgărașul  de resturi, care nici nu erau resturi, în  sacul  destinat  gunoiul, a tras un pui de somn.
Nu știu ce  mai fac  domnul doctor și familia lui, ce știu este  că , în câteva rânduri  mi-au apărut în minte  întâmplările petrecute în urmă cu mai bine de cincisprezece ani.
  Învăluite într-un sentiment cald, chiar tandru.
Mi-am reamintit astăzi, din nou.
  Trăim vremuri grele, grele de tot.
  Nu mi-am făcut provizii, nu am putut, poate  că așa sunt eu construită., să cumpăr  cât se cuvine
  Noroc  cu  o   tânără  colegă de meserie, vecină, care se îngrijește  ca frigiderul meu să nu plângă.

Am citit  că un primar nu știu de unde  a primit mită în vremurile astea în care unii  nu  au ce să le pună copiilor pe masă, că un asistent medical  a furat din spital  măști și mănuși pe care le-a  vândut  apoi la suprapreț, , că niște vecini  au hăituit-o pe vecina lor, asistenta contaminată....
Omul:
prinț, cerșetor,  hoț, cult,  ospitalier,  credincios,  abandonat, înavuțit,  petrecăreț  fără opreliște,  cu frica lui Dumnezeu, arțăgos,  politician,  analfabet funcțional,  cooperant, grijuliu, reclamagiu, fustangiu,  sabotor pribeag,  răbdător,  elegant,  dezinteresat, trădător, dedicat ,chibzuit, sperios, zeflemist, cosmopolit,  delirant, onorabil,  divorțat,  abandonat, optimist,bătrân, bolnav,  tânăr, în putere,  egoist,  generos,  bogat, sărac, parvenit,  cartofor, neobosit,  gură- cască, limbă-spartă, strângător, zeflemist, onorabil, peticit,  panicat...
 Acesta este omul  pe care  Dumnezeu l-a creat?


joi, 2 aprilie 2020

Despre a înțelege că atunci când ești numai tu cu tine nu ești singur

 sau

 Ce fac în vreme de pandemie?

Alungată de soare, zăpada și-a  pierdut  și  haine, și încălțări.Ca să se învețe minte: i-a trecut vremea.
  Crengile  brazilor și-au primit doza  de verde crud.
  De după perdea,  nu-mi dau seama dacă  mugurașii mesteacănului  și-au scos  scufițele,  până aseară scufundate în  alb  rece de  nea.
Guguștiucii s-au trezit cu noaptea-n cap, într-un cor  fără  dirijor!
Unde or fi dormit , că  uite își încep treaba  fără să le ceară careva.
Să fie, oare, primăvara asta atipică  doar o promisiune?
Mi-e dor de pădure! de liniștea ei  cu plete verzi în  pâlcuri de micșunele, de copii pe role  sau în cărucioare.
 Nu, nu am voie să mă plictisesc, cum nici tu nu te sperii  că stai prea mult în  sufragerie, nu-i așa?

De mai multe ori, am săltat  de pe noptieră  o carte  pe care  simțeam că nu pot să o citesc , o carte despre sacru, despre impact, despre umor negru, despre   magie și mai neagră.    Aseară târziu,  mi-am învins vlăguirea, m-am războit  cu  mine însămi și , chit  că recitesc sferul pe care îl parcursesem în vară.
Am ajuns ( din nou) la pagina 52.

  Ți-aș recomanda-o, poate  chiar te interesează ;  o să fac asta doar după ce  duc lectura  la  pagina 490.
Autorului i-a luat doisprezece ani  să  scrie romanul..
Ce vreau să-ți spun este că am mai citit una dintre cărțile lui.
Atunci  nu trebuia să  stau atâtea ore în casă, mergeam și la școală, unde  zău, am muncit   cât  m-am priceput eu de bine, de cinstit, de serios.
Vezi, acum am atâta timp și  mă tot   învărt de colo până colo...
p.s mi-am făcut  program de lucru: zilnic, trei ore de lectură.

”Balul  căzuse  asupra ei dintr-odată, cu luminile, zarva și  parfumurile lui.„

luni, 30 martie 2020

”Căsnicia este o artă;

 trebuie să o creezi din nou în fiecare zi.
 Rabindranath Tagore

sarea și sacul

Îi zărești doar spatele. Și un fes roșu. Meșterește ceva la motor. Nu-i mai pleacă mașina.
I-a plecat nevasta, cu altul, în Spania. Auzi, domne, mănânci cu ea un sac de sare, și tot n-o cunoști, se adresează filozofic însoțitorului, ștergând apăsat transpirația de pe față cu mâneca murdară a halatului spălăcit. Celălalt face ochii mici, ca și cum n-ar fi înțeles rostul vorbelor. Îndepărtează tacticos cu o cârpă moale petele imaginare de pe capota nouă a mașinii.
Nu știe că-i aud jelania, mai mult un plânset surd, decât o poveste, cum vrea el să pară.
Ascultându-l, mă gândeam că , orice ar fi, rămânem indescifrabili în fața oricui.Toată viața. Chiar și pentru noi.
Visăm necontenit. Noaptea călătorim nestingheriți, tăiem lumea, de-a lungul, de-a latul, printre cunoscuți, pe cărări știute și neștiute, sfredelim stânci, trecem prin ziduri, evadăm din noi. Din casă, de la serviciu, din preajma cuiva nesuferit, din situații disperate, fugim de spaime și dureri, fugim de greu, de neiubire, de urât, cădem în capcane, cineva ne salvează, visul se termină, și brusc redevenim aceleași ființe, cu vechile probleme, gânduri, speranțe, iubiri, întrebări.
Dacă un intrus pătrunde în visele noastre, cu bocancii, suferim. Pentru că el strivește o parte de suflet, alungă puținele certitudini adunate cu greu, certitudini, care de fapt sunt incertitudini, dar îți aparțin.
Alții, cum ar fi de exemplu doamna din viața domnului din parcare, pățit cu sacul de sare, dacă nu mai pot suporta amestecul cuiva în visele proprii, fug.
Cât mai departe.
Să fie asta o rezolvare?
Cât poți fugi, că tot trebuie să te oprești undeva, nu?
Și acolo, alt sac de sare?


marți, 24 martie 2020

lecția speranței

  Sau despre a învăța să extragi din tot nădejdea!
Deunăzi, pomii își deschiseseră podoabă parfumată, în ciripit de păsărele.
Ce râsete, ce veselie!
În intimă delicatețe.

Brusc, doar el știe din ce motive- poate că știm și noi , și o recunoaștem doar în rugăciune-Cerul a plâns rece  și prelung , a scuturat flori de zarzăr și de cais, a croit din alb răcoroasă  serbare de fulgi.
Înghețat, visul lui martie, cu miei și miresme, s-a topit firav în risipă de nea.
Suntem atât de fragili sub imensa cupolă când albastră, când albă sau gri...

Rămânem prizonieri temporari, nimeni nu știe cât, retrași în odăile noatre, cu speranța că albul e bine.


luni, 23 martie 2020

„Ne plângem de pierderea valorilor,

 de faptul că nu mai avem modele. Dar iată, avem, că de n-ar fi, nu s-ar povesti! ”
 Vintilă  Mihăilescu.

Viața  noastră poate fi, cred,  o medie între    tristețea   apăsătoare sau vremelnică, pricinuită  de fel și fel de  întâmplări rele,  situații, oameni,  neînțelegeri . și veselia ivită de nici unde.Cineva   zicea  că  nu întâmplător  în literatura  noastră nu  există  tragedii.  Prea repede trece românul  de la plâns   la   veselia  dâmbovițeană...ăștia suntem.   ( unii, că   nu  suntem la fel, nu-i așa?)
Vreme de  mai mulți ani, poate  șapte/ opt,  marea mea bucurie, către sfârșitul săptămînii era  să cumpăr și să citesc „Dilema”. Aveam și un loc preferat,din care nu lipseau   ceșcuța   roșie  în care turnasem  cafeaua  puternic  mirositoare și un măr frumos..
  Când   numărul „ Dilemelor„  a tooot crescut, că nu mai aveam unde să le pun,  le-am mutat în biblioteca de la țară.
Au atras  niște  plimbătoare rozătoare. Așa că  le-am ars....
”Dilema”  a  fost  prietena mea .   Este și acum. O citesc aici, în virtual.
Când am aflat  ieri  despre   urcarea la ceruri a unui DOMN   a cărui lectură mereu  m-a  obligat să citesc cu creionul în mână, am simțit  tristețea  pierderii unui prieten.
Drum lin în împărăția cerurilor,  Vintilă Mihăilescu !

”Primul sens-direcție care decurge, pentru mine, din aceste premise este că Omul se dovedește a fi, mai presus de toate, un Homo Narrans – dar într-un sens mult mai cuprinzător și mai profund decît cel acreditat de Kurt Ranke, care a folosit, se pare, pentru prima dată acest termen într-o lucrare din 1966. Omul este singura ființă vie ce poate fi angoasată în rărunchii ființei sale de absurdul aprioric al existenței și de absurditățile (puteți să le numiți greutăți sau altminteri) vieții, chiar înainte de a fi avut de-a face cu ele – iar aceasta și pentru simplul motiv că este singurul animal care poate să-și imagineze așa ceva, care poate să întrevadă invizibilul. Angoasat de toate acestea, Omul își va imagina și că lucrurile nu stau tocmai așa, că existența nu este de fapt absurdă, că greutățile vieții pot fi ușurate, compensate, eludate într-un fel sau altul – adică va naște o Poveste reconfortantă, care să-l pună cît de cît la adăpost de angoasele care îl însoțesc pe tot spectrul existenței umane. Suferința este o operă deschisă despre care s-au scris – și se vor scrie – sumedenie de Povești, dacă nu vesele, cel puțin înțelept-consolatoare – adică „anxiolitice“…

A doua mea constatare – căci aceasta este o constatare – se referă la faptul că nu avem nici cea mai mică idee despre cum circulă Povestea din transcendental în celule și retur, cum este ea în-corporată astfel încît să funcționeze, să fie dătătoare de viață la toate nivelurile sale de implicare și manifestare, că nu știm nimic despre cum se leagă biochimicul cu ontologicul – și că, de fapt, nici nu interesează toate acestea. Or, Povestea funcționează, funcționează în toate registrele sale, și funcționează și atunci cînd nu noi sîntem autorii direcți ai „poveștii“, ci sîntem mai degrabă povestiți. Altfel spus, sîntem parte a Marii Povești, ai unei Povești încorporate, alcătuită din tot ceea ce am despărțit de-a lungul mileniilor: sînge și zei, suflet și corp, biochimie și ontologie.

 Dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că, dacă vrem să domesticim puțin acest abis, dacă vrem să cunoaștem ceva mai bine Omul, ei bine, trebuie să ne apropiem cu mai multă atenție și deschidere de această incomprehensibilă Poveste încorporată.”
Vintilă Mihăilescu



joi, 12 martie 2020

Italia!

Prima  țară  pe care am iubit-o înainte  de a o fi  văzut!  
 O iubeam la  orele de geografie, la cele de franceză,   o iubeam din filme, îi iubeam artiștii și  voioșia  oamenilor ei.
    Despre Dante Aligheri,  Francesco Petrarca și despre  Boccacio am învățat în primul an de facultate. La Istoria literaturii universale.Când  i-am și citit.
”   credinţa-i stofa vrerilor sperate
şi-apoi dovad-a totul ce nu vezi;
aceasta-mi pare-a dânsei entitate."
Dante Alighieri, ”Divina  comedie”

I-am iubit și forma de  cizmuliță  elegantă.
  Și  când am  reușit  să am niște  bani  ca să pot merge într-o excursie,  în Italia  m-am dus.
A fost   ceva  ce poți  numi”  O  dată în viață”!
 Italia!
Auzi cât de frumos îi sună numele?

Omul și vremurile

 Se întâmpla în 2003.
Aveam un aparat de fotografiat vechi, rusesc. Abia știam să-l folosesc. Era prima mea excursie după 1989.
Italia.
Pompeiul figura pe listă, în ultima parte a șederii în peninsulă .
La intrare este un rodiu cu o coroana împărătească împletită. O mâna invizibilă a împodobit-o cu mii de fructe. L-am văzut abia la ieșire,acum, trebuie să fi ajuns gigant.
Stă de veghe, martor al curgerii vieții, mereu într-un unic, nerepetabil sens.
I-am furat o frunză, o păstrez  undeva, printre fel și fel de  nimicuri dragi.Sub un soare dogorâtor am bătut  cu piciorul, într-o jumătate de zi, toate cărările fostului prosper oraș.O lume carbonizată scoasa la suprafață, întâmplător, după milenii de întrebări.
Pompeiul de piatră și de nisip, Pompeiul de iarbă țâșnind de unde nici nu te aștepți nu doar te uimește,te înspăimântă.Acolo, printre ziduri pârjolite  de  foc, tufe de  trandafiri sălbatici cățărați pe după pietre, toate vorbesc. Totul, absolut totul, este efemer.  Se spune că atunci când Vezuviul a scos pe nări foc, zguduind lumea, topind totul în cale, cu lava lui  fiartă, teatrul era plin. Romanii se distrau.
M-am oprit pe o piatră din amfiteatru. Am închis ochii, încercând să-mi imaginez clipa. N-am reușit.
 Case, străzi, ateliere, prăvălii.  Pe un perete, cineva a scrijelit‘camera de plăceri„, un pat, un cămin de sobă,o lampă.,
trupuri carbonizate, urme firave ale unei alte lumi.
 Printre ele, flori și arbuști.
Oamenii uită, este legea firii.
Două zile mai târziu, într-o dimineață albastră, am ajuns la Capri.
Fața în față două lumi:lux, grandoare, plăceri, paradisul terestru al insulei.
În  mijlocul mării, mereu  amenințător, el, Vezuviul,  stăpân peste ape .
Statură de  colos, titan peste întinderi  mereu mișcătoare.

  În clasa a IX-a, lecțiile de geografia fizică ale domnișoarei Lupescu erau povesti cu multe necunoscute. Încercam să văd cu ochii minții ascunzișurile pământului:Orizaba. Popokatepetl și câte alte nume, fără să le asociez cu teamă, poate doar  cu un fel de magie.
Au trecut anii.
 Ne fură vraja mării.
Și albastrul nesfârșit al cerului.
 Și atâtea frumuseți ale Terrei.
 Timpul șterge spaimele.
Sau doar le acoperă.
Sus- Cerul!
În adâncuri, clocotește focul.
Pământul își continuă mișcarea.
Clipa are multe chei.
Omul, 
” trestie  gânditoare  ....„

miercuri, 11 martie 2020

”mugur alb, și roz, și crud...”

În naivitatea  mea, am crezut că , de astăzi, tot omul, acolo, la locul lui de muncă,  va fi mult mai atent, mai griluliu  cu   celălalt. 
Adică,în  magazin, o să văd  recipientul cu dezinfectant, vânzătoarele de la  raionul de legume și fructe  vor purta  mănuși  transparente....
 Aș,  doamna care vinde   nuci, o pensionară  chemată  nu știu de  ce,  aproape distrată,  generoasă cu  diminutivele: ”ciocolățică„,  ”lămâițe„  le  pune în pungă cu mâna fără mănușă,  o alta  din piața descoperită, la doi pași  de mașini, autobuze, trecători,  ia merele, pătrunjelul,  ceapa verde, cu aceeași mână  cu  care primește  banii, dă restul...
Un grup vesel de liceeni, mai multe fete,  se îndreaptă către stația de autobuz.
Aud că mâine este mare adunare  în parlament..
Câteva sute de persoane.
Măi  frate,  care este  România reală?

O   speranță  tot am: muguri roz își clipocesc  genele  către soarele cu dinți !

duminică, 1 martie 2020

Mi-am luat un mărțișor:”Joker„

Un film la care se plânge fără lacrimi.Se plânge cu sufletul. Plângi trădarea omului de către om, de către societate.
Un film foarte bine realizat, un film complex.
Nu ai ce să povestești.

, trebuie să-l vezi!
”Sper doar ca moartea mea să aibă mai mult sens decât viața mea”-Joker, un om bun, la început, transformat de societate într-un criminal feroce .
Joker poate fi oricine, poate fi lumea toată căreia i se întoarce spatele.
De ce ne ducem la școală, de ce învățăm, de ce , de ce? dacă nu ne pasă?
Cel de alături este om, om ca și tine, ca și mine.
De ce să-l privești de sus, pentru că tu ai avut succes, în vreme ce el este un bolnav cu multe probleme?
Mare fim- Joker!
Dacă-l vezi este ca și cum ai privi lumea toată în oglindă.
Sau dacă te-ai privi pe tine din interior.
„Joker „este despre ceea ce putem deveni noi și ceilalți, dacă nu iubim, despre ce pot face cei neiubiți, izolați și marginalizați de către societatea care, dacă mai crede că trebuie să se uite la cei care nu au reușit de la înălțimea sucesului, să nu se mire când cei ignorați vor deveni o masă critică, nebună și alienată.
Îi vor ucide pe cei ce nu i-au lăsat să trăiască.

Nebunia poate deveni contagioasă, acesta este unul dintre mesajele filmului.
Iar ea nu poate fi vindecată, sau mai exact, estompată, decât prin implicare, grijă și empatie.
În afara acestora nu rămâne decât iadul.

miercuri, 26 februarie 2020

„Gaițele„

„Destinul se  joacă  cu  niște păpuși care suntem”.
 ”Cuibul cu viespi„.


Ură fără motivații, strategică și permanentă cruzime, exacerbare a unei  cumplite furii, vorbe devenite țipete, lanț de torturi psihologice,  larmă, iritare, nebunie, coșmaruri,

schimonoseli, orchestrație  condusă din culise  de ”Fraila„, trei gaițe  din prima generație”Aneta, Zoia, Lena-”asasinează „ tot ce vrea să  scape din tipare.
În interiorul acestui  cuib de  viespi, se  consumă  drama  instabilei Margaretei Aldea,  fiica Anetei Duduleanu .(  Maia Morgestern, care  face un rol complet)
Într-o familie ”nebună„  nici   moartea   cuiva apropiat  nu  poate să  rămână dureroasă. replici ciudate,   umor, moartea  privită în latura ei spectaculoasă- toate acestea  creează un  permanent umor, cât să te prăpădești  de râs,  chiar dacă  râsul ar putea  fi  un plâns amar...

Comic de  situație, de caracter,  de nume de limbaj, umor  macabru- o familie care întrece, prin tot ce este , prin tot  ce  face , o întreagă   generație  decadentă.
  Uriașă piesă!


Magistrală interpretare!
Cum să povestești ceea ce se trăiește  doar  gustând  spectacolul în toată  strălucirea lui?

 Maia Morgestern este inepuizabilă!
  Nici  piteșteanca   Fraulen, Carmen Trandafir,  nu  a fost  mai prejos.
O Wanda    modernă,  frumoasă, pătimașă, cum doar   Manuela  Hărăbor  poate fi!

Am văzut- piesa, în urmă cu  vreo 35/ 40 de ani,  cu  Olga  Tudorache,   Draga Olteanu- Matei, Margareta Pogonat,   Leopoldina  Bălănuță, Mitică Popescu.
Astă seară,   m-am întânit cu  același extraordinar sentiment:   minunat text, extraordinară  distribuție.
Alexandru  Kirițescu  și „Gaițele sale”!
    Du-te să vezi  piesa!

Maia MORGENSTERN-Aneta Duduleanu
Carmen TANASE-Zoia
AdrianaTRANDAFIR-Fraulen
VirginiaROGIN-Lena
Manuela HARABOR/IoanaANCEA-Colette Duduleanu
Tudor ISTODOR-Mircea Aldea
DianaCAVALLIOTI-Wanda Serafim
Gabriel FATU-Ianache Duduleanu
DoinaTEODORU/AndreeaCHIRITESCU-Margareta Aldea
Ionut CIOCIA-Georges Duduleanu
Cosmina DOBROTA/Mariangela COLDEA-Zamfira

 Oproductie a„Teatrului „TonyBulandra.”