marți, 11 august 2020

„Omul nu este doar o ființă finită,

cum vrea să afirme gândirea contemporană, ci şi o fiinţă infinită; el este infinitul sub o formă finită, sinteza finitului şi a infinitului.„
Nikolai Berdiaev, filozof

Nu m-au ocolit deloc problemele, la  viața mea, așa că nici eu nu am putut sări peste ele.  Cum, necum,  uneori  cu  mai multă răbdare, alteori  cu nervi,  ba chiar cu strâns din pumni  sau cu  lacrimi șiroi, le-am cam dat de capăt.
Îmi vine în minte o întâmplare, era vară ca și acum, poate  să fi  fost chiar  jumătatea lui august. 
 Fiul cel mic era student într-o   țară europeană.  Cu bursă.  Ca să -și poată menține  bursa și în anul IV, avea  nevoie nu doar de  note bune. Îi trebuia, din țară, o adeverință cu salariile părinților.  Cumva,  trebuia să justifice că,  dacă   nu ar mai învăța bine sau, din cine știe ce motive  bursa de acolo nu ar putea acoperi creditele,  banii să fie recuperați din salariile de profesori  ale  părinților, salarii care, oricum, erau modeste.
 După ce am bătut pe la nu știu câte uși,epuizată de  câte ori  trebuise  să povestesc ce vreau și de ce , am ajuns  în biroul unui director de la finanțe.
 Omul era  foarte fericit. Nu  pentru că venisem eu cu o problemă, ci  pentru că tocmai primise diploma de  doctor în finanțe. A fluturat-o  mândru,  el ocupa ditamai fotoliul, eu mă așezasem pe un scaun, l-am felicitat și am  povestit  ce  voiam.
  S-a uitat la mine, a ridicat o sprânceană   („student  în Franța, doamnă, și vrea  să plece în Germania?”)  Am spus   că  asta este  voința    fiului meu și că nu fac decât să cer un act etc.
  Și-a chemat secretara, i-a spus ce și cum și m-a invitat  luni  ( era vineri)  să  iau adeverința.
  Nu mai puteam de bucurie!
  M-am prezentat  luni,  am primit adeverința  parafată și semnată de  domnul director.  ( doctor în finanțe,  doctor care   plecase în nu știu-ce țară- în vacanță)
 Acasă, aveam să descopăr  că,  din totalul  celor  două salarii, lipsea ultima  cifră, adică, înțelegi cum vine treaba?   modeste cum erau, salariile  fuseseră  scuturate rău.
Cu semnătura  noului doctor în ale  bugetului.

  Au trecut destui ani  de atunci.
  Din nou  am probleme. De alt  gen, dar tot probleme.
 Acum ar trebui să se rezolve prin telefon.  Sau on line.
Să-ți spun că nu vreau să mă plâng?
 Aștept.  
Sunt răbdătoare. 

duminică, 9 august 2020

cică literatura ar fi verișoară cu bârfa

  cu setea omenească de a afla ce se petrece  îndărătul jaluzelelor( trase)  ale altora.

Aud că astăzi se sărbătorește iubirea pentru citit. ( după ce ieri, a fost ziua pisicii)
S-a întâmplat să  termin lectura celei de-a patra cărți  scrise de  Amos Oz.
   Notez, așa, câteva  idei, pe care  vreau să le păstrez:
Întâi, ceva la care nu mă gândisem până astăzi: 

Care este deosebirea dintre un filozof și un om de rând?
Tu știi?
 Eu nu.
Așa că  aflăm acum:
Omul de rând se uită la un pod si-și spune:podul ăsta se sprijină pe niște stâlpi.

 Filozoful știe că podul nu se sprijină pe stâlpi, podul se sprijină pe legi, și dacă  se va schimba deoodată fie și numai o singură lege dintre cele pe care se sprijină podul- legi ale geologiei, ale fizicii,ale metalurgiei, ale hidrologiei  si ale ingineriei- niciun stâlp nu va mai fi de folos, iar el se va prăbuși sub propria-i greutate, ca un pod din cărți de joc.

Și am mai aflat  astăzi, spre finalul  aceleiași cărți, că nu ar trebui să se vorbească despre „funcția literaturii„.
 Ar trebui să  învățam să aflăm „Darul  literaturii„
Iei o carte, un roman, o poveste și  la pagina-nu-știu-care ți se taie răsuflarea„
”ăsta sunt eu, cum de a știut scriitorul ăsta care sunt secretele mele, secrete pe care  nu le-am dezvăluit nimănui?
  Sau, la altă pagină:
 N-aș vrea să fiu așa, chiar de mi s-ar da un milion de dolari, n-aș face asta„.

Ce am înțeles eu și am vrut să împart cu tine ( dacă treci pe aici și citești) este că  citind ne  redescoperim granițele....

Seară plăcută!
 Cu lectură  pe măsură!

vineri, 7 august 2020

”ceasul meu cine , oare, are să-l întoarcă? „

  

”  Și izvoarele își au rădăcinile lor,
Nici munții  nu țâșnesc dintr-un loc liniștit,
 Nici aripile mele nu cresc din aluatul altor semințe,
Important este cât de mult te poți înălța,
 Ca să cuprinzi nemărginirea...„
  Aripile„, Petre  Nicolescu


”Binecuvântare”, un dar de suflet de la fostul meu  coleg de  bancă din anii studenției. O confesiune lirică, fără detalii ornamentale, o carte care vine din substanța unui eu ce se caută în izvoarele timpului.
Aleargă în „dor de lumină„, uneori  adunându-se într-un spațiu cunoascut, cu străzi, arbori, iarbă și flori, cuiburi în lumină, culori, anotimpuri rotitoare în mers de ceasornic nevăzut.
 Alteori, același eu, prins „în descânt de lumină„, într-o mare de întrebări, în  suișuri, mai apoi  în retrageri, incertitudini, dar și în luminiș, popas pentru alte interogații.
Întrebările fundamentale zidesc constelații, se  alătură în  contemplări metaforice, în  mijlocul cărora  există un loc cu ”sere  solare”, în dans  insolit”Al unei lumi pierdute-n/Cântarea  veșniciei timpului„.

 O sută de poeme!
și tot atâtea parabole, cuprinse între  întâiul  suspin

 ” Îmi este atâta dor”, atingând„Clipa  înaripată” și ”Dansul viclean„, într-o ”Călătorie  cu îngeri”, spre a surprinde, brusc,  prin coborâre în lumea reală, întrupată în ”Labirintul„

Oamenii se răriseră, sperând ca, în drumul lor” să nu  ajungă, ca alții, în propriile labirinturi,
 Curios  era faptul că dispăruseră
Și semnele  firești  ale unui drum
  Cu o țintă anume„.

Un volum pe care l-am citit  cu ochii sufletului larg deschiși, o carte în care l-am tot căutat pe  tânărul delicat, îndrăgostit de chitară, colegul meu de odinioară.
 În locul lui, am descoperit  un  spirit metafizic, un  erudit căutător de sensuri, un  cunoscător al realității zilelor noastre retras în  explorarea  propriei sensibilități, adeverind, cumva, ideea  că  oricât  de sus poți urca și oricât de  adânc ai coborî, nu uiți  niciodată de sine
”  Într-o poveste neterminată,
 Din anii  chemați ai amintirilor„.

    

duminică, 2 august 2020

cât s-ar fi înălțat,

 dacă ar fi fost lăsat să crească în voie?

Din colțul meu preferat, unde   beau cafeaua în  dimineți liniștite de duminică, mai ales,  printre șiraguri de conuri aninate pe ramuri de brad, mesteacănul meu drag își mișcă  bănuții verzi- argintii în  vârfurile fragilelor lui degețele. Încoace și încolo.
 O fi simțind el, oare,  că între  mine și el se rotește o energie aproape frățească?

  Sunt niște ani de atunci.
Când l-am descoperit, era înalt, chipeș, alb, nici puternic, nici firav. Era noapte.
Nu obosisem  făcând curse prin toată casa, până la fereastră. De cu seară- sfârșit de noiembrie- era toamnă aspră.
 Fiul  meu cel mic, proaspăt admis la clasa de informatică  nou- apărută la  Colegiul Brătianu, plecase la prima lui petrecere importantă:  Balul  bobocilor.
 În costum de  blugi. 
 Pantofi adidas.
A fost o noapte  lungă, albă  și grea.
Iarna a venit din senin. A nins cu nemiluita, necontenit. Circulația în oraș a fost întreruptă, au căzut liniile de  curent,  telefoanele au amuțit.
 Curgea noaptea  într-un alb  liniștit,  necruțător.
 Așteptam. Ce altceva  puteam face?
   Doar plânsul îmi era de ajutor.

 Atunci l-am zărit.
 Mesteacănul se   înconvoiase ca un moșneag cu șalele rupte.
Paralel cu stratul înalt de zăpadă, care tot urca. Pe tulpina lui frântă , alt strat înalt înghețat  își făcuse loc, manșon strivitor.
Eram deznădăjduită, goală, neajutorată.:unde o fi copilul meu nepotrivit îmbrăcat, cu  capul descoperit, o fi înghețat pe undeva, cum să ajungem la el?

Am pierdut șirul orelor, noapte se  topea  lent de tot,  alb pretutindeni,  cred  că  am prins ceva vești de  la radio.
Într-un târziu, o fi fost către prânz, băiatul meu înghețat a apărut printre  blocuri.
  În spatele lui,  înghețat și el, în mantie uluitoare, purtând un fel de solemnitate  cavalerească,păstrată cu  puterile secătuite  ale   degetelor lui rătăcite, în mantie, mesteacănul strălucea  în  albul imens al  zilei.

sâmbătă, 1 august 2020

”Urmașilor mei Văcărești,


Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.”

Ienăchiță Văcărescu.

Sunt momente în care simt că trebuie să -mi spun, cu modestie, părerea despre cum scriem? / cum citim? în limba noastră, care, vorba poetului ”este o comoară
în adâncuri înfundată„.

Pe pagina mea de fb, apar , în ultima vreme, imagini foarte frumoase, surprinse în tipul zilei sau noaptea, intr-o  zonă argeșeană renumită:

Transfăgărășeanul!

Chestiunea este că numele acestui loc este scris greșit chiar în materiale cu valoare documentară.
Adică se scrie.”Transfăgărășan”, când forma corectă este ”Transfăgărășean”, acesta fiind un cuvând format prin derivare parasintetică. ( a primit și prefix„trans„ ( peste)„, dar și sufix ”ean”)
Derivarea cu sufixul ”ean” se aplică tuturor cuvintelor(de bază) terminate în 
”ș”,”j:
 Argeș, Făgăra,Cluj, Someș,Dolj, Maramureș.
Așadar, vom scrie :( și vom rostI) argeșean, făgărășean, transfăgărășean, clujean, someșean,maramureșean.

Dacă ai altă explicație, o aștept cu mare interes!

vineri, 31 iulie 2020

doar marea

Am iubit marea  de la prima atingere.
Se întâmpla prin  1971,  eram tânără mămică, încă studentă.

  În vara  precedentă, refuzasem  un bilet  studențesc, în favoarea   unei vacanțe la munte.
 Lacul Roșu.
Copilării!
Mai apoi, au fost  nu știu câte  vacanțe, cu  bilete  OJT, în  aproape toate stațiunile de pe  țărmul  Mării Negre.
  Până când copiii  s-au făcut mari  și  au refuzat să  mai meargă cu părinții.
  Din  89  încoace, mi-am bucurat   sufletul și ochii  pe plaje străine, mai mult în treacăt.
 Două au fost chiar extraordinare  vacanțe: în Creta și  în Sicilia, când  am trăit farmecul   Taorminei.
  Și ceva, ca o străfulgerare doar, într-o altă vară, la  Balcic.

Mi-e dor   de  un asfințit  la marea noastră!
  Aseară, am primit câte imagini  de pe  o plajă din Mamaia. 
 Parcă lipsește  ceva, n-aș putea spune  ce...
  Cumva, poezia.

miercuri, 29 iulie 2020

colțul cu gânduri

Un strop de bună dimineața!
Doar o clipă mai mult rămân în fața ferestrei larg deschise. las deoparte cenușiul blocului cu înțepături făcute de omul care nu s-a gândit nicidecum înainte de a schilodi limpezimea spațiului.
În lumina blândă a dimineții, dincolo de balconul meu, pădurea se arată, în toată verdea-i tăcere, se ivesc printre ramuri degetele mesteacănului pletos, zboară elegant o pasăre cu aripi mari, albe, în zare, culmi albastre de munți , tăcuți și ei, primesc botezul generos de raze.
Sorb cu nesaț, mai puțin din cafea, mai mult din eternitatea clipei.
Atât de curat începe ziua!

vineri, 17 iulie 2020

”Nu zidurile fac o școală,

  ci spiritul ce domneşte într-însa.”
Regele Ferdinand I

Astăzi am vrut să uit  că  sunt  o persoană  matură, adică  nu, neapărat,  să uit, ci să mă joc un pic de-a profesoara  foarte tânără.
 Tot gândindu-mă eu  la ale mele- câte sunt, mereu  tot  mai dificile- mi-a venit în minte o zi foarte simpatică  de dinaintea ivirii
 covidului.
 Prima mea promoție din  școala în care  am muncit  vreo douăzeci și șase de ani a decis să organizeze  o revedere.
  Ceva am scris eu atunci.
Astăzi, pe când   priveam , din balcon,  crestele  munților iviți , parcă, din verdele pădurii, mi s-a făcut  dor, dar dor,  de  cele câteva ore pe care le-am petrecut  cu foștii mei elevi,  acum  doamne și domni responsabili,  oameni   frumoși  la chip, dar și la suflet, în fosta noastră sală de  clasă, în  ziua 22 februarie.
Înainte de  întâlnire, i-am anunțat  că   vor avea  parte  și de un  test simpatic.
O fi fost un pic de egoism în intenția mea?
Vreo câțiva,  de fapt, două persoane  fără  umor, au considerat   dorința mea ca fiind ceva  imposibil de acceptat. 
Cineva (  mi-a șoptit  și mie altcineva) își propusese  să iasă din clasă, dacă li se „va cere„ să dea   niște răspunsuri în scris . Vezi , doamne, își simțea lezată personalitatea.
Ce mi-am dorit eu?
 Cred  că am vrut să  forțez   timpul  să-și domolească, într-un fel,zborul,  am vrut să-i VĂD, pe mămicile  și pe tăticii eleganți, așezați în băncile   prea mici,  din nou, copii: cu fețe simpatice, aplecate către foile de hârtie,  să le  prind uimirea   din priviri și emoțiile adunate în degete.
Și am mai vrut ca eu, profesoara lor, să aflu, așa, pentru mine, ce mai țin ei minte  din ce au învățat la orele mele.
Da!
 A fost   ceva extrem de frumos!
Nu a contat  cum au rezolvat fraza- cineva,  un  judecător a lucrat-o perfect-  a contat că mulți și-au reamintit că există propoziții principale, dar și secundare, că subiectul nu se exprimă doar prin substantive, că există predicate incomplete și complemente circumstanțiale.
  Și au citat  copiii mei și   versuri, unele din Eminescu, altele din Blaga sau din Coșbuc.
Chiar și producții proprii au fost!  ( creatoarea este psiholog)

Astăzi , recitind  însemnările  adulților  cu care m-am revăzut în februarie, mi-am încărcat sufletul cu  frumusețea regăsirii a  ceea  ce am  făcut  eu,în viață,  cu mare drag:am modelat  suflete  și  am luminat, atât cât   am putut, minți de copii.
Am simțit că  mulți  dintre cei cărora  le-am pus  note în catalog și pe lucrări sunt ceea ce sunt, pentru că, mai greu, mai ușor,cu bucurie sau cu  mare efort , au  învățat carte!

sâmbătă, 11 iulie 2020

sub umbra duzilor bătrâni


Am descoperit  imaginea asta  extraordinară,  realizată de  Adolph Chevallier, pe Valea Bistriței, în  1920, pe  ”Roumains  francophnes„.
  Undeva, într-un colțișor de suflet,  ceva învăluit în  trecerea anilor a zvâcnit  tandru, ca o adiere:  inocența  din atitudinea fetei, diferența  fiind  că aceea pe care eu o știu nu purta  costum popular și nu era desculță. 
Poate că eu însămi voi fi trăit , oarecum
altfel, dar  la fel de intens sufletește, momentul unui schimb de  vorbe, pe furiș.
 Ce știu perfect este  că  într-un asfințit,  când mă întorceam de unde mă trimisese mama cu treburi, în apropierea casei noastre , sub umbrarul  duzilor, m-a tulburat într-un fel  greu de înțeles  magia   ce se țesea sub ochii mei de copil. 
 Două  figuri, o  fată și un băiat,  aplecați unul spre altul, vorbeau în șoaptă.
 Mătușa mea, verișoara primară a tatei,  Lenuța- să fi avut  ea vrea 17/ 18 ani- venea de la  puț  (la noi  nu se  folosește termenul ”fântână”)   
Un tânăr înalt, militar, i-a  ținut calea.   Din câte îmi amintesc, niște unități  militare  aveau nu știu ce  activități în zonă.  Fiind vară, erau  cazațiîn  cele două săli de clasă ale Școlii primare din sat.
Instinctiv, am încetinit pasul.
   Fata a  lăsat găleata plină  jos, între ei .
 Nu știu ce-și spuneau ei, separați așa   strategic. Nici nu conta.  Ceva , ca o poezie nescrisă, plutea în aerul  înserării.
Peste câțiva ani,  fostul militar  a devenit nenea  Nelu. 
 Rând pe rând,  tot neamul de copii a fost plimbat cu motocicleta  lui, cu care venea, de câteva ori pe an, de la Urziceni.
  Ne-am revăzut rar de tot, la câte o nuntă sau , mai trist,  la câte o despărțire.
Că așa este  viața.
 În urmă cu vreo  doi ani, când  sora  Lenuței,  cealaltă mătușă a mea, Tanța, a trecut în lumea aceea   cu liniște și verdeață, i-am întâlnit pe  tinerii de odinioară: doi bătrânei cu priviri rătăcite,  cătând  aiurea, când către cer, când către  merii din curte.
 S-au ”petrecut”, pe rând, fie-le drumul lin!
  În  sufletul  meu  ei  rămân cu magia   clipei aceleia   din asfințit, când   vorbe tainice se adunau  într-o poezie fără strofe...

luni, 29 iunie 2020

direcția hârtiilor

Am ascultat-o în câteva rânduri pe doamna ministru de la muncă.
Și, nu știu dacă datorită naivității mele sau pentru că am crezut-o, am sperat că treaba cu digitalizarea în domeniile în care omul obișnuit ,(adică eu, tu, el și alți vreo câțiva ) aflat în situația de a rezolva o problemă a lui cu instituțiile statului, va fi scutit de drumuri, de stat la cozi, mai ales, dacă face parte din categoria aceea atât de respectată și aproape mângâiată, devenită, de niște luni, vulnerabilă.

Nu știu cum o fi prin alte orașe, dar, la noi, administratorii de bloc ne-au înmânat, la ultima plată, o hârtiuță , pe care se specifică numărul de persoane din apartamentul al cărui proprietar ești.
Tu, proprieterul, iei prețiosul document, pui lângă el copii de pe cărțile de identitate, mergi la Centrul de încasare a impozitelor, acolo ți se dă o cerere, ( stai la rând, mai întâi) o completezi, te așezi la altă coadă, până îți vine rândul, ( poate să-ți vină și rău, nu contează)ca să te ia în primire o doamnă arțăgoasă rău, ( ea îți măsoară și temperatura) ajungi la ghișeul unde prezinți hărtiile, verificate amănunțit, oricum nu mai este o noutate că tu ai devenit un număr.
După ce trebușoara asta este terminată, primești o fițuică, în baza căreia, din câte am înțeles, dacă am înțeles bine, de la sfârșitul lui august , ( eu credeam că este urgentă treaba) vei achita taxa de salubrizare personal. Adică nu va mai intra în suma afișată lunar de către administratorul blocului.
Să nu mă cerți, te rog , că nu ai înțeles prea bine ce înseamnă toate chestiile astea. Că nici eu nu am înțeles. Dar sunt o persoană care se achită , la timp, de toate îndatoririle.
Nu-i așa că am început frumos săptămâna?
Au înflorit teii, pripește soarele...
p.s. nu mi-am permis să pozez oamenii aflați la coadă. Cred că înaintea mea erau vreo zece.
Și mult mai mulți după.




duminică, 21 iunie 2020

vin Sânzienele!

În margine de drum, printre pietre și   mîl adus de neobositele ploi  ale lui iunie, drăgaica  și-a adunat  buchet   mângțietor în culoarea soarelui.
Dacă i-ai simți parfumul!!
M-am oprit  pentru câteva clipe, am
scrutat drumul limpezit  și de nori și de înserare, am inspirat  măreția fără blazon a  florii de  câmp!
Și, da,am regăsit.  în suflet  copilul de odinioară uimit în fața   dărniciei  naturii!
   Bună dimineața!

miercuri, 17 iunie 2020

despre clipa regăsirii prin întrebări

De la unul dintre  bunicii  paterni( da, erau doi: talițu și  tatale, pentru că tata a fost înfiat de fratele tatălui său, care nu avea copii) am aflat eu, înainte de a merge la școală, ideea  cu ”vin americanii!”
Mai apoi, am tot auzit-o repetată, de  tata.Bineînțeles  că  nu știam ce înseamnă asta, nici explicații nu am cerut.
  Ce-mi amintesc este  că la magazinul  din sat, se vindea o pânză  alb/ murdar, numită americă. Din ea  se făceau cămăși bărbătești, cearșafuri și fețe de masă.
În vremea aceea, mă opream cu un fel  de  evlavioasă  admirație, în fața  peretului dinspre răsărit din camera  bunicilor, talițu și măicuța. 
 Erau două icoane  mari, o candelă albastră, câteva fire de  busuioc , două sau trei medalii. 
Am, undeva, în colț de suflet, ”Crucea Sfântul  Gheorghe” și  sub ea   brevetul   bunicului, care luptase  la Mărăști, Mărășești și Oituz.
 Actul era scris într-o caligrafie pe care nu am  văzut-o  nici chiar  în partea de jos a  paginilor  abecedarului meu, unde, pe două rânduri , erau scrise  de mână niște enunțuri  frumoase.
 ”F ”din semnătura  Regelui  era  ceva  dincolo  de   imaginația mea de copil!
  Ca  să nu uit, în toamna  când am mers  în clasa I, într-o amiază în care  mama îmi așternuse masa pentru lecții sub gutuiul din fața casei, încercam printre lacrimi să înghesui între liniile albastre ale caietului de caligrafie, bastonașe, oușoare, liniuțe.
  Nu voiau cu niciun chip să se astâmpere,unele  erau șchioape, altele  mai  lungi și  deloc  drepte.Alergau pe unde voiau. Plângeam neajutorată.
Pe atunci, talițu   se îngrijea  de zăvoiul din lunca Argeșului, era un fel de pădurar. Își făcuse un baston dintr-o   ramură de lemn  moale, călită în  foc de moș Nicolae al lui Costea, vecinul nostru.
  O fi urmărit el chinul meu cu neastâmpăratele linioare, mi-a fi auzit plânsetul? m-a mângâiat pe  creștet, ce bine   mi-a prins gestul lui protector, apoi  și-a pus  bastonul alb  pe  masa mea, în dreapta.
 Ca prin minune, semnele alea răzvrătite  s-au domolit  și au început  să intre  cuminți în căsuțele lor.

În locul casei albe, în care locuiserăm toți: bunicii, părinții, eu și fratele meu, abia  născut,  într-o vară, ajutat de meșteri și de rude, tata  a ridicat o casă de cărămidă, pe care o  revăd din când în când. 
Erau ani grei,ni se luase pământul, pentru care tata renunțase la buletinul lui de  București, caii trecuseră la  colectiv.
Au dispărut  nu știu unde decorațiile  bunicului.
  ”F-ul ”acela  înflorit  din semnătura Regelui  a rămas doar în mintea și în sufletul meu.
Împreună cu  vorba aceea : Vin americanii!„

Fiindcă  fb vrea să  știe, ca în fiecare dimineață, la ce mă gândesc, în timp  ce  beau cafeaua în balcon și citesc ce  scriu cunoștințele mele- unele   reale, altele  virtuale- mă întreb  ce ar  spune   astăzi bunicul meu, ostașul de la Mărăști, Mărășești , Oituz , și tata, care a luptat și  el  la Cotul  Donului, despre venirea americanilor, care tocmai  și-au  îngropat  un erou modern, în sicriu  aurit....

luni, 15 iunie 2020

filă de jurnal. cu ploaie


Plouă. Nu-mi displace deloc. Văd și aud stropii în același timp.
Gândul îmi zboară către două locuri, pe care le-am văzut la o destul de  mare distanță în timp:  mai întâi, Gura Humorului, într-un sfârșit de  vară.  Ne cumpăraserăm , cu mari eforturi, de toate felurile , ”Dacia„.
 Gazdă ne era  cineva care avea livadă, foc  de vatră, o turmă de oi, slănină  crudă și  prăjită, ardei  gras, pită caldă.
  Din pământul  reavăn, se ridicau spre cer,în vălătuci, coloane de aburi
 Mirosea a puritate. 
Pentru o clipă, am simțit,fâlfâind, mângâierea, ca o aripă, a eternității.
Cred  că era  în 1978.
Taormina, 2015.
Străduțe în pantă, lumea toată poartă la îndemână  niște haine  de ploaie ușoare, colorate, ploaia  vine din senin, trage o răpăială, iese, de  nici nu știi unde, soarele.
 Păstrez  din vremea aceea un fulgarin verde și unul roșu.
 Undeva, în capătul străzii principale, este o terasă cochetă., niște chelneri simpatici, vorbăreți, cu   nelipsit zâmbet  pe fețe.  Lume multă,graiuri  de pe toate meridianele, muzică în surdină.
Am băut  o cafea excelentă, am mâncat o prăjitură tradițională, râdea , cu un ochi  mare, soarele, imediat cerul și-a deschis  baierile, lumea s-a ascuns.  În următorul minut, toate reveneau ,firesc, la locul lor
 Atâtea  figuri  de prin diverse colțuri de lume.
Totul ca-ntr-un film animat.
Mereu  mi-a plăcut ploaia! 
 Ca o certitudine, printre atâtea întrebări.

Mi-am cumpărat în ziua aceea o poșetă  bleumarin , de piele, după negocieri serioase  cu  negustorul italian, un moșulică  șmecher, care-mi tot admira  brățara românească de scoici, sperând, cumva, să obțină un preț avantajos doar pentru el.

Plouă....o citesc pe Michelle Obama,  voluminoasă carte, 620 de pagini, răsfoiesc încet, îmi place  stilul  nesofisticat al acestei femei celebre,  îmi place  viața ei.
” pentru moment, toate problemele alunecaseră spre marginea minții mele,  unde  stăteau neglijate în stare latentă. Orice  grijă putea să aștepte, mă gândeam, pentru că  de acum eram  NOI, și  Noi eram fericiți.
 Iar fericirea părea  a fi un început pentru orice”.

„În liră-mi geme și suspin-un cânt...”

❤️
” Suntem ca flori pripite, citim în colbul școlii
Pe cărți cu file unse, ce roase sunt de molii.
Astfel cu meșteșuguri din minte-ne-un pir-
Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.
În capetele noastre de semne-s multe sume,
De mii de vorbe consist-a noastră lume,
Aceeași lume strâmbă, urâtă, într-un chip
Ce fraze-mpestrițătă, siflată de nisip,
Nu-i acea ALTĂ lume, a geniului rod,
Căreia lumea noastră e numai un izvod.........................................................
O, ai penei, cu rime și descrieriNoi abuzăm sărmanii de mâna-ne de creieri...
Căci plumbul în vecie nu-i aur....și-n noi se simte izul
Acelei meserie ce-n-nlocuim cu scrisul.
În loc să mânui plugul sau teasla și ciocanul,
Cu aurul fals al vorbii spoies zadarnic banul
Cel rău al minții mele....și vremea este vama
Unde a mea viață și-a arăta arama”
.„Icoană și privaz„ ( 580), Opere, I. Poezii,
MIHAI EMINESCU ( 15 ianuarie 1850/ 15 iunie 1889.

Și ce mult îmi place:
”Ninge-mă, Mihai Eminescu,



Lasă-mi pe gură fărâmă de tine„,
Nichita Stănescu.

joi, 11 iunie 2020

Trebuie să jertfești,

trebuie necontenit să jertfeşti artei tale toate nimicurile vieţii! O, Dumnezeule, mai presus de orice! Nu există nimic mai frumos decât să te apropii de dumnezeire şi să răsfrângi lumina ei asupra neamului omenesc.”
Ludwig van Beethoven


Atâtea luni fără Orchestra Filarmonicii Pitești, atâtea seri de joi, cu strângere de suflet...
11 iunie, o seară de vară altfel !
O seară.sub semnul bucuriei reîntâlnirii Orchestrei Filarmonicii argeșene cu publicul ei fidel!❤️
Mai puțini artiști instrumentiști, pentru că acestea sunt circumstanțele.
Muzica adevărată într-o altă casă.
La Grădina de vară a orașului.

Toate sunt în schimbare, dar profesionalismul, pasiunea, respectul pentru public sunt valori constante ale fiecărui component al Filarmonicii noastre
Bine ne-am regăsit sufletele, mintea și auzul!❤️*
La pupitrul dirijoral, maestrul Tiberiu Oprea, concert/ maestru, Mădălin Sandu.
Astă seară, programul a fost adaptat situației.
Ca o noutate foarte plăcută este faptul că ,voit, întrucât este Anul Beethoven, piesele prezentate poartă semnătura unor compozitori celebri, ale căror nume încep cu ” B„.:

*Ludwig van Beethoven - 12 Contradansuri,
*Johannes Brahms - Dans ungar nr. 2, Dans ungar nr. 5 și Dans ungar nr. 7,
* Béla Bartók - Dansuri românești,


*Georges Bizet - Suita Arleziana nr. 2,
*Johann Sebastian Bach - Aria pe coarda sol, 

*Benjamim *Britten - Plauful pizzicatto din Simple Simphony și
*Luigi Boccherini - Simfonia nr. 6 La Casa del Diavolo (selecție).

Un concert frumos, ca de la suflete, la suflete!
O seară sub semnul binelui, al blândeții, al bunei-cuviințe!
Un concert frumos, încărcat de emoție!
Felicitări Orchestrei Filarmonicii Pitești!❤️
Felicitări fiecărui artist în parte!❤️

„Muzica este o armonie agreabilă în onoarea lui Dumnezeu şi desfătarea permisă sufletului.„
Johann Sebastian Bach

marți, 9 iunie 2020

”povestea ta e tot ce ai”

Lectură de seară în balcon!❤️
Citesc o carte frumoasă, povestea vieții unei foste prime- doamne la Casa Albă.
Michele Obama❤️

Ceva ce m-a întristat: pagina 107 ( întâlnirea tinerei Michele, înainte de terminarea liceului cu femeaia- consilier a Universității Princeton)
”Nu sunt sigură, mi-a spus ea cu un surâs protocolar, dar superior, „că ai material de Princeton„. Judecata ei a fost pe cât de rapidă, pe atât de depreciativă, bazată, probabil, pe o evaluare sumară a notelor mele și a rezultatelor la teste.
A fost o versiune, îmi imaginez, a ceea ce ea făcea
cât era ziua de lungă cu o eficiență venită din practică, și, anume să le spună elevilor din anul terminal unde le era locul și unde nu.
Sunt sigură că, în mintea ei era singura realistă. Mă îndoiesc că s-a mai gândit a doua oară la discuția noastră.”😢

duminică, 7 iunie 2020

trecutul, încă, viu

Îmi plac sărbătorile cu mesaj profund; ceva vine din adâncuri spre noi, se împlinește un anume tip de armonie!
E ca și cum viața se înscrie într-un cerc al permanenței.
 Poate  că , în adâncuri, păstrăm farmecul vieții alături de bunici, viața aceea curată, limpede, fabuloasă!
Astăzi, în unele sate, auzi și   vezi călușul ;frumos joc  bărbătesc,tulburător, în același timp.
  Pe o  pagină a cuiva , am găsit  călușul din satul bunicilor  mei., satul unde s-a  născut și a crescut mama mea.
  Îl știu  din  copilărie, pentru că „tale„, bunicul meu,  primea   călușarii în curtea lui umbrită de pruni văratici.   Îmi amintesc pridvorul înalt  de unde  îi urmăream  si eu, aproape ascunsă de frica  „mutului„, un personaj ciudat,  cu bici  amenințător,  rapid în  mișcări, cu  buze și obraji vopsiți.
Spaima fetelor!

Ce-ar fi viața noastră fără stropul de fabulos , ascuns în tradiții?
https://www.facebook.com/vera.georgeta/videos/3201364183317673/

marți, 2 iunie 2020

Pentru o zi

mai bună decât cea de ieri!❤️
În ultima vreme, vreau , nu vreau, cunosc multă lume. „Cunosc” este impropriu spus. Vreau să zic că interacționez cu mulți semeni, care ar trebui să fie oameni, nu-i așa?
Unii sunt.
Alții, vai, Doamne!
La început, am reacționat în funcție și de starea pe care mi-o producea situația.
Învăț, treptat, să prețuiesc MULT viața și sănătatea.
Și , dacă simt că vreau să mă înfurii, număr în gând până la, nu mă întreba până la cât , că nu țin cont, apoi, după ce ajung acasă, mă bucur de florile mele. Zilnic înflorește câte una sau se menține alta. ș Apoi deschid cărticica asta a lui Dalai Lama.
Bunăoară, la pagina 113.
”Datorită naturii meleca ființă umană, nu am interese independente de ale celorlalți. Fericirea mea depinde de fericirea lor. Așadar, atunci când văd oameni fericiți, mă simt la rândul meu mai fericit, și mai puțin fericit atunci când vădoameni aflați într-o situație dificilă.
De exemplu, când vedem imagini la televizor cu oameni înfometați din Somalia, inclusiv bâtrâni și copii, automat ne simțim triști, indiferent dacă acea tristețe ne îndeamnă să ajutăm efectiv sau nu”.
Tu ce mai spui?



sâmbătă, 30 mai 2020

nu doar teorii

În ultimele trei săptămâni,  am trecut prin  evenimente de tot felul. Unele le-am trăit personal, din altele în a căror rezolvare ca m-am implicat  total, pentru  că altfel nu s-a putut, am învățat  multe.
  Că asta este. toată viața înveți.
- să fii MEREU atent.
- să nu speri că o  decizie ( la orice nivel ar fi aceasta) este  bătută în cuie  și  că ar trebui ca tu să crezi în tot ce exprimă ea.
-să înveți să asculți, fără  să  spui ce simți, pentru  că prea multă lume minte.  Zău!
-să te adaptezi în orice clipă, altfel  o cam pățești.
-  cred  că doar   inima și mintea  ( mereu deschise)  îți sunt adevărații preteni!
p.s.  nu   îți spun să mă crezi;spun doar ce cred eu.

duminică, 24 mai 2020

din nou, în pădure

 Sufletul este, cred, un amestec  de  lumină și de umbre,  de spaime și de optimism, un fel de fântână căreia nici chiar tu, oricât de mare săpător ai fi, nu prea poți să-i afli izvoarele.

  După  niște zile  grele, chiar grele,  astăzi  am intrat  în pădure. 
 N-o mai văzusem din 11  martie.
 Doamne, cât mi-a lipsit!!!
Am inspirat  cu  toată puterea  aerul ei curat !  verde,  prea verde după ploile din ultimele zile!
 Ce medie veselă între tristețe  ( sau revoltă, sau amărăciune ) și  bucuria clipei că ea, pădurea, rămâne  cel mai fidel prietenul cel mai  fidel.
  În splendoarea ei  de   zână bună!

joi, 21 mai 2020

„Nu e destul

  să fii bun. Trebuie să fii bun de ceva.”,
Tudor Arghezi

Mi-aș permite să sper  că nu este  român care  să fi  trecut, fie chiar sporadic prin școală, și să nu-i fi auzit  numele.  Bucureștenii , sigur, asociază  ”Mărțișor”,   splendia  vilișoară aflată la   câteva sute de metri de mallul  unde se perindă zilnic  atâta   lume  cu numele poetului Tudor Arghezi.
  21 mai 1880 (  născut   Ion  Nae  Thedorescu)/   14  iulie 1967, București.

  A fost sărbătorit cu prilejul zilelor de naștere la 80 și, respectiv 85 de ani, ca „poet național”.
În 1965, a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Nominalizarea a venit din partea filologului italian Angelo Monteverdi.
„Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare.
Şoptisei, poate, o-ntrebare,
Sau, poate, un răspuns.
Dar glasul nostru nu era ascuns?
Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată.
A fost atunci? Acum e altădată?
Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi
Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi.
Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise,
în jocul de-a sfiala, amuţise.
Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine.
Tu mă numiseşi "Ţie", eu te numisem "Tine".
Să te cunosc? Să mă cunoşti?
Stam unul lângă altul ca plopii mari - şi proşti„//

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"






duminică, 17 mai 2020

ne spunem povești

Pentru o zi luminoasă!
”Ne spunem povești,ca să putem  supraviețui„.
  Joan   Didion

Zilele  fug. Unele curg, altele  năvălesc.
  Unele  pot fi banale, altele sunt agresive. Pe toate le primești cum poți.
  Printre picături, te întorci către suflet, pentru că acolo  găsești  mereu energie.  Chiar dacă ea  vine  de undeva.
 Tot căutând soluții pentru niște probleme presante, am  descoperit câteva însemnări care vin tocmai dintr-o iarnă frumoasă a copilăriei.
  Ce bine, ce cald era acolo!
  Nu știam de  apăsări, de  incertitudini. 
Trăiam în lumea  poveștilor!
Și tot în  graba căutărilor mele  am descoperit un articol despre extraordinara  civilizație din școala Coreei de Sud!
  Am citit, mai pe iarnă,  o carte a cărei acțiune începea  în Coreea de  Nord  și se încheia într-un fel de cerc  în cealaltă Coree  luminosă, cu trecere prin China și prin Mongolia.
” Drumul  către  libertate” ( autobiografia   unei refugiate  din Coreea  de  Nord), de  Yeonmi  Park.
  Mă   gândesc în clipa asta că alta ne-ar fi  viața, dacă și  la noi  învățătura de carte ar  putea deveni o prioritate.
  Tuturor ne-ar fi  mult mai luminoase drumurile!

de ieri si dintotdeauna
Mai tii minte iernile bogate din copilarie, cand neobosit, din inalturi, cernea cu nemiluita, troienind curtile si drumul?
In  serile lungi, ne adunam in jurul sobei- soba adevarata, proaspat varuita-patru colege de scoala, cred ca eram prin clasa a II-a. Locuiam   aproape una ce alta,  totdeauna ne aducea acasa cineva din familie.
Pe scaunele mici, rotunde, cu trei picioare, citeam .
 Pe rand.
Si la  povestit ne venea randul.
 Cartea cea mai draga a acelei ierni a fost”Povesti„, de Fratii Grimm.
 Atat a fost de citita, prin atatea maini de copii a trecut, ca  a ramas fara coperte, iar paginile i se injumatatisera.
 Mi-e tare dor de foile galbui, fosnitoare, si de lacrimile   noastre de fetite , care nu prea reuseam sa mai separam  ce era adevarat de  ce crease  mintea  autorului.
 Cartea s-a pierdut.
 Viorica si Valentina sunt in  colturi diferite de tara, ne intalnim tot mai rar... Ana  a urcat într-un loc  doar  bănuit.
Undeva, sub cute  de suflet, povestile sunt treze!
O prietena de peste Ocean imi trimite, din cand in cand, niste povestioare .
Tocmai am citit acum o traducere din limba greaca.
Dupa o viata , in care nu a facut nicio fapta buna, la capatul zilelor, o batrana ajunge in Iad.
Mult s-a intristat ingerul  pazitor, dupa ce, cautand  in cartea trecutului ei, nu a gasit nimic  care sa o salveze.
A mai scormonit.
A gasit , undeva, ceva- pe cand era si ea tanara, intr-o zi, un cersetor i-a cerut ceva de mancare.
 Manioasa, femeia  a scos  o ceapa salbatica, aruncand-o in nevoiasul trecator.Ingerul a mers la Creator , i-a povestit intamplarea, iar  Dumnezeu i-a spus:
-Ia o ceapa salbatica si spune-i batranei  sa se prinda cu mainile de ea.  Daca va reusi sa iasa din Iad, o vei duce in Rai.
Mult s-a bucurat ingerul, si mai mult s-a bucurat batrana, care si-a infipt repede  mainile in ceapa salbatica.
S-a intamplat atunci ceva neasteptat:  zeci de osanditi  incercau sa se prinda de picioarele babei, vrand sa scape din Iad.
 Revoltata, ea ii imbrancea:
- Ceapa este a mea! Voi nu aveti parte.
In imbulzeala , ceapa s-a rupt, iar batrana si osanditii s-au pravalit ...
Trist, mai trist decat fusese vreodata, ingerul s-a indreptat singur catre poarta Raiului.

sâmbătă, 16 mai 2020

clipa de omenie

Viața poate fi extrem de dură.
Într-o clipă., te face praf, cum vrea ea.


Dar știi ceva?
Sunt mulți oameni buni printre noi. ❤️
În privința unora știi, instinctiv sau cunoscându-i, că pot fi buni. Alții îți vin în ajutor, pentru că simt că ai nevoie. Și că , din ce au, pot împărți cu tine, ca să ți se pară greul mai puțin greu.
După niște zeci de ani, în care nu ne-am văzut sau ne-am întâlnit , cumva, organizat, mi-a fost dat să constat că elevii cărora le-am fost profesoară și dirigintă pot să pună umărul, dacă stânca este greu de urnit.
În zilele astea, am întâlnit,chiar dacă nu față în față, medici, asistenți medicali, infirmiere sau practicanți ai altor meserii, de foarte bună calitate profesională și umană.
Cred că putem privi înainte cu încredere!
Fiecare poate face lumea mai bună!
Doar cu educație, pregătire, cunoaștere.
Școala și învățătura sunt baza!❤️
p.s. nu pot să nu spun că există, încă, neprofesionalism. Sau chiar incultură, dublată de răutate” doamnă, îi aruncăm acolo, ca pe niște saci”.(asistentă medicală, de pe Salvare)😭

joi, 14 mai 2020

cam cum este cu educația

Într-o zi, o prietenă îmi povestea cum fata ei, mamă fiind și ea de niște ani buni, întorcându-se dintr-o tabără într-o țară muntoasă, o certase rău, că a lăsat-o , de mică, să se deprindă cu urcușul pe munte, cu cățăratul pe pietre. Ce mai! a îndemnat-o să crească băiețește.
Acolo, în tabăra aceea de munte, erau multe adolescente de oraș. Se plângeau tot timpul: vai, nu pooot! vai , alunec!vai, cât este de greu!
Bine-crescuți, băieții le săreau în ajutor. Doar ea, fata de la munte, urca, tot urca, fără pic de ajutor.
Ajungea, de fiecare dată, prima în luminiș.
Prima, dar fără un băiat care să o țină de mână.

Copiii generației mele, din satele de câmpie, munceau alături de părinți, cât și cum puteau ei: băieții mânuiau, de mici, coasa și secera, duceau noaptea caii la păscut , nu prea aproape de sat, trezite în toiul nopții, fetele își însoțeau părinții la culesul tutunului și al cânepii, pentru că treburile astea se făceau doar noaptea, pe răcoare și pe rouă.
Ascultau doar susurul Argeșului și zvonul ciocârliilor.
Se făcea, fără teorie, educație: nu, copilul nu era exploatat, învăța din anii preadolescenței că nimic nu se obține fără muncă. Muncă cinstită, aspră, dar frumoasă, în felul ei.
Când mergea cu vitele la păscut, sub poale de pădure sau pe clete mereu înverzite, în singurătatea lui, copilul își încerca, poate cu teamă la început, curajul de a-și învinge spaimele, temerile pricinuite de fel și fel de gânduri.
Și, n-o să-ți vină să crezi, citea.
Îmi vine în minte titlul unei cărți, pe care am citit-o într-o vară frumoasă, ”Luntrea sublimă„.
Solitar, în mijlocul imensității vii, mai și cânta, asculta zvonul vânticelului prin lanuri și prin ierburi, simțea soarele prieten și, în desenul lor nestingherit, urmărea norii, rostogolindu-se în drumul lor fără țintă.
Învăța să trăiască armonia cosmică.