”De-aș avea o sumă fabuloasă

„...aș pleca din nou cu spița roasă 
 De zefiri prin vechile povești. 
 De-aș avea o sumă fabuloasă, 
 Mi-aș lua o mie de calești„
Emil  Brumaru

În pași de uvertură!

"Muzica este mediator între viata spirituala și cea a simțurilor." 

Ludwig van Beethoven  

În primul concert din noua stagiune a Filarmonicii Pitești, dirijor Tiberiu Oprea,i concert/ maestru, Mădălin sandu, invitat violonistul Horia Văcărescu, coborâtor din vechea aripă a culturii noastre naționale

„Urmaşilor mei Văcăreşti! 

Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti

Şi-a patriei cinstire. „care a interpretat „Concertul pentru vioară și orchestră în re minor nr. 4, op. 31„, de Henri Vieuxtemps, pe o vioară construită în 1740 , am trăit o seară frumoasă, reconfortantă , grandioasă chiar, în care patru uverturi ale unor compozitori celebri ne-au purtat în misterioasa lume fără frontiere a muzicii.

Un drum frumos, de la mozartiana ”Nunta de aur a muzicii”, trecând prin mister și legendă, impregnate de pitorescul naturii, urmat de trăirea mitul jertfei beethoveniene, prin contele Egmont, cu un dramatic popas în Grota lui Fingal, prin creația lui  Mendelssohn-Bartholdy , pentru a atinge finalul grandios al tensiunii emoționale wagneriene.

Strălucire, magnetism liric, demnitate!

„Uvertura la Nunta lui Figaro„, de Wolfgang Amadeus Mozart,

„Uvertura la Egmont, op. 84,„ de Ludwig van Beethoven-

„Uvertura Hebride, op. 26, de Felix Mendelssohn-Bartholdy„ :

”Uvertura la Rienzi,” de Richard Wagner.

După un concert frumos,simți cum , țesându-se, te cuprinde, un anume fel de reînnoire sufletească.

Și, parcă, nu mai ești tot tu , ființa care plecase de acasă.  

Pentru   bucuria  concertului și pentru  implicarea  neobosită  a  tuturor   artiștilor instrumentiști, felicitări și mulțumiri, Filarmonica  Pitești!

Prin muzică, inimii i se spun poeme de iubire!  

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit...”

„Tăria unui popor mic a stat totdeauna în drept.
De aceea, oricât de slab ar fi dreptul lipsit de arme și de putere, el e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul”.

MIHAI EMINESCU,
OPERE, III, Publicistică, pagina 271

timpul de veghe

     Tânără  fără minte  fiind,  într-un moment dificil  al vieții mele, nu  neapărat  din  motive financiare, am  acceptat, fără   să  mă fi  gândit  aproape deloc,  să  înstrăinez  casa  părintească . Era în 1981, la un an   după  moartea tatei, după ce,  în urmă  cu șapte ani,  o pierdusem,  neașteptat, dar prăvălitor,  pe mama . 

Cineva  de la  primărie  m-a anunțat  că  între  pereții  copilăriri mele  va fi, poate, o grădiniță. 

Sau altceva. 

Aveam copil  mic, nici  măcar  nu   m-am dus  să  mă despart  cu sufletul  de  locul cel mai drag  pe care îl știu  pe  pământ.  Da, să nu te miri, am  cutreierat,   în anii care au trecut de atunci, cam  prin toată  Europa,  în două rânduri, am ajuns  chiar și în Asia .

  Multe și mari minunății am văzut. 

  Niciuna, însă, o spun  cu  mâna pe inimă,  nu seamănă  cu  acel  tainic  ceva , cuprins în  casa   noastră, însuflețită  de  neobosirea  mamei mele, de  cuvântul  sfătos,   ironic, rareori  rostit  tare , al tatei. 

Banii aceia, primiți în schimbul    trudei  de-o  viață, trudă  impregnată  viu  de nenumărate amintiri, s-au  risipit  fără  vreo importanță.

  În locul  lor,  s-a  căscat  un gol imens, în care  s-au topit   fotografiile  noastre alb/ negru, acte,  cărți și caiete, prima  mea teză   de  Limba română,  în colțul  căreia  Domnul  profesor  Fulga  mi-a  transmis  cel  mai  frumos îndemn  spre  știința  de carte,  toate păstrate  cu grijă  de mama în podul casei,alături  de   lăzile  de zestre, a ei , cu trandafiri  roșii,  a  bunicii , cu  crenguțe  verzi, în care  își  rânduia  barișuri,  un tulpan alb, cu mărgele albastre, cizmele tatei  cu care  s-a întors  după război, ce  fascinantă poveste,  rămasă suspendată  în timp, mi-a spus  el într-o singură seară, gutuiul din curte,  sub a cărui  mângâiere  am  reușit eu  să aștern bastonașe și  cârlige,   în spațiile caietului de caligrafie, cu  mâna  bunicului  pe  creștet.

    Știi  când    îți cunoști, cu adevărat părinții?  când nu-i mai ai. 

Și când tu, părinte sau  bunic, ai tihnă și  răbdare  de a   răsfoi  ușor, una  câte una,  pagini  foșnitoare  din  nescrisa  carte a  memoriei afective. 

  Fără  grabă,  fără   vreun  scop anume. 

 Doar  așa, ca   să vezi   vremurile   în  scurgerea lor  nestingherită. 

  Tu,  copilul fără   prea multe griji,  mai apoi, când  adolescența  clocotește  să  vrei  să aduci înapoi  rugămințile   către  tata  pentru  atât de  așteptatul întâi bal,rochia  era  dintr-o stofă liliachie, plisată, cu guleraș  croșetat  de mama. 
Și valsul, ce  vals,  și  seara  cu lună,  agățată  într-un salcâm din curtea  vecinului  nostru, moș  Nicolae. 

În  ziua aceea  de  mai,  când  casa  părintească  și-a  închis  pentru mine ferestrele,  s-a rupt ceva.  

 Timpul  s-a așternut altfel.

  Nu știu prin ce împrejurare, am păstrat câteva  manuale  din anii mei de școală.

 Astăzi  m-am întors  la  cartea de franceză. Poate  că  de undeva,  dintr-un timp  regăsit,  ar fi   reîntoarcerea    la școală.

Mi-am început  ziua  înseninată  de  farmecul  unei   lecturi  de la pagina 124.

”Negustorul  de  mături   și  bărbierul”.

  După ce  îl bărbierește  pe   vânzătorul   de mături   care îi pășise pragul, vrând  să cumpere o mătură, bărbierul  îl   întreabă  cât costă.

”Quatre  sous„  ( un sou= o monedă de 5  centime) este răspunsul.

Considerând  că prețul este  prea mare,   frizerul îi dă omului „deux  sous”, sugerându-i  că, dacă  nu-i convine, să-și ia  înapoi  mătura.

 Vânzătorul de mături acceptă  tranzacția, apoi, după ce i se spune  că  pentru  bărbierit  îi datorează  celuilalt  „deux   sous„ îi  dă ”un sou”. 

 Și  dacă   nu este  mulțumit, nu are  decât  să-i pună  barba la loc.

”Dacă nu mi-a fost dat să fiu liber,

   lasă-mă  măcar  să-mi  aleg stăpânul„.

Aseară  căutam în bibliotecă  ”Izgonirea  lui Prometeu.„  

Știam  că  am opera lui  Philippide, trebuia să fie  undeva.   Nu-i și nu-i!  Tot  răscolind, am dat peste fratele lui  mai  mare într-ale  poeziei, titanicul  conflictual  de la  Mărțișor!

Mi-am început  ziua   citind/ recitind/ răscitindu-l  pe   Arghezi.

Știi tu ce  frumusețe   dulce-amară, albă și neagră,  adâncă  și  înțeles-neînțeleasă,   ghimpoasă  și  lină, drăcească și  jucăușă  am redescoperit  ?

  Dacă nu ai cele  două volume  de   Versuri, cumpără-le!

  La orice pagină ai deschide și ai citi, sigur  vei trăi o minune!

  Arghezi-o conștiință a  dramaticei zbateri între  aici  și Acolo.

În care  versul  este un spectacol.

„Vino, femeia mea, să te mângâi
De-a lungul până la călcâi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămânți ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde și topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea și lină
Du-mi-o-n adânc și în lumină.

Te cânt ca un copil bătrân,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sân,
Lasă-te-ntreagă să îți leagăn moale
În luntre farmecele tale
Și frumusețile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neștiute
Decât de robul tău care te cântă,
Vino încet și mă-nveșmântă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu ești iubita mea,
Stăpâna mea,
Durerea mea și bucuria mea.
Noi suntem unul amândoi
Ca un altoi lângă un alt altoi
Și-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărți legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, până la moarte.
Să nu mai știu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare și de vis.
Vino grădino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rândunea
Iubita mea, femeia mea.” 

Tudor Arghezi,

”Mi-e dor„