joi, 23 martie 2017

”Omul sfințește locul!”


Se cuvine ca succesul să fie mereu respectat!

Există, și asta nu o descopăr eu în clipa asta, o tinerețe a gândurilor și a faptelor, ca și  tinerețea  vârstelor. Inventivitatea tinerilor este,  orice am spune, mai vie, mai fără de temeri, decât a  vârstnicilor. În mintea  tânără, ideile vin mai năvalnic, mai arzător, mai nebunesc chiar, pentru că, în tinerețe, ești  mai mult inventiv decât judecător al faptelor tale.
La toate astea, m-am gândit după ce am aflat ce a făcut un tânăr cu satul lui, pironit în Ev Mediu  românesc:


Și   revăzând  eu  cu  ochii minții mele tot ce a  cuprins acest tânăr instruit și educat dintr-o realitate părăginită de-a dreptul, m-am  trezit  că iar   îmi place lumea scrierilor lui Ion Slavici.Da, lumea  lui Slavici!  Nu te mira.
Cine îl mai citește astăzi pe ardeleanul căruia  chiar  Mihai Eminescu  îi spunea  prietenește  să  se mai curețe  de „șirianismele” lui?
Îl vor mai fi citind- cine știe dacă  o fi  strop de plăcere în lectură- școlarii care au de trecut prin furcile caudine ale examenului ;unii, pentru a intra în liceu, alții, pentru a   primi  diplomă de bacalaureat.
Da, m-am întors la ”Popa Tanda„, acel preot care, după  ce ajunge la fundul lăzii de zestre a nevestei sale  și simte  că trăiește  la fel de  mizer   precum sărăcenenii pe care îi păstorește, se iluminează chiar în clipa când căderea lui părea să fie totală.
 Popa Tanda se  reconstruiește, își reconstruiește misiunea de  călăuzitor de suflete, reconstruiește o întreagă  comunitate.

Oamenii  dintr-o parte sau alta  a  țării pot fi săraci cu totul, pot fi leneși, dezinteresați, needucați, lipsiți de perspectivă,  din diverse motive, poate  că  nimeni  nu i-a  ajutat  niciodată, din tată în fiu, să dobândească  deprinderi bune, poate  că ei  și-au pierdut menirea.  Cu cât se ”adapă„ mai mult din  balta  lâncedă  a  inerției,  cu atât mai mult cad.
  Dacă   apare o forță vizionară, fără temeri, un om cu   însușiri  naturale  potrivite, precum  primarul din Dudeștii  Noi, balta se asanează, terenul se  curăță și  se  construiește  viața.
 Ca în satul preotului  Trandafir   din Sărăcenii lui Ion Slavici.

Dacă  undeva,  într-un  colț a  nostru  a fost posibil, de  ce nu s-ar putea  și în altele, iar  , mai apoi, în toată   țara asta a  noastră?
 Cât să mai  așteptăm  să  se ivească  un Padre  commune?

luni, 13 martie 2017

V-am dat teatru,

 vi-l păziţi 
 Ca un lăcaş de muze;
  Cu el curând veţi fi vestiţi 
 Prin veşti departe duse.
Cu el năravuri îndreptaţi,
Daţi ascuţiri la minte, 
 Podoabe limbei noastre daţi 
 Cu româneşti cuvinte!",
Iancu  Văcărescu, 1819 

Ai trecut  vreodată pragul unei școli construite de  inegalabilul  Ministru-Cărturar, Spiru Haret? 
 Modelul  era simplu; două săli mari, luminoase, despărțite de un hol  cât să nu se bulucească prea  tare școlarii și o cancelarie  micuță, căreia nu cred  să-mi fi venit, vreodată, prin minte, să-i trec pragul.
 Învățam după amiază, în sala dinspre ulița tivită  cu duzi sănătoși, ale căror  vârfuri se înălțau  mai sus decât  școala. Când doamna  Ana Tănăsescu, învățătoarea noastră,  s-a îmbolnăvit, a  înlocuit-o domnișoara Silvia: tânără, frumos îmbrăcată, blândă, mereu zâmbitoare. O așteptam cu mare plăcere să se ivească  pe   drumul  dinspre Ungureni.
Domnișoara  Silvia ne-a povestit prima oară despre teatru, despre cum se face el. Eram în clasa a III-a, vecinul meu,  Moș  Nicolae, își cumpărase  o minune  de cutie micuță,  din care  tocmai auzisem  la teatru radiofonic ”Peer Gynt„!
Tânăra  noastră învățătoare ne-a învățat  cum este  să transpui  un basm într-o  piesă.
  Cu pereții proaspăt văruiți și cu podelele  bine lustruite  cu terebentină de  moș Stan, omul de serviciu, la serbarea   sfârșitului  de an, clasa  noastră  a devenit sală de teatru. Părinții  au  adus scânduri, le-au  bătut  bine  în cuie,  să ne țină  pe  noi, artiștii.
 Rude  și săteni   tot veneau...
În  acea zi, gătită ca o  împărăteasă, ( fără partea  cu   vrăjitoarea,  rol pe care  precauta  noastră regizoare  i l-a încredințat Ninei Dinu, recompensându-mă  cu un bonus  de ”Zâna Florilor”)  îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie a  domnișoarei, am debutat în fața unui sat întreg.
A fost  întâia fereastră deschisă  către  o lume  de  vis.
 Când am ajuns la  gimnaziu,  într-o  seară, pe scena  Căminului  Cultural, de la Ungureni, i-am văzut pe  toți profesorii  și învățătorii  din   trei  școli vecine în ”Titanic vals„, de  Tudor Mușatescu.  Regizor era  profesorul nostru  de Limba Română, absolvent  al Facultății de Litere și de  Filozofie, domnul Fulga.
Au trecut anii.
  În clasa a  X-a, s-a întâmplat ca domnul Nasta, profesorul  nostru  de  economie politică, un tip  de la care puțini erau cei  care  se  lăudau că  primesc  câte un  8,  să pregătească  o piesă”Safta și fetele  ei„. Nu-mi amintesc  autorul,  nici  mare lucru din  acțiune.  
Eu și prietena mea, Rodica  Semartian, cu care tocmai  m-am văzut  de Mărțișor, am primit  rolurile  surorilor  mai  mici. 
Spectacolul  a avut loc în Sala Partidului, lume  multă, invitați erau profesorii noștri, premianții tuturor claselor, părinți, ce mai! a fost  un mare  succes.
Într-o  sală de teatru adevărat , am intrat  abia în anul I de facultate, când am văzut ”Tache, Ianche și Cadâr”.

Îmi place  să merg la teatru!  Chiar mult.
Deunăzi, prietena mea, Lumi,  aflându-se în oraș, m-a anunțat că   încă sunt bilete  la o comedie  cu doi actori     talentați, foarte  cunoscuți: Claudiu  Bleonț  și Magda Catone.
Nu-mi dau seama  de ce  pentru noi, provincialii, costul unui  bilet este  dublu față  de  capitală, poate, cumva, pentru că „ obrazul  subțire  cu cheltuială se ține”.
Nu  putem negocia, ne răsfățăm  și noi, că  doar  o dată pe ani sunt zilele mărțișorului. Zău  așa! 

”Un bărbat și mai multe femei”.  
Nu  cunoșteam  nici autorul, aveam să aflu  la intrare în Casa  Sindicatelor: Leonid  Zorin, cu specificarea pe  afiș” „adaptare, așadar  nu  știam nici subiectul piesei.Intuiam că  ne  vom distra,  mai ales  că orice  privitor  de teatru  știe că  ambii actori  sunt dotați cu  mult umor și cu multă inventivitate. 

Nu insist  asupra  conținutului   piesei, care   vrea  să  ofere o variantă de rezolvare a   conflictului  de cuplu: cine este mai tare?El, un bărbat  timid, aflat în  situația de a-și  procura permis de   șofer amator, pe care  nu-l poate obține  decât după ce face dovada  că  nu  figurează  în lista  bolnavilor  psihici și EA,
( ”  Nu mai complica  lucrurile. Dacă trebuie, trebuie!  Du-te și cere adeverința. Dacă stai în banca ta, nu se leagă nimeni de tine.
Adună-te!  Fii bărbat!„, )
femeia, multiplicată  cu mare talent de  Magda  Catone, în  mai multe  ipostaze, una mai năucitoare decât cealaltă: soție, funcționară, doctoriță, colegă de serviciu,  pensionara  din tren, poeta, directoarea, vecina  de apartament.
 O construcție scenică  spumoasă,  o lume  nebună, dar simpatică tocmai prin ineditul ei,  banalități  devenite
 amuzament  savuros,comic  cât vrei,  Magda Catone  se întrece pe sine, Claudiu Bleonț, de asemenea.
Cred  că ar fi  fost  de ajuns.
 Ce vreau eu să spun este  că în prea multe situații, limbajul a devenit mult prea  vulgar, gesturile obscene  s-au amestecat  cu  trivialități lingvistice, repetate insistent. 
Am omis  ceva: la începutul   spectacolului, El a cerut  ca, pe o scară, de la 1 la 10, să  i se permită  „să fie porcos„: a venit repede un răspuns  din prima  linie: 8.
Poate  că  sunt depășită. Poate  că și prietena mea, tot  profesoară, o fi pățit același lucru. 
 Nu pot  să nu  fiu nedumerită, nu pot  să nu-i întreb pe  iubitorii de teatru: care mai este  menirea  lui?
Cumva, testamentul  arghezian
 „ Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure. 

Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. „ să se fi transformat într-atât, încât trivialitatea să ajungă sublimă metaforă?


Ce fel de  cultură se  construiește  sub ochii noștri?

luni, 6 martie 2017

ceea ce este doar al tău

  „Fetele repetă greșelile  mamelor...„

Din când în când, îmi place  să gust acea  fără  de margini voluptate a  sublimei dureri  dintr-un  film frumos de dragoste.

L-am văzut  prima oară, la începutul anilor  90, când cineva, nu știu  cum, aducea casete pe care  se cam bătea  toată lumea.
L-am revăzut de curând, pe părți.
Poți spune  ce vrei. Sunt filme  de tot felul.
Îmi place, din când  în când, să fiu doar eu  cu mine,  să plâng și să  râd, să sper, să mă bucur, să ascult, să mă întreb. Un film frumos adună tot felul de emoții, pătrunde în ascunzișurile  cele mai tainice ale imaginației cu acel unic fel de  grijă maternă, care te ajută să fii, pentru câteva ceasuri, ceea ce, poate, uitaseși  că ești.
Nimic nu poate frâna imaginația, realitate sau  doar iluzie,  universul este al tuturor, oricine poate  vedea  ce  văd eu, dar  visul, visul nu poate  fi trăit decât  de fiecare,  în parte, într-un singur  fel.

„Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viață, mai dulce decât orice altă vietate de pe fața pământului. Din momentul în care își părăsește cuibul, caută un copac cu spini și nu-şi găsește odihna până nu-l află. Apoi, cântând printre ramurile sălbatice, ea se aruncă singură în spinul cel mai lung şi mai ascuțit. Și, în extazul morții, ea se înalţă deasupra propriei agonii, scoțând un tril mai dulce decât al privighetorii sau al ciocârliei. Un cântec al cărui preț suprem este însăși existența. Întreaga lume înmărmurește ascultându-l și Dumnezeu în paradisul său zâmbește. Pentru că ceea ce este mai bun în viața noastră se obține numai cu prețul unei dureri existențiale… 

Ori cel puțin așa spune legenda”


sâmbătă, 25 februarie 2017

și noi, țăranii, am ajuns să măturăm străzile din București...

„Bă, dacă nu vă luăm gunoiul câteva zile, muriţi“, spune nea Mărin printre dinţi. Numai noi îl auzim.

            Cu Ion Costache am lucrat într-o duminică. El nu aşteaptă respect de la bucureşteni. Nu mai există aşa ceva. Doar bătrânii mai ştiu ce înseamnă un gunoier. Îmi și arată. Pe o stradă din Berceni ne aşteaptă la poartă, exact cum a spus Ion dinainte, o bătrână cu două pungi de gunoi în mână. Îi dă şoferului o hârtie de-un leu şi trei ţigări. Aşa face de ani de zile, duminica şi miercurea, când trece gunoiera pe-acolo
             Ion Costache este un ţăran din satul Corbii Mari, din Dâmboviţa. Tatăl său a fost tot gunoier, s-a pensionat de la REBU. Nişte unchi şi nişte veri de-ai lui sunt tot gunoieri. Şi nevastă-sa la fel. Vreo 50 de săteni din Corbii Mari sunt gunoieri în Bucureşti, numai la REBU, fac naveta 60 de kilometri cu un autobuz de la firmă, nu-i costă nimic. „Ia interesează-te de unde e femeia care mătură scările la tine în bloc, îmi spune Ion. Bag mâna-n foc că e tot de la mine din sat. Degeaba avem pământ, dacă nu avem cu ce îl lucra. N-avem bani. Guvernanții ăștia de după revoluție şi-au bătut joc de agricultură.”

Articolul numără, deja, cei șapte ani de acasă. 
Eu l-am descoperit  acum, la cafea. L-am citit până la capăt, înghițind  cu noduri  din licoarea dulce/ amară.
Undeva, în minte, se derula tabloul mișcător al   unei lumi pe care cei mai mulți o sfidează. 
Ea, lumea  aceea, există.
 Și noi  trăim, pentru că ea  există.