”Să fim recunoscători

  oamenilor care ne fac fericiți”!

Marcel Proust

Ți se întâmplă și ție  ca, ducându-te  în   fața bibliotecii, să iei o carte, aleatoriu, ori  să  o fi căutat, și apoi, revăzând ce altădată ai citit, să constați  că, brusc,  ai senzația  că te afli printre prieteni de  care  nu prea  mai știai ?

Mie mi se întâmplă.

  Astăzi, pentru că este ziua de naștere a lui Marcel Proust, voiam  toate cele șapte  cărți din ”În căutarea timpului pierdut”.Am găsit   doar ultima parte( două volume). 

Cine știe unde  sunt celelalte șase.

Am intrat  biniiiișor.

 A  fost  ca și cum  am pătruns într-o casă cunoscută cândva,cu  mobila  îngălbenită  ( de timp). 

Am deschis la întâmplare.

„Voi descrie omul ca având lungimea nu a trupului său, ci a anilor săi și fiind nevoit, sarcină tot mai uriașă, și care sfârșește prin a-l  îngenunchia, să-i tărască după el când umblă.„

”Încercam un sentiment de oboseală și de spaimă, dându-mi  seama că tot acest timp, atât de îndelungat, nu   numai că fusese trăit, meditat, secretat de mine fără nicio întrerupere, că era  viața mea,  eu însumi, dar și că trebuia să-l mențin în fiecare minut legat de mine, că mă susținea, că eram cocoțat pe piscul lui amețitor, că nu puteam să mă mișc fără să-l clatin  odată cu mine.”

Finalul ideii este  dur de tot, dar, dacă Proust nu s-a  menajat pe sine, nu ne rămâne decât  să încercăm  să-l înțelegem.

”După moarte, Timpul se retrage din corp, iar  amintirile, atât de indiferente, atât de vagi, se șterg din ceea ce nu mai există și,  curând, și din cel pe care încă îl torturează, sfârșind prin a pieri când dorința unui trup viu nu le va mai întreține.”

  Ce zici  de  următoarea idee?

”În multe  ființe există diferite straturi ce nu se aseamănă,  caracterul tatălui, caracterul mamei, treci  printr-unul, apoi prin altul. Dar a doua zi ordinea suprapunerii se răstoarnă. Și , în cele din urmă,  nu știi cine va fi arbitrul, în care te poți încrede în privința sentinței.”

Marcel Proust,

(Micul bibelou de Saxa psihologie)

10 iulie 1871/ 18 noiembrie 1922.

Acel  Proust,pentru care  timpul este devenirea trecutului,omul Proust pierzandu-se pe sine,spre a se topi timp  de 15 ani  într-o carte. 

Fără să se plângă, îndreptându-se înspre prezent.

O încheiere pură

„Caută și păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale.”    

p.s.  la televizor , se discută despre ” spor de femeie.” 

„Joacă bine, Moș Martine, că-ți dau pâine și măsline„!

 povești adevărate pentru prieteni.

 Să fi avut eu vreo zece ani când, în zilele Sărbătorilor Pascale, era mare hărmălaie în sat. „Ca la urs”. 

Dintr-o comuniune sătească, ceva mai îndepărtată, Obislav ( tata zicea că o mai veche legendă povestea că primii locuitori fuseseră doi străini, Obi și Slavo, statorniciți acolo), câțiva oameni mai bruneți, însoțiți de lăutari, umblau pe ulițele satelor, cu un pui de urs dresat de ei, prins în lanț. 

 Contra unei sume de bani, oamenii cântau, ursul dansa, spre uimirea privitorilor. 

Revăd așa, cu ochii minții, teama mea și a altor copii ascunși în spatele perdelelor, cum, prin unele gospodării, la cerere, ursul „îi călca„ pe doritori, făcând pași pe spinările lor suferinde. Era prima oară când vedeam un urs, pe care îl știam doar din povestea lui Ion Creangă. 

 Am păstrat, de atunci,printre amintiri, imaginea unei inexplicabile legături între om și urs. Mai apoi, din cartea lui Cezar Petrescu, pe care citit-o și răscitit-o,aveam să aflu drama blândului „Fram, ursul polar„. 

 Au trecut anii, mi-am dus copiii la Grădina zoologică, iar ursul a rămas erou de poveste. Întâmplări de tot felul, unele sfâșietoare,  s-au petrecut în ultimii ani, când, înfometat, ursul carpatin, coborât din vizuina lui prin sate , chiar prin orașe, provoacă traume adânci. 

Vara trecută, am revăzut barajul Vidraru: peisaje de basm, multe mașini; undeva, cocoțată pe un colț de stâncă, ursoaica devenită foarte cunoscută trecătorilor și localnicilor, privea. 

Unii îi aruncau mâncare, am văzut și gesturi mai îndrăznețe, necugetate chiar,ale unor șoferi. Teama mea nu a dispărut decât când am ajuns acasă, pentru că și la întoarcere, animalul stătea în același loc .

Am citit fel și fel de comentarii, după ce o tânără și, recent, un motociclist italian, și-au plătit tragic curajul de a exagera apropierea față de aceasta ființă uriașă- ursul brun.

 Deunăzi, am văzut un mic reportaj din crescătoria de animale domestice a unei familii,protejată de trei ziduri, pe care ursul le-a trecut, rupându-le, pentru a-și lua pradă o căpriță.

 Povestea soția lui despre zbuciumul celorlalte animale, care trăiseră o noapte de groază. Sigur, te întrebi, asculți, oamenii spun ce cred, realitatea rămâne. 

Ursul este un simbol al orașului și cantonului Berna ; figurează în blazonul acestora. 

În imagine, este ursul de la Berna. 

Trăiește în ”Groapa urșilor” și dă spectacole pentru doritori. L-am văzut vara trecută, când am fost într-o excursie în Elveția. Foarte multe sate elvețiene sunt răspândite în munți. Elvețienii au avut și ei probleme cu ursii, așa că o lege a precizat „că omul este mult mai important decât ursul.”

 În Elveția, până nu demult, trăia un singur urs ”oficial”, adică înregistrat de autorități.

 Nu se știe dacă prin cine știe ce catacombe nu se ascunde un altul, speriat deja de zelul elvețienilor. Acesta a fost însă omorât cu acordul autorităților, după lungi discuții în care locuitorii își mărturiseau teama față de ”M13,” cum era supranumit animalul.

”https://www.totb.ro/elvetia-si-a-ucis-singurul-urs.../

daruri de suflet

 povești adevărate pentru prieteni

Nu știu câtă școală învățaseră bunicii mei  și bunicile mele.
Talițu era un fel de pădurar.

Eram în clasa I.
Într-o zi de toamnă frumoasă, mama  îmi pregătise masa pentru lecții, sub gutuiul din curte.
Ea, cu treburile.
Eu, cu bastonașele.
Mă chinuiau îngrozitor.  Nu voiau cu  niciun chip  să  încapă în  căsuțele caietului de caligrafie. Unul mai strâmb decât altul.  
Plângeam, chinuindu-mă.
  Bunicul a  venit  de la zăvoi. Avea un baston ciolplit de el, cred că din lemn de corn- alb,   potrivit de gros.
Îl purta  pe  unul din brațe.
Cred  că  mi-a  auzit scâncetele, o fi văzut și neputința mea; s-a gândit el cu mintea lui de om  bătrân, și  a pus  bastonul  pe masă, alături de caietul meu.Cu mâna dreaptă, mi-a mângâiat creștetul.
  Văd cu ochii sufletului bastonașele  aliniindu-se cuminți în caietul meu.
Adia ușor vântul, mirosea  a frunze de gutui  și a încredere!
Într-o zi de vară, eram cu talițu  la unul dintre loturile noastre, de la pădurea Pintenoiaca
Dintr-odată,cerul a început să slobozească tunete.
Brusc, a început o ploaie  puternică.
  Talițu purta mereu, la el, un pulover  tricotat.
  M-a ascuns sub burta  văcuței.  
Văcuței i-a pus pe spate puloverul de lână.
Am multe amintiri în minte și în suflet cu cele trei perechi de bunici, pentru  că așa a fost să fie!
De la  măicuța, soția lui talițu, păstrez  imaginea rochiței  de mătase„ toarsă” din gogoșile viermilor hrăniți cu frunze de dud! și Targul -Titului, cu  noi două, la „ciocu-cu-norocu.
Am câștigat atunci  prima mea păpușă cu  pantofiori eleganți  și cu rochiță roșie!
S-au rătăcit  lucrușoarele bunicilor:medalii de pe front, două icoane dragi, lada de zestre a măicuței, cu barișuri, zăbranice, tulpane și „dres„ de obraz.
S-a  pierdut și  cavalul lui talițu.
   Rostuite în cămăruțe de suflet, stau  amintirile!
Maica Fănica era aprigă. înaltă, dreaptă, cu ochi albaștri, fustă  neagră cu melcișori și   bluză  pătrată  în dreptul gâtului.
Acolo, ascundea ea, în zilele de vară, cu  un fel de cochetărie, firul de busuioc!
„Tale „era tatăl mamei:toată viața fusese ceferist. Adoram ceasul lui deșteptător, cu un fel de  clopoțel deasupra.

Făcea naveta, pe  jos,indiferent de vreme, de la Ziduri, la Titu.
Din leafa lui  de ceferist, a cumpărat  ilice de catifea, broboade de cașmir,rochii , pantofi și  câțiva cocoșei de aur, câte o ladă de zestre și câte o bucată de pământ  pentru fiecare fată.
Celor trei fii , Marin, Bălașu și Aurică, le făcuse, la un croitor, paltoane de stofă bleumarin ( din mantalele  primite de la serviciu).  

Pentru tustrei, a cumpărat terenuri de casă în Ziduri.
De la " mare ", soția lui, bunica dinspre mama,păstrez o carte despre cronicari, pe care mi- a cumpărat- o într- o vacanță, de la cooperativa lor.
  Îmi plec fruntea, în amintirea bunicilor mei dragi!💗

doar gândul

Mi-e dor de-o vară cu aur în plete de grâu,

cu șoapte de râu

cu plute albe, răsfirate pe maluri,

povești rătăcite pe valuri.

și flăcări în jar.

Se coace porumbul.

Și noi, bunicii de astăzi,iar laolaltă.

Noi,hoții de fructe, de vis, de speranțe,vorbim fără glas,

ne mângâie luna-n treacătul nopții.

Prea repede murmură zorii,

fugim pe la casele noastre,

tiptil sărim porți.

Nu e nevoie de somn.

Neobosit rămâne doar gândul!

G. R.

toate se întrepătrund

Din culisele transparente ale vieții mele de profesoară

(povești adevărate pentru prieteni)💖


Într-o nu prea îndepărtată vreme, Dascălul se sărbătorea în ultima zi de iunie, adică astăzi.
Și chiar era sărbătoarea lui!
Din  ce am citit, aflu că 30 iunie este data la care ia naștere Asociația Generală a învățătorilor din România;  în 1927, la 30 iunie, Tribunalul Ilfov „a autentificat statutul acestei asociații prin care se oficializa şi finaliza atunci manifestarea solidarității între cadrele didactice la nivelul României
Mari”,conform”ziarulunirea.ro”,


Ne adunam în Sala mare a Casei Sindicatelor, vorbeam despre meseria noastră, despre copii, despre manuale, ascundeam necazurile, pentru că toate ar fi trebuit să fie strălucitoare.

Este frumos că „Ziua învățătorului„ se asociază totuși,cu venirea pe lume a marelui cărturar, Gheorghe Lazăr!

Era o vară toridă, terminasem al doilea an de meserie, prima vacanță din viață la mare.
Era mic copilul meu cel mare, eu- restanțieră cu două săptămâni de „activitate„ la școală.
De cum am coborât din autobuz, după aproape două ore de mers, plecarea era din autogară,dimineață, la 6 și un sfert, în holul mare al școlii mă aștepta directorul ,despre care prietena mea, profesoara de germană, care făcea și activități de secretariat, îmi spusese că, studiindu-i cartea de muncă, a aflat că respectivul, fie-i țărâna ușoară, ( Doamne, mulți nervi mi-a tocat), terminase o școală de silvicultură, completată naiba știe cum cu niște adeverințe.
Școală mare, frumoasă, cu etaj, satul și el bogat: Izvoru.
După salutul meu timid, omul cu ochi cenușii în fața căruia toți navetiștii, vreo zece la număr, tremuram, îmi spune că activitatea mea, pentru două săptămâni, începând cu acea zi de august, înseamnă să merg la cules de gălbenele (plante medicinale, nu-i așa?),undeva, la vreun kilometru de școală, unde instituția poseda un teren pe care îl lucraseră elevii îndrumați de colega mea, profesoara de biologie, Flori Dode.
Crezi că am îndrăznit să scot măcar o vorbă?
Am rezistat vreo două ore sub soarele care bătea tot mai tare, rochia mea albă s-a pictat în figurine portocalii, am predat femeii de serviciu recolta.
La 12 și jumătate m-am urcat în autobuz. Undeva, pe la Cornățel,pentru că mi s-a făcut rău, am coborât.
O femeie care scotea apă dintr-o fântână m-a văzut , m-a stropit, m-a dus la ea în casă .Mi-am revenit, cred că am mâncat niște prune, nu-mi puteam anunța familia, așa că am rămas acolo până la sosirea autobuzului de seară.

După vreo cinci ani, deși trecusem cu bine, nu doar eu, un concurs de ocupare a unei catedre în oraș, suplineam la școala unde aveam să mă titularizez, după o adevărată bătălie cu Ministerul Învățământului, patronat de Aneta Spornic.
Eram diriginta unei clase, în al cărei catalog figura și eleva E.B..
O fetiță tuciurie, care locuia într-un bloc, nu prea departe de școală. Avea mulți frați, însă niciunul nu voia să vină la școală.
Directorul- de jenă, nu-i spun numele- m-a trimis să o aduc la școală.
Din pământ, din iarbă verde.
Nu știu dacă mi-am propus vreo strategie, îmi amintesc doar că am bătut la ușa soioasă, fără încuietoare, a apartamentului, a deschis un tip atât de încruntat, că aproape m-am clătinat, era tatăl ei, au apărut mai multe capete de prin casă.
Am spus ce trebuia și ce voiam. Tatăl și-a luat fiica de mână și mi-a încredințat-o.
Fata era doar într-o cămașă de noapte, peste care apa și săpunul nu mai trecuseră de multă vreme.
Așa am adus-o eu în cancelarie.

Era după 89.
Sfârșitul verii, perioada corigențelor.
O elevă a intrat, pe role, în cancelarie, spre a cere informații în legătură cu ziua în care va fi ea ascultată la chimie.

Mă uit înapoi cu duioșia experiențelor de tot felul, cu o mare iubire și recunoștință pentru mulți dintre profesorii mei.
  Nu știu ce  vor fi zicând  foștii mei elevi  ( unii sunt aici, pe  fb) când  își amintesc  de  mine, profesoara... 
Viața este, cred, ceea ce facem noi din ea. Noi și cei din jurul nostru.
În țară, sunt  vibrații furtunoase, liderii sindicali, unul mai înstărit decât altul, vociferează strident 
Lumea este într-o continuă schimbare.  Și cu ea,  fiecare om , în parte.
Trăim neliniștit într-o vară fierbinte.