Erotopoetika

”Femeie,

ce mare porţi în inimă şi cine eşti?

Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,

să te ascult

şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,

din care înfloresc aievea - veşnicii.”

Lucian Blaga

Cu cea de-a treia zi a sărbătoririi celor 12 ani ai Filarmonicii Pitești și-a ales ca temă- metafora!

La capătul unei zile furtunoase, „Erotopoetika”: „De la Eminescu la Baudelaire. De la Maria Tănase la Edith Piaf” a venit ca un buchet de muguri proaspeți!

Un spectacol de muzică, vers, dans, cu Izabela Barbu, actrița Oana Dragnea, percuționistul Lucian Maxim și pianistul Alexandru Burcă. Regia, Toma Enache.. Un spectacol în care regizorul-recitatorcare și-a dorit, să ne amintească, prin vers și sunet , fără fardul care ar acoperi realitatea, marile întrebări ale vieții.

Dincolo de tulburătoarele întrebări despre naștere, viață și moarte, spectacolul ne-a reîntânit cu poezii mai mult sau mai puțin cunoacute, semnate de Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Miron Radu Paraschivescu, Geo Bogza, Baudelaire, Ion Barbu- admirabilă interpretare a poemului ” După melci”, și cu muzică veche autohtonă, completată cu piese din repertoriul fascinantei Edith Piaf .

Un spectacol cu și despre femei care iubesc, suferă, se dăruiesc, resping și cheamă!

”Când te-am privit întâia oară, știu

Că incetasem singur să mai fiu.

Fântana-n zori, cu apa neatinsă,

Foșnea ca marea, dimineața, încă

Zăloaga noptți, cât statuia-n stâncă.”

Miron Rasdfu Paraschivescu

O seară cu sufletul întors către poezie!

Orașul lui Mircea Voievod

În drumurile  mele spre centrul orașului,  îmi place,indiferent de strarea vremii,  să -mi odihnesc  privirea  pe statuia  Domnului Mircea.
Străjer peste  timp, el scrutează  marile  bulevarde ale orașului,  alăturând : teatrul ”Alexandru  Davila”,  Muzeul de Artă, Primăria,  colegiul ” Brătianu”, toate învăluite,  în luna mai , în parfumul castanilor  și al  florilor  ce-și răsfață  culorile sub cerul mereu schimbător.
Măreție, demnitate, sobrietate!
 Spre cinstirea marelui   voievod,  școala în care  am muncit  eu mai bine de un sfert  de  secol se numește ”Mircea ce  Bătrân”.

Atestarea documentară a  Piteştilor se datorează domnitorului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418) care, la 20 mai 1388,printr-un hrisov  dăruia mânăstirii Cozia o „moară în hotarul Piteştilor”. Datorită aşezării sale geografice,  urbea  aceea, Piteștii de astăzi, a fost o localitate importantă, din punct de vedere comercial.
  În 1461, documente oficiale atestă „Calea Giurgiului”, parte a drumului care făcea legătura cu oraşele Giurgiu, Piteşti, Câmpulug-Muscel, Braşov. Negustorii piteşteni făceau comerţ cu oraşele Braşov şi Sibiu . 
 De atunci sunt recunoscute și viile de pe dealurile  care  înconjoară locul.
După niște ani, Piteștii,  prin document domnesc, capătă  statul de oraș.
  În  vremea domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521), Piteştii sunt capitală vremelnică a Ţării Româneşti şi tot în  secolul al XVI-lea, oraşul se dezvoltă ca târg şi este martor al luptelor pentru domnie. Mai apoi, începând cu anul  1546, Piteştii apar  în hărţile epocii. Evoluția  urbei   înregistrează    importanță  istorică, mai ales prin sprijinirea domnului  Mihai Viteazul.
 Începând  cu domnia lui Constantin Brâncoveanu , trecerea  domnilor  către  București  era întâmpinată în  urbea  de pe Argeș.
Piteștii   au  dat istoriei  boieri  cu dragoste de  neam și de  țară: Brătienii și Goleștii.
La 3 octombrie 1863, Doamna  Elena  Cuza a venit în vizită la  Pitești . 
I s-a pregătit atunci una dintre cele mai pline de fast și de respect primiri. Orășenii i-au organizat intrarea în urbea lor, pe sub arcuri de triumf, împodobite cu ghirlande de stejar.
La Palatul administrativ, seara au avut loc un banchet și un concert de muzică populară românească autentică.

 În cinstea adoratei  Doamne!
Zilele acestea,   Domnul Mircea  a fost martorul  unor evenimente speciale, care  au omagiat 631 de ani  de  atestare istorică.

Flori  și  respect smerit  pentru  Domnul  a cărui personalitate se asociază  în mintea oricărui școlar  de ieri și de astăzi cu admirabila metaforă  eminesciană:
”  iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

trofeul de mai

Cum își aleseseră ei locul, nimeni nu mi-a spus vreodată. Nici nu am întrebat, liberă în jocul meu de nimeni stăvilit, nu aveam vreme să întreb, mă minunam de tot și de toate.

Și tare bine-mi mai era!
La intrarea în curtea casei părintești , străjuia dudul. Blând, uriaș în verde armură, fructe dulci, mai întâi roz, mai apoi negre.
Degete colorate în miere culeasă!
În spatele curții, separând -o ostășește de livada cu pomi, se înălța, măreț crai, nucul.
Încă un pic și s-ar fi întrecut cu toți norii.
Ținea bine în crengile lui un leagăn numai al meu.
Au dispărut, rând pe rând, odată cu anii, eu am plecat, o vreme i-am pierdut în povestea altor cărări, ce mare dușman este și timpul....

Într-o toamnă mierie, când, printre garduri, se buluceau tufănele, pe aleea dinspre poartă , către intrarea în prima școală, unde aveam să fiu profesoară, în zbor fără țintă, s-a oprit dinainte-mi, proaspătă, în dans arămiu, prima nucă...și-ncă una...
Ieri, iată luna mai își țese jumătatea, venind către casă, din nucul verde acum, valsând chiar cochet,pe lângă umărul meu , a picat o nucă.
Am cules-o ca pe un trofeu, întrebându-mă cum își va fi încleștat ea atâtea luni nevăzutele-i degețele de nucă ce este , învingând ploi și zăpezi, vânturi și timpul...☺️

”Nu-i așa că avuțiile-s amăgitoare?”

 ” Ispitele lumii sunt multe și de tot felul, dar nu sunt spre folosul omului; averea ademenește pe om, ș-apoi îl scârbește; așa și bobul de mărgăritar, e mai mare și mai cu preț decât bobul de orez, dar sparge dinții.”
Alexandru Odobescu, ”Mihnea  Vodă cel Rău„,capitolul  II.

Cred  că am citit ” Alexandru Lăpușneanul ” și ” Mihnea  Vodă  cel Rău. Doamna  Chiajna„, în aceeași vacanță de  iarnă-  prima   mea  vacanță de liceană.
Înainte  de a merge la liceu, grație unor generoși,  posesori ai unei  frumoase biblioteci, în care  se rătăciseră câteva   romane franțuzești,  îi descoperisem pe   Balzac și pe  Stendhal.
În capătul uliței,  două gospodării mai departe de  noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii, de ghiveci. Le îngrijea cu drag  coana Vetuța.
Își împletea părul în coc.
Îmi plăceau papucii ei ușori de catifea.
Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea în șoaptă despre asta-fusese la canal. Fratele lui trăia în Bărăgan..
În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți. Câte una. O înveleam într-o foaie de ziar , nu îndoiam foile . Când îmi întrerupeam lectura, puneam un semn , lucrat  pe pânză de etamină,  în  orele  de lucru  manual.
Domnu' Ionel purta halat de casă. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.
Când nu duceam cartea la timp, ma privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui mi-a spus primele cuvinte în limba franceză și în germană. Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita , dar nu spunea prea multe vorbe. Înțelegeam că nu sunt greșeli.
Odată, când a venit vremea sa dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.
Cum aș putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat- fără să le cer- atât de mult din frumusețea sufletelor ?
Tanța  Marinescu,  și  tu, Stan Vasile,  vi-i amintiți?

 Din biblioteca sătească citisem cam tot. Multe  cărți din ” Biblioteca pentru toți”, niște  cărți  gălbui , foșnitoare, pe care,  de cum le deschideam,  nu le  mai lăsam deoparte până la ultima   pagină . Și literatură  rusă :  Gogol, ce scris  extraordinar,    ce fascinante descrieri!  N-o să uit niciodată ”Serile din cătunul de  lângă  Dikanka”, cu  lumea  lui fantastică,   ascunsă într-o groapă în care bănuiai că trăiesc oameni   doar  văzând cum iese  fumul în rotocoale. Și  Gaidar ...
Nuvelele   lui Negruzzi și    Alexandru  Odobescu  mi-au deschis o perspectivă, recunosc, uluitoare, în legătură  cu  ideea  de   român și  de istorie.
Aveam   paisprezece ani.
Sentimentul   a  fost   imposibil de  a-l descrie..
Ceva  care  nu se compara  cu   atmosfera   lecturilor mele de până atunci.

  Văzând   și eu, așa ,  pe apucate,  ce  s-a petrecut  ieri  în  țară, simt  cum    mă inundă un  sentiment  pe care nu știu să-l definesc.
Parcă retrăiesc momenttul acela  când  am descoperit   mottoul  din scrierea  lui  Negruzzi:” Dacă voi nu mă vreți, eu  vă  vreau”...

”Vezi, atunci mi-a dat prin gând

Că tot stând şi alergând
Jos în vraful de foi ude
Prin lăstari şi vrejuri crude
S-ar putea să dau de el,
Melcul prost, încetinel...
Din ungher adânc, un gând
Îmi şoptea că melcul blând
Sub mormânt de foi, pe-aproape
Cheamă omul să-l dezgroape...” 
Ion Barbu

Ghemotoc  rătăcit.
Nu cred  să fi aflat  că  un copil cu suflet    i-ar  cânta să se arate cu  coarne  cu tot.
Preocupat de ale lui , își  duce  în spate casa cât o gogoașă spongioasă.
 Cu spatele în ușă.
.Aș  fi vrut    să-i  rostesc  un poem.
Despre cât de blând se răsfață  florile   din dreapta lui, în freamăt zglobiu de buchețele  parfumate, risipite  între  frunze  lucioase.
 În dans deslușit  de  guguștiuci neobosiți, pe crengi împletite.
Despre  trecătorii  mereu grăbiți.
Sau aș  putea să-l întreb. cum e  să   fii melc?

L-am descoperit de dimineață tocmai când traversa aleea..
Chiar că este fericit!
 Întâi de toate , nu are grija zilei de mâine. Deschide ușița  casei si  prânzul. este  gata.
Ce poftește!
Casa ?
O  are de cum se naște.
 Pe măsură, fără proiecte, spaime sau griji.
 Nici prea mică, nici prea mare. Cât să-ncapă.
În spinare!
Nu i-o fi nici lui ușor s-o poarte peste tot.
Dar cu ea mereu în spate este in siguranță.
 Nu  vrea musafiri, trage zăvorul.
 Nu vrea zgomot, se inchide pe dinăuntru.
Il deranjează căldura?Trage storurile
Lumea?
Cu ale ei..

Melcul și-a scris propriul poem.
În transparente dâre albe.//