despre a fi

”Eu sunt un băiat de la țară. Mergeam  cu vaca, cu picioarele  goale...Imaginați-vă că băiatul  acesta  a luat masa  cu  Regina Angliei.

Orice e posibil în viață, orice!

Trebuie doar  să avem mereu forță și acea determinare de a ne urma  visurile”!

Radu Beligan

”dezlegată iar, aripa vrea să fie călătoare...”

Nu, să nu crezi că sunt Alpii” cu a lor frunți de gheață”. Imaginea este de la Bușteni.
 Așa cum sunt multe locuri ale noastre: splendide  în sălbaticia  lor unică, atinse  cu talpa bătucită de glod și de gropi, neîntrecute în tăcută  așteptare. 
 Câtă(mai) pot duce.

există un fel de a tăcea care întreabă

(sau cum se întâmplă lucrurile)
Ziua de ieri a  căpătat strălucirea aurului muncit  cu caznă , tenacitate și perseverență.

 Ne-am bucurat pentru victorie, au plâns  inimi și ochi, minunea se numește Simona!
Ce bine că-i suntem contemporani!

În vremea asta, un coc mereu apretat  se vrea cocoțat  pe scaunul președintelui țării.( dacă așa  va  dori partidul)
 Doamne, la  câte încercări ne mai supui?)


 14  Iulie- Ziua  Franței.
 Iubesc țara asta  din care am văzut  cât se poate  în  două treceri. Dacă m-ai întreba  ce-mi place  mai mult și mai mult , nu aș  găsi  ordinea  potrivită. Iubesc   Sena , când verzuie, când  incoloră, în care  se scaldă atâtea imagini  incredibile,  mă gândesc   și la   bărbuța roșcată a unui buchinist  fără vârstă, de la care am cumpărat”Poemes  saturniens”,păstrez în colț de suflet  silueta   bătrănei   Notre- Dame, așa cum era ea la  la începutul  toamnei trecute.
Cum să uit tulburătoarea  Normandie  medievală,  cu a ei  Jeanne  d, Arc, Omaha   Beach,  Mont -Saint- Michel, tapisserie  de Bayeux ,  castelele   de pe valaea  Loirei, cu  acel paradis, Clos Lucé , al lui Leonardo  da  Vinci?
Dar mai mult și mai mult mă duce  gândul la strălucitoarea, în apus, divina  Sacré -Coeur, maiestuoasă  în  albul  ei  de vestală.

Din poarta inimii ei, am văzut  Parisul,mișcător  furnicar, în toate culorile  firii!

Aseară, l-am ascultat  pe   Bernard  Pivot, cu seducătoarea lui  franceză, în dialog cu o doamnă care poartă un nume  voievodal. O admiram pe vremuri,  lucrurile se mai  schimbă, pentru că și  oamenii au multe fețe.
Zice domnul  Pivot, recunoscut ziarist cultural :” Îmi pare rău că nu l-am intervievat pe  Emil Cioran,mi-ar fi plăcut să-l fac să-și povestească viața, să vorbească despre cum a învățat franceza, cum reușea să scrie într-o franceză perfectă, nefiind limba sa maternă, cum își scria carțile, mi-ar fi plăcut să-i vad manuscrisele, cum lucra, cum își relua textele de la un an la altul, cum le corecta. Mi-ar fi venit spontan în minte o grămadă de întrebari”.

   Îl ascultam pe scriitorul  din a cărui operă  cităm  câteva titluri:
”Dragoste în vogă„,„Viața acolo” , cronici,„Critica literară” , eseu, ”Fotbal în verde”
prezentare la ”Scrieți, citiți și discutați despre acest lucru”. „Zece ani de literatură mondială în 55 de interviuri ,Prefață la „Biblioteca Ideală „
”Dedicarea dictionarului iubitorului de vin „”Cartea de ortografie”( prezentare)

Admirabilul  povestitor, astăzi  posesor  al  unei case  în   zona  (cea mai) selectă a  Parisului, își amintește  că,  elev de liceu fiind, în zilele de  joi și de duminică,  își ajuta   tatăl - mic  comerciant- distribuind  saci  de cartofi pe la diverse case  burgeze.  

Ce bucurie că a învățat într-un liceu de  băieți, pentru că  dacă școala ar fi fost mixtă, ar fi trebuit să dea ochii cu câte o fată, atunci când  suna  la vreo ușă  din selectul cartier.  Și nu i-ar fi fost  prea simplu să explice   ce caută el pe acolo.  De  colegii-băieți  nu se sfia deloc.

Zice  mai apoi acest fascinant  domn că,  dacă  ai o duminică  rea, adică dacă te strivește singurătatea, nu te impacienta: sună-ți un prieten. Sau caută-l. Dacă nu răspunde, ia o carte pe care ai citit-o  cândva  și ți-a plăcut. Vei descoperi  că  te simți în siguranță. Fiecare cartea are  ceva din tine. Și apoi, ea este  un prieten sigur, tăcut, te lasă cu amintirile pe care  nu vrei să le povestești niciodată, în vreme  ce chiar prietenul  devotat poate fi  curios..
Răspunsul  îl  tăinuiești, este zestrea  ta  nemuritoare.Și  cât de  bine  îți face să ai ceva  doar al tău și numai al tău!
Pe oameni,  că tot la ei ajungem,  ar trebui să-i  bănuiești de bine, nu de rău.
Da?
În 1992, a refuzat Legiunea de Onoare și a declarat: "Este o premieră pentru notorietate și nu vreau să sfârșesc cu panglica mea roșie în fața oamenilor pe care îi admir și știu că ei merită mult mai mult decât mine. Și al doilea motiv, întotdeauna am crezut că un jurnalist în activitate nu ar trebui să o accepte. Se întâmplă ca stânga mi-a oferit-o, apoi dreapta, apoi stânga și mi se pare că, dacă aș fi acceptat, aș fi puțin mai puțin liber. "

Cum să nu iubești o asemenea  gândire,  pe care o admiri, fiindcă în esența ei, este  total liberă ?
 Vive  la France!

urări

Dacă nu zilnic, cel puțin săptămânal, urăm cuiva apropiat/drag/cunoscut ceva :

La mulți ani!
Sănătate, că-i mai bună decât toate!
Somn ușor!
Mult noroc!
Succes!
Zi bună!
Noapte bună!
Adunăm în cuvinte gândurile noastre frumoase, sperând să ni se întoarcă. Sau, pur și simplu, facem urări, pentru că asta simțim.
A apărut, nu se știe când, un fel de urare:
serviciu ușor! ”„rostită, în general, fără u.
Stau și mă întreb ce gândire o fi dincolo de vorbe..adică cel care merge la slujbă, că o fi la stat, că o fi la particular, că o fi sezonieră sau cine știe cum.. să nu aibă nimic de făcut?
Să nu-l deranjeze nimeni cu nimic?
Să-i treacă orele printre degete?
Și să se trezească doar în ziua de leafă?
Îmi amintesc vorba unei doamne, semnam aceeași condică, zicea ea , așa, când o întreba cineva de ce întârzie la ore:”la cât sunt plătită, e prea mult că am grijă de ei( de elevi) să stea în clasă și să nu bată țurca pe maidan..”

p.s. în urmă cu niște ani, nu chiar foarte mulți , umbla o altă vorbă: ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim..
Să mai zică cineva că nu ținem unii la alții!🙂

„cele nevăzute

  se pot vedea prin cele văzute„.
 Anaxagoras