despre cine ești?

Sau despre  promovare„.

Și  despre  cum  sfințește omul locul

În clasa a  III-a, când  ni  s-a îmbolnăvit  învățătoarea,  doamna Ana Tănăsescu, despre care tata zicea  că are  limba spartă, de rea ce era- îl învățase și pe el carte-  a venit  domnișoara Silvia.   Din câte am aflat eu mai tîrziu, avea să devină inginer.Probabil că  nu fusese încă admisă la facultate.  
Era   blândă,  talentată și  foarte apropiată de  noi.  Multe  am învățat eu în acel an.   Domnișoara  a pregătit cu  noi ” Albă -ca- Zăpadă, după ce a dramatizat  textul, ne-a  învățat să  ne  confecționăm  costume de scenă, ce, mai! piesa a fost un mare succes!  Eram împărăteasă, fără partea de rol cu vrăjitoarea.   Hapsâna a fost  Nina  Dinu.   

Am fost un fel de vedetă a serbării-  rol   important în piesă,   viorea, cu  fustiță  de  hârtie creponată, în ”Dansul florilor. 

 Cea mai   aplaudată  parte din serbare a fost  rolul meu de  dirijor.  Erau mulți copii pe scena, care  era cât pe aci să se   dărâme. Atât de emoționată am fost , că mi-am terminat” rolul”  cu o strofă mai devreme, în timp ce  copiii au continuat să cânte. Nimeni, în afară de mine, nu a   înregistrat greșeala,  toți, în frunte cu domnișoara Silvia, considerând că a fost o  dovadă evidentă de talent. Adică atât de bine  îmi pregătisem   coriștii, că puteau  să  cânte și fără  dirijor.

Nu am uitat, iată, evenimentul, probabil că el   a fost un fel de punct culminant al acelor ani.

În clasa a  VII-a,  eram premianta școlii, cu insignă specială, președintă de unitate!

 În vară,  părinții îmi promiseseră uniformă nouă-  un șorțuleț pepit cu  guleraș alb de pichet, peste care  se purta  un altul, în cute duble, din satin negru.  

Pământul și animalele ne fuseseră luate  la ”colectiv„,  anul a fost dificil, iar eu am   rămas  tot cu   vechea uniformă.  Am spălat-o, am apretat ce era  de îndreptat,  am primit  o pereche de șosete albe  trei sferturi, din mătăsică, iar pantofii roșii, cumpărați  la Paști,  au fost atât de lustruiți , că străluceau.

 Secretarul școlii  , M.M. , suplinea catedra de muzică.  Atât de impresionat a fost  de  uniforma mea, că  m-a dus de mână prin toate  celelalte  clase. 
Ca model!

A  fost  anul în care , la radio, l-am descoperit pe Tic- Pitic,   căruia îi  povesteam despre câte se întâmplă pe la noi.  Când îmi auzeam numele  la radio, trăiam, așa, o mare  victorie, că nimic nu mai conta!
    Părinții erau tare mândri de mine!

Am fost admisă, în vară, la  Liceul Teoretic,  o să te miri, dar    părinții, mai ales  tata, nu erau  deloc încântați.  Viața era tot mai  grea,  lunar  era de achitat o taxă, 180 de lei,  pentru cămin,  manualele, rechizitele obligatorii și noua uniformă erau  destul de scumpe.  Tata  renunțase  la  serviciul lui din București, pentru pământ., care , de  câțiva ani, nu mai era al lui,  era al „colectivului„.

    Mult   și cu mari eforturi  s-au străduit    părinții mei, ca și ai altor copii din zona aceea, în anii grei în care  în care generația mea a învățat carte.

Într-a  X-a , domnul Foti,   una dintre spaimele  liceului-  îmi amintesc, poate că și  alții  o știu- la  o lucrare  trimestrială de psihologie, și-a  pus scaunul pe catedră. De acolo ne supraveghea.

 Ei bine, acest  domn  m-a ales  să fiu instructoare- superioară, așa  era ”fișa  postului„, la  clasa a  VII-a, al cărei diriginte era.

Au trecut anii,  am terminat facultatea  între  primii  15 absolveți,   m-am măritat  și   câțiva ani după  absolvire  am bătut drumurile  mai multor  școli  din județ, cea mai apropiată  fiind  situată la  23  km de casă.   Îmi continuam  studiile la Universitate,  am  trecut  cu   bine spre  foarte  bine   examenele  pentru  toate etapele didactice, ce examene, ce emoții, eram   mămică,   părinții mei  prea tineri  se duseseră la cer...

 Chiar și   după    promovarea  cu punctaj   foarte bun  a unui concurs   dificil  pentru  ocuparea unel catedre în oraș,  directorul îmi scria numele  în creion.  Nu  în cerneală.

  Țineam pumnii strânși și  mergeam mai departe.

 Poate  că te întrebi  ce m-a apucat să  spun toate acestea:

În anii mei de meserie, peste 35,  m-am întersectat  cu multe   femei, mai ales.  Despre unele,  mai toată lumea știa cam ce le poate pielea.  Cu toate astea, au ajuns  directoare de școală, chiar  inspectoare.

 În fața uneia, „de la pionieri„, fie-i  țărâna ușoară, tremura toată lumea... O alta, absolventă de IP3,   inspectoare generală ,  salarizată ca fiind absolventă de universitate,  pășea pe Strada  Mare, la început de an școlar,  ca un general de armată.

Ascult și eu, ca tot omul,  nu pot să  nu  mă conectez la știrile zilei și mă minunez  că lumea , după  cincizeci de ani,  cam câți au trecut de când  am priceput și eu  cum este cu promovările, aplaudă în neștire,  dă să cadă în genunchi în fața  unei  persoane zilnic proaspăt  coafată, cam cum erau pe  vremuri două  elene  din   fruntea   învățământului argeșean. 

Da, lumea  merge  mai departe.

 Cât despre om și  despre  cum sfințește  el locul, ce să zici?

Rămâne  doar un proverb.

Arta are puterea

  de a uni omenirea..„
Ludwig van Beethoven


Un strălucit  concert , în deschiderea celei de-a  XIII-a   stagiuni, 2019/ 2020, a  Filarmonicii Pitești!
  Un program Imperial reunind extraordinare piese compuse de doi titani :
*Ludwig van Beethoven - Concert nr. 5 pentru pian și orchestră în Mi bemol major, op. 73, ”Imperialul”
Ce cuvinte  să găsești  tu,  modest privitor/ascultător,  dăruit  cu   ultimul concert   compus  de ”Prometeul  muzicii”, cum îl numea   Bizet pe Ludwig  van Beethoven, iar  Haydn  spunea  că se află în fața unui un ”om care are mai multe mâini, mai multe inimi și mai multe suflete”.”?
Cu perne pe urechi, spre a se proteja de zgomotul Vienei  bombardate de  asediul lui Napoleon,  Beethoven compunea  o altă capodoperă  care  îi va  zidi nemurirea!
I„mperialul!”
Te  bucuri că exiști!

*Johannes Brahms ” Simfonia nr. 3 în Fa major, op. 90„, ”Eroica lui Brahms”, așa  cum a numit-o .„Hans Richter ,dirijorul  premierei  simfoniei,

Orchestra  simfonică a  Filarmonicii   Pitești   l-a avut   stă seară, la pupitrul dirijoral pe  maestrul, Florin Totan, atât de apropiat publicului argeșean , prin preocuparea  Domniei sale   nu doar de a   folosi  diapazonul..Carisma și  talentul  său armonizează  sufletele  aflate în sală, artiști și public  trăind actul  muzical decodificat  într-o  captivantă profunzime sentimentală
Concert/ maestru,   Mădălin Sandu.
Solistul  serii,  impetuos, generos, elegant, maestrul
Viniciu Moroianu - pian.

O seară  plină de lumină și de   bucuria   trăirii acelei armonii pe care  doar arta adevărată  încălzește  și încarcă sufletele!
Mulțumiri  și felicitări tuturor celor care, prin    talent,  seriozitate, implicare  și dăruire  ne însuflețesc serile de  joi, apropiindu-ne  de   Muzica adevarată,  arta  sunetului  divin!

coboară seri, coboară zile

MAMEI MELE

”...poate  veți încerca  să-i  îndepărtați și pe prietenii voștri. măcar pe unii dintre ei,  de  boala umilirii  și a  batjocurii.

Vorbiți-le. Vorbiți și cu cei care insultă sau chiar cu cei care  lovesc ori  se  bucură atunci câns sunt martori la necazul altcuiva. Vorbiți cu oricine se arată dornic să adculte.

Încercați să stați de  vorbă până și cu aceia care râd de voi, care vă condamnă și vă umilesc. Nu le dați importanță, ci încercați iar și iar   să le vorbiți.”

Amos  Oz/”Deodată în adâncul pădurii” / 157.

Dincolo de  ajurele perdelelor croșetate de  mâna  niciodată obosită a mamei, fulgi  cuminți de nea dansau în voia lor, seara de iarnă torcea  și ea, ca  firul din furca prinsă-n brâu de maica  Fănica..
 Bunica mea dinspre tata avea regulile ei privitoare la respectarea datinilor, dacă soarele a apus, au trecut și interdicțiile sărbătorii, așa  că putea  să toarcă fuiorul alb/cenușiu, din care urma ca mama să-mi împletească un pulover pe care să-l port peste uniforma de școală.
Se încheia seria sărbătorilor de iarnă cu un bal, la care părinții mei și  prietenii lor aveau să petreacă toată noaptea. Din cozonacii copți în cuptorul cu vatră, ne lăsaseră și nouă unul, înjumătățit, deja, de pofticiosul meu frate. Petrecerea avea și partea ei de ospăț, cu vin , un fel de  friptură rece  de porc și, neapărat,  cozonac.
  Într-un colț al  camerei luminată  de o lampă  cu picior, fratele meu  chinuia vioara    scoasă dintr-o bucată curată  de  tulpiă de porumb..
Eu nu mă puteam dezlipi de cartea  începută de  dimineață, o carte  cu copertă  albăstruie, ”Serile în cătunul de lângă  Dikanka„
De  Nikolai Gogol.
 .Revăd  cu  ochii  minții și ai sufletului, mai mult  starea mea de copil, în clasa  a VI-a,în care povestirile fabuloase alergau una după alta, în ecou de mesteceni  albi,cu nobili și țărani,  diavoli și alte fantasme, spaime și emoții, cazaci, luna  și cerul,  mister și   fapte  incredibile, întâmplări  care, deși mă speriau,   îmi țineaiu  mintea și curiozitatea prizoniere.
Era  cald și bine în casă, fusul   bunicii sfârâia  printre  degetele ei asprite  de  muncă, Dincolo de perdele  noaptea se așternea în plapumă pufoasă.
  Mi-am aminit  că a doua zi începe  școala și eu  nu mi-am pregătit  bluza și șorțulețul  de uniformă. Am găsit destul jar în sobă, l-am pus cu grijă în  fierul de călcat, de fontă groasă, și , ca să nu se încălzească prea tare,( mai pârlisem  zdravăn , în vară, o  fustă  de stofă albastră) am ieșit  afară  să-l răcoresc puțin.
 Se lăsase ger, clipoceau pe cer   stele răzlețe, roteam  cu mâna dreaptă fierul încins.  Pentru o clipă,  realitatea a devenit parcă vis, dinspre poarta grădinii, pe care doar o ghiceam,  simțeam venind  jivine.
 Cătunul Dikanka se năpustea  cu lumea lui de  animale fioroase către mine.
Poate  că am țipat, poate  că maica  Fănica   m-a strigat... M-am trezit cum  brațele  ei calde  mă așezau  în patul  meu dinspre fereastră..

Aseară,citind  cartea  lui Amos Oz„Deodată în adâncul pădurii„ o carte  pentru toate  vârstele, despre motive  primordiale, despre tradiții biblice și despre  tainele  vieții, m-am gândit la întâmplarea aceea., din noaptea ultimei sărbători de iarnă, când  mama  mea , în rochia   verde, știu sigur, dansa frumos la  bal.....
Astăzi  este  ziua ei  de naștere...

triumful vieții în „zbor deasupra unui cuib de cuci”

Un film tulburător, inspirat de  un  un roman uriaș.
O metaforă dezvoltată într-un titlu, în care „cuibul „este realitatea însăși, ca un mare spital de nebuni..Zborul este viața!

Cu   vreo câteva  zeci de ani în urmă, la  Casa  Sindicatelor, din oraș,  am văzut piesa ” Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Ce rețin  este figura   lui Florin Piersic, statura lui urieșească, rebelul pușcăriaș, care   în finalul piesei”zboară„ din otrăvitorul „cuib de cuci.”

Din nu știu ce motive, nu am intrat în posesia romanului  lui Dale   Wasserman.  Și nici nu am văzut filmul.

  L-am văzut ieri, la capătul unei  săptămâni încărcate cu de  toate, într-o sală  cu puțini spectatori-  mare păcat  să ai  șansa  de a  vedea un   fim   de Oscar  total,  cu un actor cu    multe carate  în  interpretare.

Un film în  care  lumea reală   este pusă la microscop. Lumea, ca un   spital pshiatric. O lume  care  „vrea  „ să-i repare  pe  suferinzii   dominați de frică  printr-un ritual  tiranic.  medicație, la ore  fixe,  terapie de grup, excluderea totală  a  bucuriei, a râsului.

  Într-un asemenea  balamuc, coordonat  de  implacabila asistentă -șefă,  ( cineva îmi spunea  că i-a plăcut  artista sau personajul pe care  ea l-a interpretat,  pe  mine  m-a   speriat  ucigașul  cinism matematic  al respectivului personaj, așa  că  am urât-o tot timpul pe dichisita  femeie) este adus  Randle  McMurphy,   un pușcăriaș  bolnav de setea libertății.

Prin el, eu, spectatoarea, am fost tot timpul de partea țelului acestuia- acela  de  a-i vindeca  pe  bolnavii ținuți în  înspăimântătorului  spital.

În opinia  mea,  din   temătorul  „cuib de  cuci” ”zboară”,  în feluri total diferite  trei  destine.  tânărul bălbțit, terorizat de  frica   pe care asistenta-șefă, prietenă cu mama lui  i-o  tot  cultivă, ” zboară” în moarte,  prin sinucidere, după ce   trăise o noapte de dragoste  reprimată în  viața   de dincolo de zidurile spitalului.

 ” Zboară” rebelul luptător  pentru libertatea  totală, Randle,  ucis de unicul  său  prieten,Căpetenie, care  nu suportă ca acesta să fie  perceput de ceilalți  ca o  lepădată  legumă, după ce  a trecut prin ”purgatoriul    lanțului  de  șocuri electrice.

Superbă  alegorie  a mitului  jertfei pentru creație!!

Colosul  ”înaripat„ Căpetenie, reușește  să spulbere  sofisticatul  aparat de șocuri, sparge  cu el ” fereastra-zid”, care   ținea în prizonierat  18   trupuri  și tot atâtea conștiințe, spre  a   zbura    spre culmile  albe ale  libertății Canadei!

Viața  ca zbor!

”Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi.”
”Ce facem cu peștii mici?
Cu ei, prindem peștii mari”

poate că speranța mea

 are legătură- legătura aceea  invizibilă,  greu de  înțeles de unul care  s-a născut și a trăit la oraș- cu   faptul că eu am deschis ochii pe  mâinile  bătătorite de muncă ale   tuturor adulților din jurul meu. Sau   cu  un fel de continuă neobosire, de primăvara până toamna târziu,  pentru că munca la țară începea de cum se îngânau   zorii în  trâmbiță cocoșească și se termina seara târziu.  Abia atunci  omul își  liniștea  oarecum  trupul , mintea și sufletul.
  Oamenii aceia  pe care mi-i aduc   foarte bine aminte erau cinstiți.Munceau mult, se odihneau pe apucate,   se  bucurau  din întâmplare,  vindeau ce le prisosea în gospodărie -  legume, brânză, lapte, păsări -altora  care, fie veneau de  la oraș, fie că erau  leneși.
  Pe oamenii aceia eu îi iubesc și astăzi!
 Mă încăpățânez să cred  că   în aceeași  credință   își vor fi crescut ei  copiii și nepoții.
  Când  ajung în fața  tarabei   pe care vânzătorul  și-a etalat  produsele,  caut ochii    ființei  care  vinde.    Vreau să găsesc  în ei ceva  din  bucuria de-o clipă, că  omul este  bun.  Că vinde  ceea ce  ar pune și pe  masa   familiei lui.
.
Deunăzi, în piață, am auzit cea mai dură, și  grea, și  aproape imposibilă constatare:  
„roșiile  rezistă mai mult decât lădițele....”

     Țăranul- doar  cu numele- fără să clipească, îți vinde , la prețuri care tooot cresc, castraveți  în care a pompat  chimicale, pepeni  croiți parcă întâi  pe  hârtie, că toți au aceeași mărime  și  aceeași formă,  prune și struguri, cartofi ,vinete și roșii  în care  cu greu poți recunoaște  gustul  de legumă.
Sau de fruct.
Mergem înainte...și ne mai gândim la  Arghezi .
”Bade Ioane, m-as gândi să-ți fac
Un cântec nou, de ți-ar mai fi pe plac....”
Și la   Petre  Țuțea. 

”Ţăranul  este omul absolut.” 

Și  la Emil Cioran :
„Nimic nu este mai original decât ţăranul.”