miercuri, 18 ianuarie 2017

”„Noi trebuie să vrem să devenim oameni„

”Viața mea  a trecut  de parcă   nici  n-am trăit”. 

Vorbele astea mi-au rămas în minte,când,  l-am văzut la televizor, cu nu prea mult  timp în urmă, în”Livada de vișini, de Cehov. 
 Păstra ceva din atitudinea lui demnă de odinioară, vocea  își pierduse însă  aceea unică rostire, iar trupul nu mai era deloc ascultător.
Astăzi am aflat că sufletul lui  Ion  Besoiu   a urcat la cer. 
Pulbere de stele!
Eu o să  mi-l amintesc pe Anton Lupan  din „Toate pânzele  sus„!

despre cum să-ți porți în bagaj toată viața

 Învață să-ți alegi  gândurile, așa cum  zilnic îți alegi  hainele.


Aseară am văzut filmul, cartea am citit-o în 2008. 
 O carte frumoasă, scrisă de o persoană prietenoasă, ironică,  tristă și veselă,  așa cum sunt  femeile care își tot caută definiția.

http://www.filmetraduseonline.ro/2016/11/eat-pray-love-film-2010-mananca-roaga-te-iubeste-online-subtitrat.html

duminică, 15 ianuarie 2017

„Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!”

„  De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări....
Pot să mai renviu luminos  din el   ca
Pasarea  Phoenix? ”
ODĂ(  în metru antic)
MIHAI EMINESCU



”În situațiunea politică și în condițiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toți o stare de siluire și o anomalie, cu toată organizațiunea savantă a instituțiunilor, în toate raporturile sociale tradiționale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor, fie autor, în revoluțiunile ce ne-au agitat și ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să sfârșească acestă operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile....„Mihai Eminescu,OPERE,III.Publicitică, „Patologia societății noastre”. pagina 438.

vineri, 13 ianuarie 2017

viața în travesti

Cum să poți semăna  cu ceilalți, când ești sortit să fii, totdeauna, tu însuți?
Să plângi, când  nu-ți folosește la nimic?
 Să zâmbești  în margine  de  gene, mângâind  icoana  unui timp rătăcit?
Să treci cu nepăsare mai departe, prefăcându-te  că  toate sunt mereu  la fel?//

Într-o vreme, sunt mulți ani de atunci, abia terminasem facultatea, într-o iarnă geroasă ca asta, ne-am cunoscut în stația   de autobuz.
   Dădea să fugă noaptea, ziua își scotea  din manșonul gros degetele  înghețate,abia se deslușeau siluetele celor care  așteptau autobuzul.  
Doamna H  era învățătoare undeva, într-un sat de pe valea  Râului Doamnei.Navetistă.  Ca și mine,fiecare în altă parte a județului. Până în  vară, zi de zi, mergeam împreună  la autogară. 
Câte nu ne-am povestit, au urmat vizite, chiar și vreo câteva petreceri de familie...
 Viața are drumurile ei, ne vedeam tot mai rar, într-o vreme  era  bolnavă, s-a pensionat mai apoi, aceeași discretă  cochetărie, mers mai încet,alți ani trec în goană, un picior nu prea o mai ascultă, nici brațul drept  nu vrea să mai fie cum era, capul se mișcă într-o parte și-ntr-alta, cât de  dureroasă este  singurătatea, mereu nerostite discordanțe....

 Cu ochi dilatați de uimire, arbori înalți străjuiesc bulevardul. În haina lor sumară, tot  frumoși sunt. 
Am recunoscut-o imediat. aștepta un autobuz  în stația situată față în față cu cea de odinioară. Câteva fraze, urări, ochii ei cătau departe, nu m-a recunoscut, s-a ferit  să-mi spună, lacrimi mari  alunecau pe obrazul  brăzdat de  susurul  timpului. 

 Neliniștită staționare la răscruce de drum....