joi, 25 august 2016

”Nu există durere mai mare

 decât amintirea zilelor de  bucurie în clipele de  nenorocire.„
Dante Aligheri

Prima țară pe care am reușit eu să o văd, după 89, în 2001, a fost Italia. 
Visam la însoritele-i țărmuri din anii de liceu, o doream cu tot sufletul! 
A fost o excursie, ca o poveste vie ! două săptămâni, de la nord la sudul peninsulei, câte locuri extraordinare am văzut!

 Ce comori de cultură și de frumusețe!
Să spun doar Capri, și Grotta Azzurra, și Napoli, și mișcătoare în verdele-i unic, Mediterana, și Roma noaptea, cu Fontana di Trevi. Și Colosseum scăldat în razele lunii. Și Florența, și Pisa, și Veneția!
Și Pompei.... orașul potopit de necruțătorul Vezuviu, măreț în impunătoarea- sălbăticie, dominând necuprinsul albastru, amintind cu groază de strivirea unei civilizații strălucite .
 Într-o  amiaza toridă, după ce am trecut pe sub umbra deasă a rodiului de la intrare, am văzut, mai mult cu ochii sufletului, o altă lume.
O lume carbonizată., peste care zeii revărsaseră  moarte și  foc.
Nu-mi păsa de căldura ca de cuptor încins, nici că grupul ar putea să se depărteze: m-am așezat undeva, într-un colț  de  amfiteatru, și m-am gândit la cât de trecătoare  sunt  toate ale   oamenilor, cât  de  fragilă este granița între a fi și ...neant.Tufe de leandru se strecurau  printre pietre negre.Verde și roz cătând către cer.
Ce paradox, cinci metri de lavă și cenușă au acoperit atunci  totul, vreme de 18 ore, ucigând viața vestitei metropole.

 Tot într-o zi neagră de 24 august.
Era în anul 79.
Italia, cât de tristă poți fi tu astăzi...

marți, 23 august 2016

să am o problemă gravă cu auzul?


Am un aparat  de radio vechi, dar bun.
De multe ori,în timp ce pregătesc micul dejun, ascult  un post cultural . 
Astăzi, pe la 9,30, o  femeie- reporter,aflată  în București probabil- nu bag mâna în foc, dar n-aș crede că plecase ea   așa de dimineață  prin cine știe ce coclauri- discuta cu niște fetițe de  5/6/7 ani despre prinți.
 Subiectul pare să fie unul de rămânere în actualitate.
-Unde  găsim noi niște prinți? întreabă  doamna cu microfonul.
- La hotel, vine răspunsul din partea intervievatei  căreia i se schimbă, poate, primii dinți.
-Da? și cum ar trebui să fie prințul?( întrebarea se adresează uneia dintre colegele  de joacă)
-  Să  aibă pantaloni, niște pantofi frumoși.Și șosete.
-Să fie blond sau brunet?
- Blond. Și cu mulți, mulți bani, completează  alte două  personaje care, peste  câteva săptămâni, vor merge, probabil, în clasa o.
p.s. citeam undeva  că prin cultură ar trebui să înțelegem, printre altele, aflarea, mai mult  sau mai  puțin conștientă, a esenței lucrurilor. 

Și tocmai  când mă pregăteam să  postez, am primit , nu-ți spun ce , află
În Japonia, se petrec „lucruri  ciudate „
1. Din clasa întâi, până într-a șasea,  se predă o materie ”drumul despre bunul simț", în care elevii învață comportamentul civilizat și manierele de bun simț!
2. Nu rămâne niciun elev repetent din clasa întâi până la clasa a șaptea-a, fiindcă scopul   înseamnă  educația și implantarea principiilor și nicidecum învățarea și stocarea  informațiilor!
3. Japonezii, cu toate că sunt considerați printre cei mai bogați oameni din lume, nu angajează femei de casă sau dădace pentru creșterea copiilor, părinții sunt primii răspunzători de educația copiilor!
4. Elevii japonezii, zilnic,timp de 15 minute, fac curat în școlile unde învață, împreună cu educatorii/învățătorii și profesorii lor, lucru care a determinat apariția unei generații modeste și atente la fenomenul :curățenie și igienă!!
5. Fiecare elev japonez are tot timpul la el periuța de dinți și își spală dinții după ce mănâncă; în acest mod, învață de mic cum să  se păstreze igienic!
6. Profesorii iau masa cu 30 de minute înaintea elevilor, ca să fie siguri că mâncarea este bună și nu este alterată- elevul este considerat viitorul țării. El trebuie să fie  protejat!!
7. În Japonia, gunoierul  este cunoscut sub numele de ”inginer sanitar”, are un salariu de 5000. până la 8000$. Pentru a ocupa acest post, candidatul trebuie să treacă proba scrisă și orala!
8. Este interzisa utilizarea mobilului în trenuri, restaurante și locurile publice cu spații închise; mobilul trebuie setat pe modul”bun simț”care,la ei, este foarte important!
9. Dacă te duci la un restaurant cu bufet suedez, vei vedea ca fiecare pune în farfuria lui, atât cât ii trebuie, ei nu fac risipă, nici nu lasă resturi de mâncare în farfurii!



10. Media de întârziere, pe an, a trenurilor  este de 7 secunde.

luni, 22 august 2016

Cu gândul la Don Quijote

Oamenii mari spun că trebuie să te ancorezi de un țel special, iar nu de semeni, și nici de obiecte.
O fi așa, nu zic nu...

După ce am citit povestea de pe  blogul unei prietene, am ajuns la concluzia că prea ciudate moduri de a ne lega de câte un obiect mai avem și noi, femeile. 
Și în ceea ce mă privește, tot o brățară se agață de mâna mea, mai tot timpul.
Nu din aur a fost ea făcută, nici nu știu ce material au folosit spaniolii, ca să mă încânte într-atât, încât să o port zi de zi , indiferent de ocazie, vreme, rochie, bluză. 
Mi-am dăruit-o chiar eu.
Cu niciun prilej special, adică într-o excursie în țara morilor  de  vânt .
La început- ce spun eu început- vreo cinci ani, am purtat-o alături de sora ei, parcă ceva mai frumoasă, cu mai multe întortocheri înflorite ca niște metafore
Într-o zi, aflându-mă la fiul cel mare, într-o clipă nenorocoasă, încercând să evit căderea unui obiect special, încălțată fiind cu niște papucei croșetați,am alunecat, picioarele au luat-
o la sănătoasa, ca pe gheață, încăperea avea vreo șapte/opt metri lungime, parchetul era bine lustruit,brusc am făcut, din nu știu ce motiv, o piruetă, după care, proptindu-mă în mâna stângă, cea cu brățările, am căzut lată.
Ar fi fost prea puțin să fie doar exercițiul de balet; cele două obiecte tari au cam făcut ravagii cu brațul meu, așa că, până seara, am trecut printr-o operație deloc simplă.
Atunci am făcut cunoștință cu atmosfera dintr-un mare spital de capitală și cu toate implicațiile mai mult sau mai puțin umane, deontologice etc. specifice relației- cadre medicale/ pacient .
Altceva, însă, voiam eu să spun.
Acasă, în perioada aceea când , iarnă fiind, brațul meu depășea ca volum orice mânecă, mi-am zis că trebuie să arunc cele două brățări, că mi-au purtat ghinion. 
Pur și simplu nu am putut. 
Au stat o vreme pe o noptieră, mă uitam cu coada ochiului la ele, le vedeam amărâte într-un abandon nemărturisit, așa că, după vreun an, am început să le port din nou.
Celei mai frumoase i s-au cam slăbit însă încheieturile și într-o zi, coborând din tren, am văzut că am rămas fără ea.
Am pierdut , cu ani în urmă, într-o împrejurare importantă, alte două bijuterii mai costisitoare; nu m-am văicărit deloc, dar când am rămas fără brățara mea spaniolă, am simțit parcă un gol în suflet... 
 După mai bine de doi ani, astăzi  este prima oară, când, am  văzut gol locul de pe  mâna stângă...