joi, 8 decembrie 2016

dacă nu există ferestre,

ele trebuie inventate.”
 Marin Sorescu, 29 februarie 1936, Bulzeșri, Dolj/8 decembrie 1996, București

Iluziile

cred în valoarea de schimb a iluziilor
ele se scarpină în ureche cu piciorul
ele funcționează mereu pe dos
iluziile sunt arma cu care împușcăm râsul
iluziile sunt foarte amuzante
la orele de audiență
îndrugă verzi și uscate
și nici nu-ți vine să crezi ochilor
câtă credință pun ele în ele însele. 
 

marți, 6 decembrie 2016

a fost odată un Moș Nicolae adevărat!



În ciorchini rătăciți printre frunze, înfloreau timizi cireșii. 
Grădina boierească îmbrăca haină  curată, pictată în alb și verde.
Pufăind  greoi din nelipsita-i țigară  gălbuie, răsucită  din  foi de tutun tocat mărunt, presărat  cu zgârcenie în  bucățica de ziar, păstrată  pe firida sobei, Moș Nicolae trecea  printre rândurile de  pomi.
Îndepărta un ram uscat, oblojea răni săpate  în trunchiurile bătrânilor  cireși, arunca bucuros în căciula,  tocită  de atâta purtat, bureții iviți după ploaie, buni de pus la fiert pe plita lor mereu  încinsă.
De ce  locul cel mai frumos  de pe  ulița noastră se numea Grădina boierească aveam să aflu mult mai târziu, la școală. Domnul Tică Dumitrescu  ne-a spus  așa, mai pe ferite,că la noi  în sat  locuise, vreme de   mulți ani,  o familie frumoasă și bogată,  ridicată într-o noapte târzie și dusă tocmai în Bărăgan.
În zvon de frunze și  flori, cireșii tăinuiau povestea boierească...
Cum m-am trezit eu în preajma lui Moș Nicolae și a babei lui, tușa Dumitra, nu știu.
Ce-mi amintesc cu mare drag este că în odaia lor bună, cu miros dulceag de pere dolofane, înșirate frumos, una lângă alta, pe o masă lungă maronie, pe ramele ferestrelor și pe firida sobei, am  descoperit într-o seară  ceva  ca o minune.
Tocmai venisem de la școală.
 M-a strigat la gard tușa Dumitra. Avea ceva jucăuș în  uitătură.
În  doar câteva clipe, am trecut pragul odăii lor  mari. 
Vorbea cineva, parcă și plângea. Un copil. Altcineva povestea.
Vocile veneau dinspre peretele  cu două ferestre. Dintr-o cutie pe care moș Nicolae o fixase  pe un răftuleț.
Un aparat de radio. O minune!
Din cutia maronie curgea o poveste..
Peer Gynt!
Cât să fi stat eu acolo, nu mai știu.
Ce știu bine de tot este că , în fiecare seară de miercuri, până când tata a pus și el în perete un  radiou micuț, căruia nu-i mai știu marca, de cum mă întorceam acasă de la școală, aruncam ghiozdanul și fuga! la  cei mai buni dintre vecinii pe care i-am avut vreodată.
Ascultam teatru radiofonic.
Acolo sufletul meu de copil a învățat să se întrebe.
 Astăzi- o fi întâmplare sau nu- este Ziua celor duși. ..m-am gândit la cei doi bătrânei, la  minunea  cu glas de copil, la serile noastre cu aromă de pere zemoase.
De la prietenă, tocmai am aflat că  în prima zi de noiembrie  se sărbătorește Ziua Radioului.
Dincolo de fereastra mea,  un nor roșcat, cu margini  rozalii împrăștie aer tomnatic.
Atâta calm.
Atâta pace!

luni, 5 decembrie 2016

Când un om își fixează gândurile

 în afara persoanei sale, el nu-și vede de propriul drum.

Lectură de amiază

”Calea succesului seamănă cu Calea Lactee de pe cer, care este o îngrămădire sau un nod de numeroase stele mici, nevăzute fiecare în parte, dar luminoase toate laolaltă. Tot așa, există numeroase calități mărunte și abia perceptibile, sau mai curând  daruri  și deprinderi, care aduc izbândă oamenilor.
Italienii remarcă unele la care aproape nici nu  ne-am gândi. Când ei spun despre cineva că nu poate să dea greș, trec  printre alte calități și pe aceea că are un pocco di matto..( un pic de scrânteală)
Și, desigur, nu există alte două însușiri care să fie mai prielnice pentru aceasta decât de a avea un grăunte de sminteală și nu prea multă onestitate. 
Din această pricină, acei care țin prea mult la suveranul  lor nu au avut niciodată parte de succes și nu pot avea”.
Francis Bacon, Eseuri,”Despre succes”, pagina132/
anul  1527

p.s.  tot așa o fi, după  aproape jumătate de secol?

duminică, 4 decembrie 2016

bucuriile mamei

sunt, de cele mai multe ori, nerostite. Ca și temerile. 
Statornice  îi sunt  iubirea, și grija,și încrederea, și dorul.

Îmbrăcate în  mantia lor simplă, gândurile  poartă, în esență,  o lume inconfundabilă: primele  gângureli, întâii pași,întrebări, ghidușii, nedeslușite multe  cărări,oscilări, ridicări,  emoții, examene de tot felul, încercări, zidire,temei, reușite.  
Ani  laolaltă! 
când  copilul devine el însuși părinte cu griji, cu emoții, cu praguri și trepte.

Pentru mama, fiul-tată-bărbat,  toată viața, tot copilul ei  rămâne.
La mulți  și mereu  frumoși ani, Cătă!

vineri, 2 decembrie 2016

”Purta bundă ca o sfidare...„

Nestingherit  pescăruș! A țâșnit  fulgerător.Ca un miracol.Din fabuloasa catedrală a Mălinilor ninși blând, în  basm de rele și de bune ursitoare.

S-a înălțat, în plină zi de iarnă :2 decembrie 1935.
A crescut ca un Făt- Frumos,în 21 de ani, cât să umple cu dragoste și cu speranțe mii de inimi.
Cu „Primele iubiri”.
A ars .
Până la capăt.
Într-un alt decembrie, 22, în 1956, Albatrosul s-a așezat printre aștri.
În lumea lui.

”Ea s-arată săltând și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireș.
Vai cum doream ca pentru-întâia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, îl clătina spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Și viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.„

Poate citești și aici;
http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/labis-un-destin-in-bataia-pustii-528856.html