ceva ce poate nu l-ar întrista

Veniserăm   de prin toate satele  dâmbovițene, cei mai mulți dintre noi eram  fii de țărani  deposedați  brutal, în acei ani, de pământurile  moștenite  de la  străbuni. Nu le era  deloc ușor  părinților să adune  ban pe  ban, pentru costul lunar al vieții noastre  de  elevi-interniști.

În diminețile  de luni, când  zorii se umflau în piepturi de  cocoși, doar atunci  când  primeam „învoire„,ne regăseam în autobuzul pufăind  din greu, plecat  cu  noaptea în cap, din  Vânătorii  lui  Nelu  Voicu.

  Patru ani, colegi  de  clasă,  noi  realiștii!

Aripile  ne creșteau  din  suflete! 

Cutezători, îndrăzneți, însetați  de  învățătură. Cu  toate  neajunsurile acelor vremuri.

Ne-am zburătăcit  care încotro, viața  croiește  poteci, luminișuri și  căi pentru fiecare. 

    Olimpic național, la  fel  de tare ca  Mituș de la  B, cu care  împărțea  gloria acelor ani, și-a  făcut  meserie  din chimie, mental și sufletește, inginerul s-a topit  cu  ea  la  cea mai înaltă  temperatură  în Combinatul  de la Călan,  dăruindu-se, poate, mai mult chiar decât familiei.

Într-o zi, după  aproape  jumătate  de secol, ne-am auzit   vocile la telefon. 

Câte povești, câte  năstrușnicii am ascultat  în simpaticele  noastre dialoguri: în copilărie, Vania  era  câinele lui preferat,  parcă  o  „văd„ pe dresoarea  de lei, o  frumusețe sălbatică,după care i se aprinseseră  călcâiele prin anul III  de facultate.
Iubitor  de șah.

Fumător  din pasiune.

Devorator  de  cărți! 

 Cât de  mândru  era  de  copiii și de nepoții lui, pentru care  am regizat  împreună  un  spectacol  cu  daruri  de  Paști. 

Spre  neuitare.

- Ginuca, eu  m-am împăcat  cu mine.

Ultima  oară, am vorbit  joi.

Cât de fragilă  este  granița  care  separă  viața  de  neființă....

 Electron pribeag,  sufletul lui colindă  acum printre aștri.

Fie-i drumul   luminat!

cântecul lui preferat!

strălucitori!

Ador ulmii!

Cu statura lor tainică, umbroasă, ușor foșnitoare în o mie de fețe risipite în verde unic.

Se răsfață  în aleanul soarelui, se mișcă  ușor spre apus, ceva mai târziu sunt ca niște ostași obosiți după luptă.

Și când, în tăcerea  nopții, doar  petrecăreții greieri își  ascut  arcușurile,solemni, ulmii  își coboară  brațele grele de somn.

Mâine  se vor trezi cu noaptea-n cap!

din fiecare carte rămân cu ceva

De la o vreme, citesc  într-un fel egoist, adică citesc  pentru plăcerea  lecturii, mai ales.  Sau  a  acelei  părți din mine, pe care o  hrănesc  doar  cu  gânduri.  Citesc  niște pagini,  blând,  calm, dau   foaia, nu vreau  să tulbur liniștea  celorlalte, și, deodată, îmi amintesc  ceva, mă întorc, caut, găsesc, sorb, este minunat  dacă plouă, ce  simfonii aud dincolo de fereastră!
Uite:  ( n-o să spun nici titlul cărții, nici măcar  pe  cel  al autorului)„ ....gândul că  ceea ce  numim noi suflet nu poate fi separat  de trup sau  de univers.  bunăoară.Provenim cu  toții din aceeași stea și,  așa  cum lucrurile lipsite de  viață sunt guvernate de legi, și cele  vii trebuie  să fie  la fel. Trebuie  să existe o structură, o  logică.„
„..misterul  este, întotdeauna,  mai amăgitor decât soluția”

”Un scriitor care își  ia munca în serios știe că o carte este dirijată de nevoia personajelor de a prinde  viață, nu de schița originală.„
 „există incredibil de puțini oameni care au calități  genetice necesare pentru a  conduce o comunitate„  ( și eu cred asta)

Despre  inteligența mulțimilor;
~Mulțimile au o inteligență ascunsă:...greșelile  lor se anulează unele pe altele, iar cunoștințele  se cumulează. Fiecare mică bucățică a puzzle-ului este  foarte sofisticată: furnicile  ( mușuroiul  de furnici) sunt insecte fără minte, dar au o organizare extrem de complexă și foarte  multă inteligență.”

p.s. tu cum citești?

”Spuneți-mi o singură regulă după care vă conduceți ,

căci, mă uit  la  voi și nu descopăr decât  urmele celor care, cândva, au crezut în ceva, urmașii degenerați ai celor  ce și-au ales calea  cu sânge  și jerfă.

Minciuna, furtul, înșelătoria, ipocrizia,  falsul v-au coborât la  nivelul ființelor din care știința actuală susține  că am  provenit, încât, văzându-vă și auzindu-vă faptele,   mă mir  că mai aveți grai articulat. 

Uitați-vă la  cei  ce v-au  rătăcit  prin pustie și veți descoperi  că  nu sunt oameni, ci fiare...„

”Refugii„; „Cartea  Românească, „1984,  pagina  258.

Augustin Buzura, 22 septembrie 1938, Berința, Maramureș/ 10 iulie 2017

Când o prietenă  bună, care lucra la ”Librăria  Tineretului„, mă anunța  că a primit o  nouă carte scrisă  de  Augustin Buzura, bucuria  mea nu avea margini. I-am citit  cărțile  cu  un fel de  voluptate, care  tot creștea. Cu fiecare  altă  nouă carte.

„Absenții„,  „Vocile  nopții„,  Refugii”; Orgolii”, ”Drumul cenușii„.  

Cineva  observă  acești  doi „i„  din titluri!  

Simboluri!

 De ieri, Doctorul de minte și  de suflete, cu minunată mână  de scris ,a urcat undeva, dincolo  de  toate  drumurile  pământești. 

 Undeva, printre aștri.

https://www.facebook.com/daniela.zecabuzura?hc_ref=NEWSFEED&fref=nf

cât pe-aci să păgubesc rău statul care mă ocrotește

„Omul este ceea ce simte,asta e dacă vreți perspectiva mea.În cazul meu și memoria mea este a unui afectiv, eu îmi aduc aminte mai mult ce am simțit în diverse etape ale existenței mele.„

Octavian Paler

Astăzi am simți  că  nu este  cine- știe -ce-mare-chestie  să ajungi  să furi statul.

Că într-o clipă, poți deveni  infractor.

 Gândul la cele întâmplate  nu-mi dă  pace. Tot  frământându-mă,  mi-am amintit  că am citit undeva  ce   spunea un psiholog  că trebuie  să faci atunci când ceva, o  întâmplare, un gest te apasă și simți  că  nu poți  să  te rupi  de  ceea  ce  s-a petrecut. Zicea   că   trebuie să scrii, să povestești și  să  recitești  ce ai reușit  să așterni  în fața ochilor  din ce  ți s-a întâmplat.

 De  niște luni  bune,  o fi un an, o fi mai puțin, am aflat  că  persoanele  care au împlinit o vârstă  nu trebuie să  mai   achite costul abonamentului   de  călătorie  cu autobuzul, în orașul în care locuiesc. M-am interesat   de unde se  pot lua  norocoasele abonamente, (  că   tot  cu abonament  trebuie  să  călătorești)  am citit  ce scrie pe  dugheana prin a cărei ferestruică îți întinde   cineva  documentul pe care  trebuie  să-l multiplici până la adânci  bătrâneți și ,conform indicațiilor,  am   făcut  copie  de pe cartea de identitate.

 Nu contează  că plouă, că ninge, că frige asfaltul, dacă  vrei  să  călătorești cu autobuzul , trebuie   să  dai ochii cu  aceeași figură acră, tu îi dai documentele,  de fiecare  dată,  și ea ,de la înălțimea  funcției pe care, cu onoare  o îndeplinește,după ce îți trece  numele într-un registru, și îți ia  cele  două copii ,îți dă  hârtiuța.

 Pe care trebuie să o păstrezi ca pe ochii din cap.( asta  am aflat  cam târziu)

Ei bine, de data asta, am pierdut-o.

 Eu merg mult pe  jos, rare  sunt  împrejurările  când  mă urc în autobuz, dar  da,  recunosc, sunt situații când  trebuie  să   merg  două stații până în centru. Sau mai multe, când trebuie să ajung la gară.

Când mi-am dat seama  că am pierdut   hârtiuța,( asta  s-a întâmplat  luna trecută) m-am dus la  doamna din spatele ușiței și i-am spus  ce și cum. M-a privit iscoditor și  mi-a spus  că  dacă mi-ar  da un alt abonament și controlorul ar descoperi,( habar nu am cum ar descoperi  el că eu aș avea al doilea abonament într-o lună) sigur  aș pierde dreptul de a mai primi vreodată  unul.

Am înțeles   că  trebuie să treacă luna iunie. Și a trecut.

 Astăzi, după ce,  în mai  multe  rânduri , mi-am cumpărat, de fiecare dată bilet,( patru lei  două călătorii) m-am dus  din nou, recunosc, cu mari emoții, la aceeași persoană  amabilă  și  bine intenționată.

  I-am dat  cele  două  documente, ea  m-a întrebat  când mi-a  scris ultimul abonament, am spus  că luna trecută, a  căutat în ceaslovul ei și a descoperit că  nu am așteptat  cât trebuie. 

Am ridicat și eu dintr-o sprânceană, că nu degeaba  mi-a zis  ea să nu mă mai strâmb, că dacă nu era  vigilentă, ar fi trebuit să vină după mine acasă, să-și recupereze prețiosul  document, pe care  Primăria îl  sponsorizează  din bănuții ei, cu dragoste și respect pentru  persoane  ca mine.

Să spun că mi-a  căzut cerul în cap?

 Să spun cât  regret că am  vârsta  pe care o am, să spun că  am  cotizat, la sindicat, bunăoară,  toată viața, și  niciodată, dar  niciodată , nu  am beneficiat  de vreun bilet  undeva, să spun că , de  când  mă știu,  mi-am  achitat absolut toate datoriile  către statul ăsta care, uite cât de fericită  mă face?

Mi-am sunat o   fostă colegă de clasă,  din București și am întrebat-o cum stau acolo lucrurile :simplu, ea  poartă în poșetă  cartea  de identitate și  amărâtul  ăla de cupon.

Am scăzut și în ochii tăi, așa-i?

Să-mi fi amintit chiar  degeaba  sfatul psihologului?