miercuri, 26 aprilie 2017

la Cărturești!

Obosită  de atâta  plânset, ploaia își odihnea ultimii stropi printre pietre  și ziduri. Deși colțuroasă, dimineața își  lămurea  drămuit  gândurile. Și noi, odată  cu ea.
   Socoteala  din târg  nu se potrivește  prea des  cu  cea de acasă-concertul  formației  „Pink  Martini” de la  Sala Palatului  pentru care  cumpăraserăm bilete  cu  două luni  înainte  nu prea  ne-a  încântat- așa  că , oricum ar fi fost  vremea,  o plimbare  trebuia  să facem. 
 Și  să ajungem la  Cărturești.

Dincolo  de   respirația agitată a străzii, librăria te primește  în decorul ei odihnitor, tu ,spectatorul a  tot, lași lumea  cu ale ei, tu, într-un  vast  parc, decor  în multe  culori, pliuri  de  lumină, acorduri  fără  sunete.  
Clipe  doar ale tale, amestec dulceag, atâtea  vieți adunate  între file, timp  fără început, diagonală difuză între  ceea  ce ești   și ceea   ce este, murmur, parfumuri,  teritoriul tău intim într-un  vast imperiu, însoțitori invizibili, cărți, atâta  lumină!


luni, 17 aprilie 2017

există mereu alte dimensiuni

Din barba lui netoarsă, cerul scutură picături reci. Arbori și flori, case și drumuri se supun cuminți valului de frig, ca și cum ieri a fost ceva foarte îndepărtat.
Plouă cenușiu în această dimineață sărbătorească, plouă monoton, plouă, parcă, și în sentimente. 
 Dincolo de tot, rămâne ceva curat, gândul că a dărui înseamnă, de fapt, a primi.

joi, 13 aprilie 2017

picătura de timp, picătura de viață

De cu zori, în spuză
  cerc de foc, în lujeri de bozii uscați,
 adunați grijuliu de cu toamnă, trosnet  în scară spre cer,
 prin zorii iviți între pleoape grele de somn, 
perdeaua de alb, vișini, pruni și gutui, 
apă neîncepută în oala de lut,
mâna bunicii adună jarul în vatră
foc rupt de restul lumii,
colaci împletiți în noapte târzie,
rostuiți pe câteva scaune mici, rotunde și ele,
așezate în cerc tăinuit,
vecine tăcute, împărțind pilaf de post cu prune uscate, păstrate în podul de taină al casei.
Joimărița, zicea nașa Rada,sprijinită în bățul alb,noduros,
Joi Mari, spunea bunica.

Rebegite de frig, sufletele morților se adună la foc, își încălzesc degetele, li se luminează drumurile.
Se întorc pe la casele lor.
Laolaltă, morții și viii, vis și speranță, ieri, rătăcit în cotloane de suflet, azi, în lumină și flăcări, rugăciune și mit, vrajă în dimineața rece de joi.
În revărsat de zori, urcă la streșini, abia pe la Moși, în oale arse, primesc neuitarea.

duminică, 9 aprilie 2017

cum să ajungi la adevăr?

Înconjurat  de  brazi cu vârfuri  mai înalte decât bătrânele-i turle, schitul se înalță cuminte  pe un tăpșan însorit în mai toate  lunile anului. 
     De la  înălțimea  curții  lui de piatră  și de  iarbă,   privirea  se scaldă în verdele  crud al pădurii de aprilie. 
Se adună  multă lume de Florii.De toate  vârstele.  
Un  fel de suavitate se simte în tot și în toate.
Mulțimea respiră  ca unul. 
   Cuvintele  preotului  se opresc limpezi peste  capete  plecate. Ai zice că  omul a uitat de  toate relele. Că și-a topit  în  convingeri nărăvașele-i porniri.Că de astăzi,  lumea  va fi mai  bună.
Cuvântul potrivit ar fi smerenie. 
 Se rostește  rugăciunea.
   Unul dintre  călugări  urcă  treptele  către  chioșcul  unde  mlădițele  de salcie  sfințită  urmează  să fie  dăruite.
Într-o clipă, trezită din inocenta-i contemplare, mulțimea aceea, atât de  cuminte, se-ntoarce,trufaș trup șerpuit cu  brațe  înfometate capătă voluptatea disperării. 
 Își cere  răsplata așteptării. 
Ce îndârjire, ce fețe schimonosite, picioare  călcate, mlădițe strivite,drum obosit... 
De ce  frumosul devine atât  de repede  urât?
De ce  ființa  asta  cu  haine  curate pare  că s-a scăldat în noroi?