miercuri, 13 noiembrie 2019

despre educator, despre echilibru

Când hotărăști să te faci profesor, ar trebui să știi că , după ce termini facultatea, pe diploma ta nu va scrie că vei avea, ca elevi ,doar copii cu nivel de inteligență egal cu al tău.
Vei avea elevi diferiți.
Ei vin din familii diferite, din medii sociale și geografice diferite.
Unii au părinți iubitori, școliți, preocupați, cinstiți, alții nu văzut niciodată o bibliotecă,

poate că nu au niciun colțișor unde să-și pregătească lecțiile. Unii mint, alții plâng ușor, sunt și dintre cei care își însușesc obiectele colegilor, chiar le iau acasă, pe la ei nu au trecut niciodată Moșii, unii sunt bătăuși, dezinteresați, țipă, lovesc, distrug, alții nu se pot concentra, nu înțeleg nimic dintr-un text, fie el de câteva rânduri. Unii sunt lăudăroși, alții se tem să vorbească în fața clasei.Alții se plictisesc repede, pot deveni greau de stăpânit.
Unii vor să fie mereu premianți, fie că asta le este dorința, fie că așa li s-a spus de acasă. Altora nu le pasă dacă nu promovează anul.
Sunt și copii greu încercați de soartă. Ei și părinții lor, indiferent cât de mult luptă să depășească necazurile.

Tu, profesorul, dacă îți iubești meseria , dacă ai ales să fii bun și corect educator, dacă nu te-ai oprit la cursurile de psihologie și de pedagogie din facultate, îi vei privi pe toți cu aceiași ochi.
Te vei strădui cu fiecare în parte.
Vei descoperi mugurii din fiecare suflet, ajutăndu-i să se deschidă.
Să crească.
Să facă lumea mai bună!
Vei lumina minți.
Vei încălzi inimi!
Atât cât poți.

Altfel, ești un funcționar care așteaptă atent  ziua  de plată.

luni, 11 noiembrie 2019

casa fără număr

Solzișori mărunți  de pietre albe sclipesc  în bătaia    asfințitului .
Aleea îngustă se oprește brusc, în pragul ușii cu  inserții  ciobite,  în formă de conuri.
Cu mers de felină  leneșă, seara împrăștie , în mănunchi, raze lungi, însângerate. Lacomă, pune stăpânire peste lucruri, copaci, ierburi, arcade.
Ferestre fără contur scârțâie în tresăriri  neînțelese.
Singură,  într-un timp  , doar al ei,  cioplit de  neștiuți  făurari,  în splendoarea  nopții  de toamnă argintată,   casa își tăinuiește în memorie, sub  pleoape grele  de  neliniște, flacăra  pierdutei identități..
Din când în când, un fior străbate cenușa amintirilor.
Nimeni nu-i cunoaște istoria.
 În mantia ei incertă,  rămâne , mereu,  o  străină.

p.s. dacă vii la plimbare prin  Trivale,   o poți  vedea!

luni, 28 octombrie 2019

îmi plac cuvintele!

De cele mai multe ori, le simt, cum   aș simți  o ființă.  Se adună în ritmuri,  dansează, mă  trimit   așa,  într-un fel de reverie, ele, cuvintele, mă mângâie, mă amăgesc frumos.
  Mătase,   zbor,  bucurie!
  Uite,  ca în   bijuteria asta  poetică  a lui Arghezi, pe care , după ce am recitit-o, ți-o dăruiesc  cu  farmecul clipei de octombrie!

”Doamne, fă-i bordei în soare,
 Într-un colţ de ţară veche,
Nu mai nalt decât o floare
 Şi îngust cât o ureche.

Şi-n pridvor, un ochi de apă
 Cu o luntre cât chibritul,
Ca-n crâmpeiul lui să-ncapă
 Cerul tău şi nesfârşitul.

Dă-i un fluture blajin
 Şi o broască de zmarald.
Şi-n pădurea de pelin
Fă să-i stea bordeiul cald.

Şi mai dă-i, Doamne, vopsele
Şi hârtie chinezească,
Pentru ca, mânjind cu ele,
Slava ta s-o zmângălească.

Şi când totul va fi gata
 S-o muta la ea şi tata.”
Tudor Arghezi

miercuri, 23 octombrie 2019

cânta la muzicuță

  Când   am aflat  eu că există, eram în clasa a  V-a. El era într-a  VI-a.
.  Pe tătăl lui,  domnul  Puiu,  îl știam de  niște ani buni, pentru că era prieten cu tata. Trecea de multe ori pe  la  noi, în drum spre  Podăreni, până unde se întindea  zăvoiul din lunca Argeșului.Era  brigadier silvic.
   Îi purtam  un fel anume de respect, pentru că povestea frumos, pe îndelete.  Era  bucuros  că   îl ascult cu luare-aminte.

Cred  că  citise multe  cărți la  viața lui..
  Pe  fiul  său,Cantemir, cum era   înscris în catalog,  aveam să-l cunosc într-o recreație. Eu eram în clasa a  V-a, el cu un an mai  mare. Diriginta noastră, domnișoara  Coca,  vorbea  cu  noi, un grup de fete.  Misu-  așa  il strigau  colegii-  s-a apropiat, era  un  copil sfios, își tot frământa degetele,  apoi  a prins curaj și  i-a cerut  domnișoarei să-l învoiască   la ora următoare. Avea  zoologie, iar profesoara  era   diriginta  mea.
Ea a insistat  ca  băiatul să-i spună  motivul. Se cam codea el,  eram de față  vreo șase/ șapte fete...
- Trebuie  să  dau mâncare puilor.  Tocmai  i-a scos cloșca.    Dacă moare  vreunul  de foame,  tata mă bate.  Mama nu este acasă.
   Noi l-am privit , fiecare  cam cum a înțeles  situația, unele au  râs, el privea în pământ.  Cred  că  domnișoara  l-a învoit.
O vreme,  îl vedeam, în treacăt, prin pauze,  mereu singuratic .
  Ne-am dus   la licee în orașe   diferite.
Aflasem că tatăl lui  îl voia  preot.Fără să accepte  împotrivire  din partea  lui  Mișu.
  Ne vedeam  vara, pe la ceaiuri.  Cânta   minunat la muzicuță,  rămăsese tot sfios, deși   crescuse mult în înălțime. Era nelipsit de la reuniunile  noastre- liceeni din satele   vecine.  Venea  cu bicicleta.  Când  acordeoniștii, doi   foști colegi de  clasă, oboseau, Mișu  cânta la muzicuță: cu tot sufletul, duios, trist, poate  chiar  tragic.
Nu știu  să  fi avut  vreo „prietenă” specială,   ceva  nu  mergea.   El era mereu   abătut.
S-a dus la  Facultatea de Teologie,  avea un statut  special în acei ani,...
Îmi amintesc  că familia lui a fost invitată la  nunta mea,  eram studenți, el, la  Sibiu, cred.   Nu au venit părinții, a  venit  doar el.
 Când  orchestra  lui  Ciontică, adusă  de la ” Doina Argeșului”, din Pitești, s-a dus la  masă, Mișu  a  cântat  la  muzicuță.
Absolut extraordinar!
 Atingea  notele  cu aceeași pasiune  profundă, ținând ochii întredeschiși.
 Cred  că a  fost ultima  oară când l-am văzut.
Când l-am ascultat.
După  niște ani, când , deja, părinții lui nu mai erau, am aflat   că  Mișu  nu a fost niciodată preot-  a   urmar  Dreptul  și  lucra  în Titu   
Fără să  fi avut o familie.
Au  trecut alți ani.
 Într-o zi, o rudă  mi- a spus că, după  o  grea suferință, sufletul lui  neînțeles  a urcat undeva, sus, în pacea  fără margini.
De câteva ori pe an, când merg în satul meu, trec prin fața casei lui, tot  mai obosită ,  cu pereți  cojiți de ploi, de ninsori. 
Zăvorâtă. 
Acoperite,ferestrele rătăcesc în uitare.Gardul , trist și el.
  Peste drum, o  salcie pletoasă vestește rotirea anotimpurilor...

duminică, 13 octombrie 2019

”Între chin și amin”

Recuperarea  memoriei  în filmul  ”Între chin și  amin”

”Și când n-am să mai mor
Pe margini voi călca știutul destin
Viața rămâne acolo
Între chin și amin...”
Toma Enache
La ieșirea din cinematograf, m-am uitat  la spectatori-  erau  foarte mulți tineri.  Nu doar  că asta  m-a impresionat, am simțit un fior  de  căldură, de încredere  în generația asta zvăpăiată, cu blugi rupți în genunchi, cu telefoane   de ultimă mod-  tinerii vor să afle  de unde  vin, să afle  adevăruri istorice greu de imaginat.
Și m-am gândit, fără să vreau , că, pe locul unde    au fost atâtea orori, atâta suferință,  s-au înălțat  blocuri.  Dacă ar avea voce, pământul ar  
zvâcni, pentru  că el este  martorul cel mai  fidel al anilor în care la Pitești, în orașul ăsta frumos , cu  lalele și multe parcuri,   s-a  comis cea mai cutremurătoare dramă  umană,  numită atunci ”reeducare”.
Fenomenul Pitești.
  Du-te  să vezi  filmul, nu trebuie  să-l povestesc eu.
 Vreau doar să spun  că omul a fost fiară pentru  floarea  intelectualității  acelor ani de   tortură, deopotrivă pshică și fizică.
O antiteză  domină filmul-  niște superbi ochi albaștri, un contrabas, un lan de maci , din  viața  din afara  închisorii și  chinul   unui grup  de  de oameni   învinuiți   fără vină, torturați în cel mai inimaginabil mod.
  Filmul , admirabil  regizat de  Toma  Enache,   are un final fericit-  recuperarea  iubirii, deși  prin diagogul  dintre două-personaje cheie, interpretate  de C. Cotimanis și  Cezara  Dadinescu,( două personaje- cheie)  lasă  să se înțeleagă că   flagelul  răului  există, încă.
   Am văzut cel mai dur  film  dintre câte   am văzut eu vreodată.
 Un film  care   luminează memoriile!
  Ce  bine  că tinerii   nu  se duc doar  să asculte  bubuiturile  din   boxele  instalate în  piață de   ”Sărbătorile toamnei„!
Ce  bine  că , într-o seară de duminică , au venit în număr  mare  să descopere istoria  unor vremuri  despre  care   se povestește atât de puțin.