”Lemnul este un material asociat creșterii și progresului„

(semnificația  textului„Controverse„,  de  Nina Cassian

Manual de Limba  și literatura română, pentru clasa a VIII-a),   editira Art, pagina 103

Februarie este pe ducă.

La sfârșitul  lui  martie, pentru elevii  clasei a VIII-a încep  simulările.

  Îmi imaginez  că mulți copii,  zic mulți, dar  s-ar putea să fie foarte mulți, nu se  vor mai fi întâlnit cu  învățătura  de cel puțin  douăsprezece lunii.

În iunie,  urmează  examenul  ( se numește altfel, dar tot examen este) pentru admitere în liceu.

  În esență, el ar trebui să fie  o   emoție  pozitivă pentru toți cei implicați: copil, școală, familie. Fiecare își dorește să  aibă succes  și bucurie, în final.

  Pentru elev, principala  sursă  de  învățare  este manualul. (zic). 

 Întrebarea  ( nu doar pentru mine, cred)   este.   manualele acestea, care   s-au tot schimbat,

 -îl ajută pe copil  să se lumineze?

- îl apropie  de  linia  cărții?

- îl deșteaptă?

  Tu, părintele/ fratele/  bunicul/  profesorul ( adultul), știai, la intrarea în liceu  ( pe vremea ta nu era pandemie,  nu era școală  online),  cam cât ar trebui să știe   copilul   de astăzi? 

Doamne,  cât  vor fi  învățat  copiii din satele patriei  din toamnă, până acum?

  Știi  tu cum este  cu : elipsa,  cliticul,  funcție sintactică suprimabilă? 

    Uite,  ceva    ce o să-ți placă mult::  ”atribut interjecțional” Am mâncat o prăjitură   mmm!  ( știință, nu  glumă!)

Cum să  nu fi auzit  vorbindu-se despre. atribut  exprimat  prin pronume personal sau reflexiv:?

„În mintea-și plănuia  fapta”. 

Altfel, schimbări sunt multe față de anii  trecuți.:propozițiile subordonate   subiective și predicative  nu se mai studiază, pentru că oricine știe  din copilărie  că  nu trebuie  să le separe , prin virgulă, de regentele  lor.  

 Și  dacă și   toții  copiii  din oricare sat  al patriei  are treaba asta lămurită, din start, pot să priceapă , foarte  bine,  chestii mai elevate,  la  literatură:

  genul dramatic , cu ale lui  didascalii, interpretarea unui fragment din”Nathan  Înțeleptul„, de   Gotthold Ephraim  Lessing , din ”Romeo și Julieta”,etc, cronica de spectacol,  

cronica  de film. 

Toate sunt, așa, floare la ureche.

Prin urmare:  

 conectorii argumentativi/descriptiv/  narativi/ dialogatți/ explicativi  etc. devin  probleme minore.

  Până la examen, ar mai fi ceva timp.

  Așadar,  elevul   aflat în clasa aVIII-a  poate: 

 să înțeleagă și să dezvolte într-o  compunere spusele lui Platon:

„Frumosul   este legat de orice este lăudabil, rațional,  folositor, cuviincios și armonios”.

sau  nu are motive  să  se lamenteze, dacă  tema  îi cere:

 Realizează  o argumentare orală,  pentru a-ți convinge   colegii  că „Oamenii  care citesc  sunt mai frumoși”

a. notează în caiet , două argumente pe care le poți folosi

b.   găsește  exemple potrivite pentru fiecare argument.

c, prezintă în fața  clasei, într-un minut,  argumentarea ta.

d.  evaluează- ți  argumentarea, în funcție  de grila de mai jos.

(criteriile  de evaluare  te ung  pe suflet.)

1.  Am prezentat   clar  poziția   față de  teză, prin formulări de tipul.   Părerea mea este.../Punctul meu de  vedere  este...

2.Am prezentat două argumente  diferite pentru a-mi susține punctul de vedere, folosind   CONECTORI POTRIVIȚI.

3Am  folosit  exemple  relevante  pentru a întări  argumentele   formulate, folosind CONECTORI POTRIVIȚI.

4. Am formulat  o concluzie clară  și în acord cu argumentele  prezentate.”
Limba și literatura  română, clasa aVIII_a, editura Art  Klett., pagina  110.:

      Cear  spune  dascălul Creangă, într-o discuție  cu inspectorul școlar  Mihai Eminescu? 

Tu ce spui? 

”Cum ninge soarta? „

Cred  că  de pe la  primele  salarii, am   început să  cumpăr , lunar,  una sau  mai multe cărți.

 În anii aceia, eram  navestistă, așa  că  tot drumul, de acasă, până la școală și înapoi, citeam.

   Biblioteca mea  s-a  tot  mărit,  pe rafturi s-au adăugat și cărțile fiilor  mei,cititori  neobosiți.

  Nu știu cine a  cumpărat  și  a citit primul„ ” Nostalgia”  lui Mircea  Cărtărescu-  eu  sau fiul cel mic, licean atunci. 

   Nu dau deloc de ea.   Nu găsesc nici „De ce iubim femeile?”.

Dintre cărțile care  mă așteaptă, aseară  mi-a făcut cu ochiul„ Melancolia„. Am citit  pe nerăsuflate prima parte” Punțile ”.

  N-aș putea  spune  de ce-mi place  Mircea  Cărtărescu.  

Parabolă,  basm,  realitate,  non/realitate, fără o demarcație  clară,  radiografii de conștiințe  fără să știi că asta face  autorul, acțiune fără timp, fără spațiu, o lume întoarsă, ca o mănușă,  văzută   din interior, părinții, două statui,  introspecție  în sine,  singurătatea copilului  într-o lume  suspendată  prin punți, mama  dominantă prin absență, poezie în  zeci de pagini de proză.

” Un alt  copil creștea din tălpile lui și-și afunda capul dedesubt, pe partea cealaltă a oglinzii, pășind cu dexteritate pe tălpile celui de deasupra. Și el ținea în brațe un căluț  cu șa roșie și coamă de ață„/  Melancolia„, pagina 62.

” Un domn foarte bătrân

 și cu niște   aripi enorme”, la  teatrul ”Alexandru  Davila”, Pitești

„Doamne, dac-aș avea un crâmpei de viață

nu aș lăsa

să treacă o zi

fără să le spun oamenilor

pe care -i iubesc

că îi iubesc”

Gabriel García Márquez

”Păpușa”

Am văzut , astă seară la Teatrul „Alexandru Davila ”, ocupată cu o treime din capacitate,un spectacol foarte interesant, realizat după nuvela omonimă a lui Gabriel García Márquez,

” Un señior muy viejo con unas alas enormes”,

”Un domn foarte bătrân și cu niște aripi enorme”, apărută în 1966.

O realizare originală, laborioasă, unică în felul ei, în care s-au implicat și talentați artiști- păpușari,de la Teatrul ”Așchiuță”.

Un spectacol creat pe antiteza dintre două mentalități : aceea reprezentând o generație dominată de ideea îmbogățiți materiale chiar speculând ideea de înger, de puritate, și o lume inocentă , candidă, al cărei simbol rămâne copilul, mereu doritor de bine.

O alegorie, în care fantasticul se împletește cu realitatea, confruntăndu- se : atitudini ,stări,mentalități, pentru a aduce în fața spectatorului triumful încrederii în mâine.

După o furtună, în curtea unui pescar, cade un înger deposedat de frumusețea aripilor și a părului. Este bătrân și neputincios.

Pelayo și Elisenda se comportă agresiv cu el, considerând că îngerul gârbov a fost adus de forțele întunericului pentru a le lua copilul bolnav.

Îl închid în cotețul lor de păsări.

Îngerul îl salvează pe copil.

Între cei doi se țese o prietenie sinceră, sănătoasă, frumoasă. Înțelepciunea bătrânului se adună cuminte în dorința de viață a copilului .

El crește, se bucură , este tot mai apropiat de bătrânul cu aripi ponosite.

Dintr-odată, în mintea părinților săi încolțeste ideea unei posibile îmbogățiri, pentru că sătenii bolnavi sunt dornici să fie atinși de ființa captivă, care le-ar putea aduce sănătate.

Și afacerea chiar prosperă, până când, în viața satului de pescari , apare o trupă de teatru, a cărei atracție este femeia- tarantulă.

O pasăre albă zboară deasupra gospodăriei pescarilor.

Penele ei, ca simbol al binelui, se vor așterne pe trupul obosit al îngerului, ajutându-l să renască, asemenea unei păsări Phoenix.

Cu mari eforturi, îngerul zboară în înalt.

Și-a îndeplinit menirea: aceea de a crește un copil iubitor,bun, mult mai înțelept decât părinții săi. Încrezător în bine!

Îngerul se înalță, spre marea tristețe a copilului, care a învățat, însă, lecția libertății !

Ar fi fost simplu ca subiectul acestei dramatizări să fi fost interpretat doar de actori.

Cele două personaje simbolice, îngerul și copilul, păpuși mari, sunt animate de niște artiști păpușari mascați, care au depus un efort extraordinar!

Am văzut un valoros teatru de idei, în care triumfă ideea că răbdarea, toleranța demnă în față opiniei celuilalt ajută binele să triumfe chiar și atunci când totul pare pierdut.

Învinge credința în răbdare și în smerenie,, în libertatea cugetului și a speranței!

Au fost răsplătiți cu aplauze calde : artistii-păpușari , artiștii teatrului , regizorii, scenariștii, realizatorii coloanei sonore,precum și ceilalți oameni de teatru, implicați în realizarea unui spectacol, care a adus pe scenă si in sufletele spectatorilor lumina speranței.

Felicitări tuturor celor care, în niște vremuri atât de încráncenate, ne - au dăruit o seară luminoasă!

Frunzele

Prin fereastra deschisă, privesc albul  iernii, rupt pe alocuri; aceiași arbori  străjuiesc careul dintre  blocuri, aleile  sunt  acoperite  de  pojghiță lucioasă, ici-colo zâmbește știrb câte o luminiță.

 Parcă se aude și un lătrat răgușit;vreun câine izgonit în cartier de cineva din  satul de dincolo de pădure.

  Involuntar, caut, ce caut? 

Poate ceva din poezia acestui anotimp diferit de celelalte.

 Da, el schimbă locuri, case, alei, bănci, acoperișuri, pentru  că de sus, o mână colosală dăruiește  bogăție de alb.

 Altfel, iarna ar trece neobservată.

  Îmi vine în minte  un crâmpei  dein altă iarnă. Eram în clasa a V-a.  Adormisem târziu, speriată  și tristă.

 La  botanică, domnișoara  Coca, o tânără înaltă, cu păr scurt, coafat permanent, ne cerea, pentru fiecare lecție, desene. Unele erau gata  făcute în manual. Altele  erau  sugerate.

Pentru ziua aceea, trebuia să desenez câteva frunze de viță. Zadarnic îmi bătusem mintea, câte încercări  nu am făcut pe maculatorul meu   cu  foi gălbui, foșnitoare..

  Când  mă  loveam de  necazuri, ceream ajutor de la tata; în seara aceea, venise târziu, așa că nici nu am  îndrăznit să aduc vorba.

S-a luminat de ziuă, mama  ieșise  în curte să   hrănească  găinile, aprinsese, deja  focul, simțeam aroma  ceaiului de tei!

  Mi-am pus  niște șoșoni în picioare și o broboadă pe umeri, am ocolit casa, era frig, sticlea gheața, am găsit ușor  uluca desprinsă din gardul care separa  gospodăria  noastră de a maichii Fănica.

  Ce noroc  că nu avea  câine!

  În mare grabă, am traversat  curtea.

În grădinița  de flori a bunicii mele, am zărit, aninate de  suportul din lemn, câteva frunze de  viță.  Îmi înghețaseră  de tot degetele,  cu chiu, cu vai, am desprins  buchețelul  de frunze, chiar cu  codițe. 

Caietul meu de  botanică- poate  că și al tău  arăta la fel-costa   nouăzeci de  bani- avea  file  ceva mai groase decât celelalte  caiete, semăna, cumva  cu  blocul de desen.

Se făcuse ziuă de-a binelea, se apropia ora  plecării la școală. 

Am aprins lampa, ca să am mai multă lumină.

 Una câte una, frunzele de  viță s-au aliniat pe  fereastră. Prin foaia caietului pe care  o țineam cu mâna stângă peste captive, le-am conturat pe toate. Repede, le-am colorat în hainele lor naturale, galben-maronii.

Nu știu dacă  domnișoara Coca m-a scos la lecție în ziua aceea...

 Ce-mi amintesc perfect este o stare absolut extraordinară, trăită  cu toată  ființa mea  de  învingătoare!💓

„Cea mai frumoasă poveste

 este însăși  viața„,

 Hans  Christian Andersen.

Întâmplarea  face ca, în această dimineață, să citesc un articol în care se vorbește despre temperatura  pe care ar trebui să o păstrăm iarna  în locuințe. Sunt discuții, în care se face comparație între cum ”rezistăm „noi,  românii, și cum „suportă ” iarna alții.

    De vreo săptămână, seară de seară, mă uit la un serial danez ”Rita”, un serial despre   școală  și societate în țara  lui Andersen.

 Zi de zi, profesoara  vine  la școală îmbrăcată în  blugi, rareori poartă ginși  reiați, peste care pune un tricou și o  cămașă cadrilată.

   Copii  de toate  vârstele pedalează nestingheriți, pe  bicicletele  personale, pe care le garează  într-un loc anume.

   Nu sunt  deloc înfofoliți,  hainele  lor sunt ușoare.

I-am văzut la ei acasă. În Copenhaga  bântuită de  vânturi, cărora  noi, un grup de excursioniști,  le-am făcut  față  cu  greu. 

 Era   primăvară.

Sfârșitul lui  mai nu  este deloc  cald în țara nefericitului prinț  Hamlet, bat vânturi seci, soarele stă ascuns sub pături groase de noricu fețe  cernite, Marea Baltică își rostogolește în cascade talazuri întunecate, doar  măreția lui Andersen dăltuită  din iubirea lui Eduard  Eriksen”Mica sirenă„ cu  sufletul topit în spumă de  mare rezistă tuturor vitregiilor vremii.

Își tace  povestea ei de îndrăgostită  părăsită pentru o prințesă adevărată, fiindcă ea, frumoasa adâncurilor, n-a reușit să primească un fel de nemurire muritoare.
Asta, în vreme ce danezii sunt considerați cei mai fericiți  oameni din lume.

Astăzi, citind articolul despre temperatura  din locuințe, m-am gândit  că  este  vorba, înainte de toate,  despre educație.

În serile  copilăriei mele,  biata sobă duduia   din  toate încheieturile. 

  Mai apoi, în camera  din căminul studențesc, în serile geroase , ne răsfățam   deschizând ferestrele, așa de cald era...  

Au trecut anii,  copiii de odinioară sunt părinți și bunici: au rămas cu deprinderea  de  a se lăfăi în căldură.  Nici eu nu prea fac excepție.

  În țara lui Hamlet,  lumea este altfel.

Cum o fi mai bine?

Și o poveste  de iarnă

Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.

Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.

Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste. 

Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!

”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele  noi ale  împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...

Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.

 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.

   Excursia în țara lui, a inegalabilului  vrăjitor, a fost un dar sosit pe neașteptate! 
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul  privea îngăduitor  lumea în mersul ei grăbit, danezii  pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
 Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea  țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege  al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l .

Poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi,mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
 Acea figură tragică, trimisă  pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris  biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea  urâtă.„
p.s. îți place să te mai  refugiezi, măcar așa, din când în când, în lumea  poveștilor?😎