miercuri, 13 noiembrie 2019

despre educator, despre echilibru

Când hotărăști să te faci profesor, ar trebui să știi că , după ce termini facultatea, pe diploma ta nu va scrie că vei avea, ca elevi ,doar copii cu nivel de inteligență egal cu al tău.
Vei avea elevi diferiți.
Ei vin din familii diferite, din medii sociale și geografice diferite.
Unii au părinți iubitori, școliți, preocupați, cinstiți, alții nu văzut niciodată o bibliotecă,

poate că nu au niciun colțișor unde să-și pregătească lecțiile. Unii mint, alții plâng ușor, sunt și dintre cei care își însușesc obiectele colegilor, chiar le iau acasă, pe la ei nu au trecut niciodată Moșii, unii sunt bătăuși, dezinteresați, țipă, lovesc, distrug, alții nu se pot concentra, nu înțeleg nimic dintr-un text, fie el de câteva rânduri. Unii sunt lăudăroși, alții se tem să vorbească în fața clasei.Alții se plictisesc repede, pot deveni greau de stăpânit.
Unii vor să fie mereu premianți, fie că asta le este dorința, fie că așa li s-a spus de acasă. Altora nu le pasă dacă nu promovează anul.
Sunt și copii greu încercați de soartă. Ei și părinții lor, indiferent cât de mult luptă să depășească necazurile.

Tu, profesorul, dacă îți iubești meseria , dacă ai ales să fii bun și corect educator, dacă nu te-ai oprit la cursurile de psihologie și de pedagogie din facultate, îi vei privi pe toți cu aceiași ochi.
Te vei strădui cu fiecare în parte.
Vei descoperi mugurii din fiecare suflet, ajutăndu-i să se deschidă.
Să crească.
Să facă lumea mai bună!
Vei lumina minți.
Vei încălzi inimi!
Atât cât poți.

Altfel, ești un funcționar care așteaptă atent  ziua  de plată.

luni, 11 noiembrie 2019

casa fără număr

Solzișori mărunți  de pietre albe sclipesc  în bătaia    asfințitului .
Aleea îngustă se oprește brusc, în pragul ușii cu  inserții  ciobite,  în formă de conuri.
Cu mers de felină  leneșă, seara împrăștie , în mănunchi, raze lungi, însângerate. Lacomă, pune stăpânire peste lucruri, copaci, ierburi, arcade.
Ferestre fără contur scârțâie în tresăriri  neînțelese.
Singură,  într-un timp  , doar al ei,  cioplit de  neștiuți  făurari,  în splendoarea  nopții  de toamnă argintată,   casa își tăinuiește în memorie, sub  pleoape grele  de  neliniște, flacăra  pierdutei identități..
Din când în când, un fior străbate cenușa amintirilor.
Nimeni nu-i cunoaște istoria.
 În mantia ei incertă,  rămâne , mereu,  o  străină.

p.s. dacă vii la plimbare prin  Trivale,   o poți  vedea!

luni, 28 octombrie 2019

îmi plac cuvintele!

De cele mai multe ori, le simt, cum   aș simți  o ființă.  Se adună în ritmuri,  dansează, mă  trimit   așa,  într-un fel de reverie, ele, cuvintele, mă mângâie, mă amăgesc frumos.
  Mătase,   zbor,  bucurie!
  Uite,  ca în   bijuteria asta  poetică  a lui Arghezi, pe care , după ce am recitit-o, ți-o dăruiesc  cu  farmecul clipei de octombrie!

”Doamne, fă-i bordei în soare,
 Într-un colţ de ţară veche,
Nu mai nalt decât o floare
 Şi îngust cât o ureche.

Şi-n pridvor, un ochi de apă
 Cu o luntre cât chibritul,
Ca-n crâmpeiul lui să-ncapă
 Cerul tău şi nesfârşitul.

Dă-i un fluture blajin
 Şi o broască de zmarald.
Şi-n pădurea de pelin
Fă să-i stea bordeiul cald.

Şi mai dă-i, Doamne, vopsele
Şi hârtie chinezească,
Pentru ca, mânjind cu ele,
Slava ta s-o zmângălească.

Şi când totul va fi gata
 S-o muta la ea şi tata.”
Tudor Arghezi

miercuri, 23 octombrie 2019

cânta la muzicuță

  Când   am aflat  eu că există, eram în clasa a  V-a. El era într-a  VI-a.
.  Pe tătăl lui,  domnul  Puiu,  îl știam de  niște ani buni, pentru că era prieten cu tata. Trecea de multe ori pe  la  noi, în drum spre  Podăreni, până unde se întindea  zăvoiul din lunca Argeșului.Era  brigadier silvic.
   Îi purtam  un fel anume de respect, pentru că povestea frumos, pe îndelete.  Era  bucuros  că   îl ascult cu luare-aminte.

Cred  că  citise multe  cărți la  viața lui..
  Pe  fiul  său,Cantemir, cum era   înscris în catalog,  aveam să-l cunosc într-o recreație. Eu eram în clasa a  V-a, el cu un an mai  mare. Diriginta noastră, domnișoara  Coca,  vorbea  cu  noi, un grup de fete.  Misu-  așa  il strigau  colegii-  s-a apropiat, era  un  copil sfios, își tot frământa degetele,  apoi  a prins curaj și  i-a cerut  domnișoarei să-l învoiască   la ora următoare. Avea  zoologie, iar profesoara  era   diriginta  mea.
Ea a insistat  ca  băiatul să-i spună  motivul. Se cam codea el,  eram de față  vreo șase/ șapte fete...
- Trebuie  să  dau mâncare puilor.  Tocmai  i-a scos cloșca.    Dacă moare  vreunul  de foame,  tata mă bate.  Mama nu este acasă.
   Noi l-am privit , fiecare  cam cum a înțeles  situația, unele au  râs, el privea în pământ.  Cred  că  domnișoara  l-a învoit.
O vreme,  îl vedeam, în treacăt, prin pauze,  mereu singuratic .
  Ne-am dus   la licee în orașe   diferite.
Aflasem că tatăl lui  îl voia  preot.Fără să accepte  împotrivire  din partea  lui  Mișu.
  Ne vedeam  vara, pe la ceaiuri.  Cânta   minunat la muzicuță,  rămăsese tot sfios, deși   crescuse mult în înălțime. Era nelipsit de la reuniunile  noastre- liceeni din satele   vecine.  Venea  cu bicicleta.  Când  acordeoniștii, doi   foști colegi de  clasă, oboseau, Mișu  cânta la muzicuță: cu tot sufletul, duios, trist, poate  chiar  tragic.
Nu știu  să  fi avut  vreo „prietenă” specială,   ceva  nu  mergea.   El era mereu   abătut.
S-a dus la  Facultatea de Teologie,  avea un statut  special în acei ani,...
Îmi amintesc  că familia lui a fost invitată la  nunta mea,  eram studenți, el, la  Sibiu, cred.   Nu au venit părinții, a  venit  doar el.
 Când  orchestra  lui  Ciontică, adusă  de la ” Doina Argeșului”, din Pitești, s-a dus la  masă, Mișu  a  cântat  la  muzicuță.
Absolut extraordinar!
 Atingea  notele  cu aceeași pasiune  profundă, ținând ochii întredeschiși.
 Cred  că a  fost ultima  oară când l-am văzut.
Când l-am ascultat.
După  niște ani, când , deja, părinții lui nu mai erau, am aflat   că  Mișu  nu a fost niciodată preot-  a   urmar  Dreptul  și  lucra  în Titu   
Fără să  fi avut o familie.
Au  trecut alți ani.
 Într-o zi, o rudă  mi- a spus că, după  o  grea suferință, sufletul lui  neînțeles  a urcat undeva, sus, în pacea  fără margini.
De câteva ori pe an, când merg în satul meu, trec prin fața casei lui, tot  mai obosită ,  cu pereți  cojiți de ploi, de ninsori. 
Zăvorâtă. 
Acoperite,ferestrele rătăcesc în uitare.Gardul , trist și el.
  Peste drum, o  salcie pletoasă vestește rotirea anotimpurilor...

duminică, 13 octombrie 2019

”Între chin și amin”

Recuperarea  memoriei  în filmul  ”Între chin și  amin”

”Și când n-am să mai mor
Pe margini voi călca știutul destin
Viața rămâne acolo
Între chin și amin...”
Toma Enache
La ieșirea din cinematograf, m-am uitat  la spectatori-  erau  foarte mulți tineri.  Nu doar  că asta  m-a impresionat, am simțit un fior  de  căldură, de încredere  în generația asta zvăpăiată, cu blugi rupți în genunchi, cu telefoane   de ultimă mod-  tinerii vor să afle  de unde  vin, să afle  adevăruri istorice greu de imaginat.
Și m-am gândit, fără să vreau , că, pe locul unde    au fost atâtea orori, atâta suferință,  s-au înălțat  blocuri.  Dacă ar avea voce, pământul ar  
zvâcni, pentru  că el este  martorul cel mai  fidel al anilor în care la Pitești, în orașul ăsta frumos , cu  lalele și multe parcuri,   s-a  comis cea mai cutremurătoare dramă  umană,  numită atunci ”reeducare”.
Fenomenul Pitești.
  Du-te  să vezi  filmul, nu trebuie  să-l povestesc eu.
 Vreau doar să spun  că omul a fost fiară pentru  floarea  intelectualității  acelor ani de   tortură, deopotrivă pshică și fizică.
O antiteză  domină filmul-  niște superbi ochi albaștri, un contrabas, un lan de maci , din  viața  din afara  închisorii și  chinul   unui grup  de  de oameni   învinuiți   fără vină, torturați în cel mai inimaginabil mod.
  Filmul , admirabil  regizat de  Toma  Enache,   are un final fericit-  recuperarea  iubirii, deși  prin diagogul  dintre două-personaje cheie, interpretate  de C. Cotimanis și  Cezara  Dadinescu,( două personaje- cheie)  lasă  să se înțeleagă că   flagelul  răului  există, încă.
   Am văzut cel mai dur  film  dintre câte   am văzut eu vreodată.
 Un film  care   luminează memoriile!
  Ce  bine  că tinerii   nu  se duc doar  să asculte  bubuiturile  din   boxele  instalate în  piață de   ”Sărbătorile toamnei„!
Ce  bine  că , într-o seară de duminică , au venit în număr  mare  să descopere istoria  unor vremuri  despre  care   se povestește atât de puțin.

sâmbătă, 12 octombrie 2019

cu panglică

De toamnă, de octombrie blând, de clipe, de dor...❤️

„O viață-ntreagă te-am păstrat,
Ce îmi mai ceri, buchetule uitat?
Te tot fărâmi de cîte ori te mut,
Vrei să-mi aduci aminte de trecut,
Murind și el secundă cu secundă
Și căutând în tine să- se ascundă?

......................................................
Tu ți-ai pierdut parfumul din verbine,
Mirosul clipei n-a mai plecat din mine”.
Tudor Arghezi.

marți, 24 septembrie 2019

străfulgerări

În unduiri de plopi, de ierburi copleșite în dor și visare..
Argeșul își susură neobositu-i tumult.
Pietre ,vârtejuri, tomnatice crengi aplecate spre valuri.
Șubredă arcuire
între un ieri de poveste,
cu visuri și un mâine incert,
Podul numără pașii încoace și-n colo.
Gânduri nespuse , duioase aduceri-aminte,
frânturi de chemări, plecări, reveniri...❤️

duminică, 22 septembrie 2019

vioara lui Enescu la Pitești

,„Pentru mine, inspiraţia începe să-şi precizeze existenţa într-un fel de febră dulce, pe care o simt nelămurit... şi care a devenit o stare aproape permanentă.”.
George Enescu


Poveste albastră, în seara de vineri!
La Filarmonica Pitești, astă seară, spiritul lui George Enescu s-a simțit în frumusețea unui excepțional duet, Gabriel Croitoru , cu vioara Guarneri del Gesu, „Catedrala”, pe care a cântat marele Enescu, și pianistul Horia Mihail.
Din 2012, aceste două spirite înflăcărate aduc limpezimea muzicii clasice în orașele și satele României, asemenea neobositului George Enescu.
Este o mare dragoste nu doar pentru muzică în muncă Domniilor Lor. Este dăruire,este pasiune,este grijă pentru om, pentru formarea acestuia, ca ființă universală!


Catharsis pentru minți și suflete!
O seară, în care am ascultat trei sonate celebre, pentru vioară și pian:
*Claude Debussy, "Sonata în sol minor pentru vioară și pian, L. 148."
*Richard Strauss, "Sonata în mi bemol major pentru vioară și pian, op.18."
*Cesar Franck, "Sonata în la major pentru vioară și pian”.
Felicitări și mulțumiri, stimați artiști ,Gabriel Croitoru și Horia Mihail!☺️

vineri, 13 septembrie 2019

despre cine ești?

Sau despre  promovare„.

Și  despre  cum  sfințește omul locul

În clasa a  III-a, când  ni  s-a îmbolnăvit  învățătoarea,  doamna Ana Tănăsescu, despre care tata zicea  că are  limba spartă, de rea ce era- îl învățase și pe el carte-  a venit  domnișoara Silvia.   Din câte am aflat eu mai tîrziu, avea să devină inginer.Probabil că  nu fusese încă admisă la facultate.  
Era   blândă,  talentată și  foarte apropiată de  noi.  Multe  am învățat eu în acel an.   Domnișoara  a pregătit cu  noi ” Albă -ca- Zăpadă, după ce a dramatizat  textul, ne-a  învățat să  ne  confecționăm  costume de scenă, ce, mai! piesa a fost un mare succes!  Eram împărăteasă, fără partea de rol cu vrăjitoarea.   Hapsâna a fost  Nina  Dinu.   
Am fost un fel de vedetă a serbării-  rol   important în piesă,   viorea, cu  fustiță  de  hârtie creponată, în ”Dansul florilor. 
 Cea mai   aplaudată  parte din serbare a fost  rolul meu de  dirijor.  Erau mulți copii pe scena, care  era cât pe aci să se   dărâme. Atât de emoționată am fost , că mi-am terminat” rolul”  cu o strofă mai devreme, în timp ce  copiii au continuat să cânte. Nimeni, în afară de mine, nu a   înregistrat greșeala,  toți, în frunte cu domnișoara Silvia, considerând că a fost o  dovadă evidentă de talent, nu mai pridideau  cu felicitările
Adică, atât de bine  îmi pregătisem   coriștii, că  ei puteau  să  cânte și fără  dirijor.
Nu am uitat, iată, evenimentul, probabil că el   a fost un fel de punct culminant al acelor ani.
În clasa a  VII-a,  eram premianta școlii, cu insignă specială, președintă de unitate!
 În vară,  părinții îmi promiseseră uniformă nouă-  un șorțuleț pepit cu  guleraș alb de pichet, peste care  se purta  un altul, în cute duble, din satin negru.  
Pământul și animalele ne fuseseră luate  la ”colectiv„,  anul a fost dificil, iar eu am   rămas  tot cu   vechea uniformă.  Am spălat-o, am apretat ce era  de îndreptat,  am primit  o pereche de șosete albe  trei sferturi, din mătăsică, iar pantofii roșii, cumpărați  la Paști,  au fost atât de lustruiți , că străluceau.
 Secretarul școlii  , M.M. , suplinea catedra de muzică.  Atât de impresionat a fost  de  uniforma mea, că  m-a dus de mână prin toate  celelalte  clase. 
Ca model!
A  fost  anul în care , la radio, l-am descoperit pe Tic- Pitic,   căruia îi  povesteam despre câte se întâmplă pe la noi.  Când îmi auzeam numele  la radio, trăiam, așa, o mare  victorie, că nimic nu mai conta!
    Părinții erau tare mândri de mine!

Am fost admisă, în vară, la  Liceul Teoretic,  o să te miri, dar    părinții, mai ales  tata, nu erau  deloc încântați.  Viața era tot mai  grea,  lunar  era de achitat o taxă, 180 de lei,  pentru cămin,  manualele, rechizitele obligatorii și noua uniformă erau  destul de scumpe.  Tata  renunțase  la  serviciul lui din București, pentru pământ., care , de  câțiva ani, nu mai era al lui,  era al „colectivului„.
    Mult   și cu mari eforturi  s-au străduit    părinții mei, ca și ai altor copii din zona aceea, în anii grei în care  în care generația mea a învățat carte.
Într-a  X-a , domnul Foti,   una dintre spaimele  liceului-  îmi amintesc, poate că și  alții  o știu- la  o lucrare  trimestrială de psihologie, și-a  pus scaunul pe catedră. De acolo ne supraveghea.
 Ei bine, acest  domn  m-a ales  să fiu instructoare- superioară, așa  era ”fișa  postului„, la  clasa a  VII-a, al cărei diriginte era.

Au trecut anii,  am terminat facultatea  între  primii  15 absolveți,   m-am măritat  și   câțiva ani după  absolvire  am bătut drumurile  mai multor  școli  din județ, cea mai apropiată  fiind  situată la  23  km de casă.   Îmi continuam  studiile la Universitate,  am  trecut  cu   bine spre  foarte  bine   examenele  pentru  toate etapele didactice, ce examene, ce emoții, eram   mămică,   părinții mei  prea tineri  se duseseră la cer...
 Chiar și   după    promovarea  cu punctaj   foarte bun  a unui concurs   dificil  pentru  ocuparea unel catedre în oraș,  directorul îmi scria numele  în creion.  Nu  în cerneală.
  Țineam pumnii strânși și  mergeam mai departe.
 Poate  că te întrebi  ce m-a apucat să  spun toate acestea:
În anii mei de meserie, peste 35,  m-am întersectat  cu multe   femei, mai ales.  Despre unele,  mai toată lumea știa cam ce le poate pielea.  Cu toate astea, au ajuns  directoare de școală, chiar  inspectoare.
 În fața uneia, „de la pionieri„, fie-i  țărâna ușoară, tremura toată lumea... O alta, absolventă de IP3,   inspectoare generală ,  salarizată ca fiind absolventă de universitate,  pășea pe Strada  Mare, la început de an școlar,  ca un general de armată.
Ascult și eu, ca tot omul,  nu pot să  nu  mă conectez la știrile zilei și mă minunez  că lumea , după  cincizeci de ani,  cam câți au trecut de când  am priceput și eu  cum este cu promovările, aplaudă în neștire,  dă să cadă în genunchi în fața  unei  persoane zilnic proaspăt  coafată, cam cum erau pe  vremuri două  elene  din   fruntea   învățământului argeșean. 
Da, lumea  merge  mai departe.
 Cât despre om și  despre  cum sfințește  el locul, ce să zici?
Rămâne  doar un proverb.

joi, 12 septembrie 2019

Arta are puterea

  de a uni omenirea..„
Ludwig van Beethoven


Un strălucit  concert , în deschiderea celei de-a  XIII-a   stagiuni, 2019/ 2020, a  Filarmonicii Pitești!
  Un program Imperial reunind extraordinare piese compuse de doi titani :
*Ludwig van Beethoven - Concert nr. 5 pentru pian și orchestră în Mi bemol major, op. 73, ”Imperialul”
Ce cuvinte  să găsești  tu,  modest privitor/ascultător,  dăruit  cu   ultimul concert   compus  de ”Prometeul  muzicii”, cum îl numea   Bizet pe Ludwig  van Beethoven, iar  Haydn  spunea  că se află în fața unui un ”om care are mai multe mâini, mai multe inimi și mai multe suflete”.”?
Cu perne pe urechi, spre a se proteja de zgomotul Vienei  bombardate de  asediul lui Napoleon,  Beethoven compunea  o altă capodoperă  care  îi va  zidi nemurirea!
I„mperialul!”
Te  bucuri că exiști!

*Johannes Brahms ” Simfonia nr. 3 în Fa major, op. 90„, ”Eroica lui Brahms”, așa  cum a numit-o .„Hans Richter ,dirijorul  premierei  simfoniei,

Orchestra  simfonică a  Filarmonicii   Pitești   l-a avut   stă seară, la pupitrul dirijoral pe  maestrul, Florin Totan, atât de apropiat publicului argeșean , prin preocuparea  Domniei sale   nu doar de a   folosi  diapazonul..Carisma și  talentul  său armonizează  sufletele  aflate în sală, artiști și public  trăind actul  muzical decodificat  într-o  captivantă profunzime sentimentală
Concert/ maestru,   Mădălin Sandu.
Solistul  serii,  impetuos, generos, elegant, maestrul
Viniciu Moroianu - pian.

O seară  plină de lumină și de   bucuria   trăirii acelei armonii pe care  doar arta adevărată  încălzește  și încarcă sufletele!
Mulțumiri  și felicitări tuturor celor care, prin    talent,  seriozitate, implicare  și dăruire  ne însuflețesc serile de  joi, apropiindu-ne  de   Muzica adevarată,  arta  sunetului  divin!

joi, 5 septembrie 2019

coboară seri, coboară zile

MAMEI MELE

...poate  veți încerca  să-i  îndepărtați și pe prietenii voștri. măcar pe unii dintre ei,  de  boala umilirii  și a  batjocurii.

Vorbiți-le. Vorbiți și cu cei care insultă sau chiar cu cei care  lovesc ori  se  bucură atunci câns sunt martori la necazul altcuiva. Vorbiți cu oricine se arată dornic să adculte.


Încercați să stați de  vorbă până și cu aceia care râd de voi, care vă condamnă și vă umilesc. Nu le dați importanță, ci încercați iar și iar   să le vorbiți.”
Amos  Oz/”Deodată în adâncul pădurii” / 157.


Dincolo de  ajurele perdelelor croșetate de  mâna  niciodată obosită a mamei, fulgi  cuminți de nea dansau în voia lor, seara de iarnă torcea  și ea, ca  firul din furca prinsă-n brâu de maica  Fănica..
 Bunica mea dinspre tata avea regulile ei privitoare la respectarea datinilor, dacă soarele a apus, au trecut și interdicțiile sărbătorii, așa  că putea  să toarcă fuiorul alb/cenușiu, din care urma ca mama să-mi împletească un pulover pe care să-l port peste uniforma de școală.
Se încheia seria sărbătorilor de iarnă cu un bal, la care părinții mei și  prietenii lor aveau să petreacă toată noaptea. Din cozonacii copți în cuptorul cu vatră, ne lăsaseră și nouă unul, înjumătățit, deja, de pofticiosul meu frate. Petrecerea avea și partea ei de ospăț, cu vin , un fel de  friptură rece  de porc și, neapărat,  cozonac.
  Într-un colț al  camerei luminată  de o lampă  cu picior, fratele meu  chinuia vioara    scoasă dintr-o bucată curată  de  tulpiă de porumb..
Eu nu mă puteam dezlipi de cartea  începută de  dimineață, o carte  cu copertă  albăstruie, ”Serile în cătunul de lângă  Dikanka„

De  Nikolai Gogol.
 .Revăd  cu  ochii  minții și ai sufletului, mai mult  starea mea de copil, în clasa  a VI-a,în care povestirile fabuloase alergau una după alta, în ecou de mesteceni  albi,cu nobili și țărani,  diavoli și alte fantasme, spaime și emoții, cazaci, luna  și cerul,  mister și   fapte  incredibile, întâmplări  care, deși mă speriau,   îmi țineaiu  mintea și curiozitatea prizoniere.
Era  cald și bine în casă, fusul   bunicii sfârâia  printre  degetele ei asprite  de  muncă, Dincolo de perdele  noaptea se așternea în plapumă pufoasă.
  Mi-am aminit  că a doua zi începe  școala și eu  nu mi-am pregătit  bluza și șorțulețul  de uniformă. Am găsit destul jar în sobă, l-am pus cu grijă în  fierul de călcat, de fontă groasă, și , ca să nu se încălzească prea tare,( mai pârlisem  zdravăn , în vară, o  fustă  de stofă albastră) am ieșit  afară  să-l răcoresc puțin.
 Se lăsase ger, clipoceau pe cer   stele răzlețe, roteam  cu mâna dreaptă fierul încins.  Pentru o clipă,  realitatea a devenit parcă vis, dinspre poarta grădinii, pe care doar o ghiceam,  simțeam venind  jivine.
 Cătunul Dikanka se năpustea  cu lumea lui de  animale fioroase către mine.
Poate  că am țipat, poate  că maica  Fănica   m-a strigat... M-am trezit cum  brațele  ei calde  mă așezau  în patul  meu dinspre fereastră..


Aseară,citind  cartea  lui Amos Oz„Deodată în adâncul pădurii„ o carte  pentru toate  vârstele, despre motive  primordiale, despre tradiții biblice și despre  tainele  vieții, m-am gândit la întâmplarea aceea., din noaptea ultimei sărbători de iarnă, când  mama  mea , în rochia   verde, știu sigur, dansa frumos la  bal.....
Astăzi  este  ziua ei  de naștere...

duminică, 18 august 2019

triumful vieții în „zbor deasupra unui cuib de cuci”

Un film tulburător, inspirat de  un  un roman uriaș.
O metaforă dezvoltată într-un titlu, în care „cuibul „este realitatea însăși, ca un mare spital de nebuni..
Zborul este viața!

Cu   vreo câteva  zeci de ani în urmă, la  Casa  Sindicatelor, din oraș,  am văzut piesa ” Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Ce rețin  este figura   lui Florin Piersic, statura lui urieșească, rebelul pușcăriaș, care   în finalul piesei”zboară„ din otrăvitorul „cuib de cuci.”


Din nu știu ce motive, nu am intrat în posesia romanului  lui Dale   Wasserman.  Și nici nu am văzut filmul.
  L-am văzut ieri, la capătul unei  săptămâni încărcate cu de  toate, într-o sală  cu puțini spectatori-  mare păcat  să ai  șansa  de a  vedea un   fim   de Oscar  total,  cu un actor cu    multe carate  în  interpretare.
Un film în  care  lumea reală   este pusă la microscop. Lumea, ca un   spital pshiatric. O lume  care  „vrea  „ să-i repare  pe  suferinzii   dominați de frică  printr-un ritual  tiranic.  medicație, la ore  fixe,  terapie de grup, excluderea totală  a  bucuriei, a râsului.
  Într-un asemenea  balamuc, coordonat  de  implacabila asistentă -șefă,  ( cineva îmi spunea  că i-a plăcut  artista sau personajul pe care  ea l-a interpretat,  pe  mine  m-a   speriat  ucigașul  cinism matematic  al respectivului personaj, așa  că  am urât-o tot timpul pe dichisita  femeie) este adus  Randle  McMurphy,   un pușcăriaș  bolnav de setea libertății.
Prin el, eu, spectatoarea, am fost tot timpul de partea țelului acestuia- acela  de  a-i vindeca  pe  bolnavii ținuți în  înspăimântătorului  spital.
În opinia  mea,  din   temătorul  „cuib de  cuci” ”zboară”,  în feluri total diferite  trei  destine.  tânărul bălbțit, terorizat de  frica   pe care asistenta-șefă, prietenă cu mama lui  i-o  tot  cultivă, ” zboară” în moarte,  prin sinucidere, după ce   trăise o noapte de dragoste  reprimată în  viața   de dincolo de zidurile spitalului.
 ” Zboară” rebelul luptător  pentru libertatea  totală, Randle,  ucis de unicul  său  prieten,Căpetenie, care  nu suportă ca acesta să fie  perceput de ceilalți  ca o  lepădată  legumă, după ce  a trecut prin ”purgatoriul    lanțului  de  șocuri electrice.
Superbă  alegorie  a mitului  jertfei pentru creație!!
Colosul  ”înaripat„ Căpetenie, reușește  să spulbere  sofisticatul  aparat de șocuri, sparge  cu el ” fereastra-zid”, care   ținea în prizonierat  18   trupuri  și tot atâtea conștiințe, spre  a   zbura    spre culmile  albe ale  libertății Canadei!
Viața  ca zbor!
”Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi.”
”Ce facem cu peștii mici?
Cu ei, prindem peștii mari”


vineri, 16 august 2019

poate că speranța mea

 are legătură- legătura aceea  invizibilă,  greu de  înțeles de unul care  s-a născut și a trăit la oraș- cu   faptul că eu am deschis ochii pe  mâinile  bătătorite de muncă ale   tuturor adulților din jurul meu. Sau   cu  un fel de continuă neobosire, de primăvara până toamna târziu,  pentru că munca la țară începea de cum se îngânau   zorii în  trâmbiță cocoșească și se termina seara târziu.  Abia atunci  omul își  liniștea  oarecum  trupul , mintea și sufletul.
  Oamenii aceia  pe care mi-i aduc   foarte bine aminte erau cinstiți.Munceau mult, se odihneau pe apucate,   se  bucurau  din întâmplare,  vindeau ce le prisosea în gospodărie -  legume, brânză, lapte, păsări -altora  care, fie veneau de  la oraș, fie că erau  leneși.
  Pe oamenii aceia eu îi iubesc și astăzi!
 Mă încăpățânez să cred  că   în aceeași  credință   își vor fi crescut ei  copiii și nepoții.
  Când  ajung în fața  tarabei   pe care vânzătorul  și-a etalat  produsele,  caut ochii    ființei  care  vinde.    Vreau să găsesc  în ei ceva  din  bucuria de-o clipă, că  omul este  bun.  Că vinde  ceea ce  ar pune și pe  masa   familiei lui.
.
Deunăzi, în piață, am auzit cea mai dură, și  grea, și  aproape imposibilă constatare:  

„roșiile  rezistă mai mult decât lădițele....”

     Țăranul- doar  cu numele- fără să clipească, îți vinde , la prețuri care tooot cresc, castraveți  în care a pompat  chimicale, pepeni  croiți parcă întâi  pe  hârtie, că toți au aceeași mărime  și  aceeași formă,  prune și struguri, cartofi ,vinete și roșii  în care  cu greu poți recunoaște  gustul  de legumă.
Sau de fruct.
Mergem înainte...și ne mai gândim la  Arghezi .
”Bade Ioane, m-as gândi să-ți fac
Un cântec nou, de ți-ar mai fi pe plac....”
Și la   Petre  Țuțea. 

”Ţăranul  este omul absolut.” 
Și  la Emil Cioran :
„Nimic nu este mai original decât ţăranul.”

marți, 6 august 2019

din culisele

    (  transparente) ale  vieții mele de profesoară


Viața  este, cred, ceea ce facem noi din ea. Noi și cei  din jurul nostru.
Astăzi este ” Schimbarea  la  față”.Cei mai mulți dintre  noi  ne declarăm, fără ezitare,  creștini ortodocși.

Era o vară  toridă, terminasem al doilea an de meserie,  prima  vacanță  din viață la mare. Era  mic  copilul meu cel mare, eu- restanțieră cu două săptămâni de „activitate„ la școală.
De cum am coborât din autobuz, după  aproape două ore de mers, plecarea era din autogară,dimineață, la  6 și un  sfert,  în holul mare al școlii  mă aștepta  directorul ,despre care  prietena mea, profesoara de germană, care  făcea și activități de secretariat, îmi spusese  că, studiindu-i  cartea de muncă, a aflat că respectivul, fie-i țărâna ușoară, ( Doamne, mulți nervi mi-a tocat), terminase o școală  de silvicultură, completată   naiba știe cum  cu niște adeverințe.
Școală mare, frumoasă, cu etaj,  satul și el bogat: Izvoru.
După salutul meu timid, omul cu ochi cenușii în fața căruia  toți navetiștii, vreo  zece la număr, tremuram, îmi spune  că activitatea mea, pentru două săptămâni, începând cu acea zi de august, înseamnă  să merg la  cules de  gălbenele (plante  medicinale, nu-i așa?) undeva, la vreun kilometru de școală, unde  instituția poseda  un teren  pe care îl lucraseră  elevii îndrumați de colega mea, profesoara  de  biologie, Flori Dode.
 Crezi că  am îndrăznit  să  scot măcar o vorbă?

Am rezistat  vreo două ore sub soarele  care  bătea tot mai tare, rochia mea albă s-a pictat  în  figurine  gălbui,  am predat femeii de serviciu  recolta.
  La  12 și  jumătate m-am urcat  în autobuz. Undeva, pe la  Cornățel,pentru  că mi s-a făcut  rău, am coborât.  O femeie care  scotea apă  dintr-o fântână m-a  văzut , m-a stropit, m-a dus la ea în casă .Mi-am revenit, cred  că am mâncat  niște prune, nu-mi puteam anunța familia, așa  că am  rămas acolo până la  sosirea autobuzului   de  seară.

După vreo cinci   ani,  deși  trecusem cu bine, nu doar eu,  un concurs de ocupare a  unei catedre   în oraș,  suplineam la  școala unde aveam să mă titularizez, după o adevărată bătălie  cu  Ministerul Învățământului,   patronat de  Aneta Spornic.

 Eram diriginta unei clase, în al cărei catalog figura  și  eleva E.B.. . O fetiță  tuciurie care locuia într-un bloc, nu prea departe de școală.  Avea mulți frați, însă  niciunul nu voia să vină la școală. 
Directorul-  de jenă, nu-i spun numele-  m-a trimis să o aduc la școală,  din pământ , din iarbă verde.
Nu știu dacă  mi-am propus vreo strategie, îmi amintesc doar  că  am bătut la ușa  soioasă, fără încuietoare,  a apartamentului,  a deschis un tip atât de  încruntat, că   aproape  m-am clătinat, era   tatăl  ei, au apărut   mai multe  capete  de prin  casă.  Am  spus ce trebuia și ce voiam.  Tatăl  și-a luat fiica de mână și mi-a încredințat-o.
  Fata   era  doar într-o  cămașă de  noapte, peste care  apa și săpunul nu  mai trecuseră de  multă vreme..
 Așa am adus-o eu în cancelarie.

Era   după  89. Vară, perioada  corigențelor.
O elevă a intrat, pe role, în cancelarie,  spre a cere informații în legătură  cu  ziua  în care  va fi ea ascultată la chimie.

duminică, 4 august 2019

despre femeie, despre școală, despre viață

Ar putea părea distractiv, dar nu vreau să fie.
De câte ori  merg  în orășelul  în care am fost elevă de liceu,  revăd ,nu doar cu ochii, câteva locuri dragi , câteva  case, apoi  gara, cu pasarela ei ruginită, sprijinită într-un timp,când  zilele  mele  se numărau în  pașii ca de soldat, dus/întors , dimineața de la   cămin către școală, înapoi seara, în același ritm dictat de  pedagog.
 Indiferent de starea  vremii.
Nu simțeam  ploaia, pentru că părinții îmi cumpăraseră un fulgarin  roz, Doamne, cât de  bucuroasă am fost   când mi l-a adus tata, împreună cu o curelușă de plastic alb, cu dunguțe roșii.  

Mi-am personalizat   sarafanul bleumarin!
  Pentru că  nu se află prea  departe  de liceu, trec  să   văd casa Domnului Bălcescu, profesorul nostru de fizică, cândva  o celebritate ,  cam uituc, în ultimii ani  de carieră, vizibil dominat de  teama  că noi nu-l mai respectăm, așa  cum  se întâmpla când era dumnealui  în floarea  vieții.
 Ascultarea  la fizică? coșmar!  dacă  erai al treilea  din șir  numai tu  primeai tirul ăla îngrozitor de întrebări, fără prea mare legătură cu lecția de zi. Se întâmpla  ca primii  doi ”ascutați”  să  primească  nota 7, în vreme ce tu ,trecut prin toate furcile caudine, erai răsplătit cu  un amărât de  5.

La teză,  dacă  nu  rezolvai problema,  în colțul din dreapta, sus , apărea  inconfundabilul  ”poem”- Alb în alb, nimic problemă, nota  4, Gh. Bălcescu.

   O casă mare, albă păstrează   într-un colț un fel de blazon, o fi ceva ce ține de arborele genealogic al  doamnei  lui, cu vreo douăzeci de ani  mai  mare.( băiat sărac, spuneau cunoscuții,  intrase într-o căsnicie  salvatoare... câte poante  circulau printre liceeni  despre sărmana femeie,  cu  chip de sperietoare, căreia  câte un școlar de încredere , trimis de  Dom  Bălcescu,  îi preda  o pâine neagră, bine coaptă)
Romiță, colegul meu  de clasă, nu prea  înțelegea  cum e cu scripeții,cu  forțele  paralele, intensitate și unități de măsură, așa  că , într-o zi, dom Bălcescu,  în timp ce tot încerca să-și potrivească  pe nas  năzbâtioșii de ochelari, supărat  din cale afară pe   adolescentul  ce părea tot mai mic în  fața profesorului ,  găsește   soluția  salvatoare:
”  Mâine să vii cu tată-tau, adică nu, să vii  cu mumă-ta.”
Eram într-a  X-a.
Noi, cei din bănci, am înțeles ce am vrut  Râdeam atât de tare, se crease așa o învălmășeală, că a trebuit să vină directorul, să stabilească ordinea.
  Dom   Bălcescu, săracul, își amintise imediat  că  tatăl lui  Romiță, învățătorul împreună cu care el făcuse armata,  nu mai trăia  de niște  ani...


 Întâmplarea  mi-a  revenit în minte,  după o  scurtă discuție  cu o fostă colegă de cancelarie, care  venea  de la o ”lecție deschisă”   de dirigenție. La clasa a  VII_a.
 „ Cine este modelul meu in viață?”
Copiii au citit in fata audienței, în majoritate doamne profesoare‚ compunerile aprobate cu câteva zile înainte. ( că așa ”ies” lecții perfecte)
Cum era și firesc, la o ”lecție demonstrativă”, mai scapa și amănunte neluate în calcul. O fetiță a spus: ”modelul meu este mama. Mie îmi place mult de mama mea.„
 Și mie îmi place de mama ta, a completat, 
făcând cu ochiul, către asistență.  profesorul/diriginte,  renumit, nu doar în cancelarie, pentru poantele lui răsuflate,  pentru nesuferitul  lui stil bășcălios..
Copiii și-au ațintit privirile spre colega lor. Fata  și-a plecat, rușinată, capul.
Mâ întreb așa,  pur și simplu, cum ar fi , dacă  fiecare  clasă de liceu sau de gimnaziu  ar  avea în încadrare câte un  personaj   care, în ciuda  vârstei înaintate și a unor  metehne  nesancționate  niciodată de superiori, că , domle, este  profesor cu  vechime,   ține  cu ghearele și cu  dinții de scaunul din spatele catedrei....

"Gândurile oamenilor urmează în mare măsura înclinațiile lor; spusele urmează învățatura și părerile primite din afară; faptele lor sunt, însă, cum s-au deprins să acționeze”-

Francis Bacon
 "Eseuri.„

luni, 29 iulie 2019

Albastrul cerului, tot mai gri

 Așa  văd eu, astăzi, România.
Da. Cândva casa asta a noastră,a tuturor celor ce-și zic români, avea temelie solidă, iar acoperișul din șindrila lemnului de codru fusese bine lucrat.
Casa trainică îi proteja  pe  oamenii  ei de rele, de ploi și de zăpezi.
 Le crea  siguranță.
Astăzi, temelia se clatină, iar acoperișul este putred. Ferestrele au încremenit în orbitele lor întunecate, ușa nu mai are zăvor, bătrânii odihnesc prin cimitire, rareori îngrijite, copiii și nepoții au plecat care pe unde... .
În curtea îmburuienită, mai încearcă, așa, câte un temerar să deagă una/ alta...Cu prea puțin spor.
Dealurile sunt tot mai sărace, iar cerul și-a cernit obrazul.
România plânge.
 

miercuri, 17 iulie 2019

despre a fi

”Eu sunt un băiat de la țară. Mergeam  cu vaca, cu picioarele  goale...Imaginați-vă că băiatul  acesta  a luat masa  cu  Regina Angliei.
Orice e posibil în viață, orice!
Trebuie doar  să avem mereu forță și acea determinare de a ne urma  visurile”!
Radu Beligan

marți, 16 iulie 2019

”dezlegată iar, aripa vrea să fie călătoare...”

Nu, să nu crezi că sunt Alpii” cu a lor frunți de gheață”. Imaginea este de la Bușteni.
 Așa cum sunt multe locuri ale noastre: splendide  în sălbaticia  lor unică, atinse  cu talpa bătucită de glod și de gropi, neîntrecute în tăcută  așteptare. 
 Câtă(mai) pot duce.

duminică, 14 iulie 2019

există un fel de a tăcea care întreabă


(sau cum se întâmplă lucrurile)
Ziua de ieri a  căpătat strălucirea aurului muncit  cu caznă , tenacitate și perseverență.

 Ne-am bucurat pentru victorie, au plâns  inimi și ochi, minunea se numește Simona!
Ce bine că-i suntem contemporani!



În vremea asta, un coc mereu apretat  se vrea cocoțat  pe scaunul președintelui țării.( dacă așa  va  dori partidul)
 Doamne, la  câte încercări ne mai supui?)


 14  Iulie- Ziua  Franței.
 Iubesc țara asta  din care am văzut  cât se poate  în  două treceri. Dacă m-ai întreba  ce-mi place  mai mult și mai mult , nu aș  găsi  ordinea  potrivită. Iubesc   Sena , când verzuie, când  incoloră, în care  se scaldă atâtea imagini  incredibile,  mă gândesc   și la   bărbuța roșcată a unui buchinist  fără vârstă, de la care am cumpărat”Poemes  saturniens”,păstrez în colț de suflet  silueta   bătrănei   Notre- Dame, așa cum era ea la  la începutul  toamnei trecute.
Cum să uit tulburătoarea  Normandie  medievală,  cu a ei  Jeanne  d, Arc, Omaha   Beach,  Mont -Saint- Michel, tapisserie  de Bayeux ,  castelele   de pe valaea  Loirei, cu  acel paradis, Clos Lucé , al lui Leonardo  da  Vinci?
Dar mai mult și mai mult mă duce  gândul la strălucitoarea, în apus, divina
 Sacré -Coeur, maiestuoasă  în  albul  ei  de vestală.

Din poarta inimii ei, am văzut  Parisul,mișcător  furnicar, în toate culorile  firii!

Aseară, l-am ascultat  pe   Bernard  Pivot, cu seducătoarea lui  franceză, în dialog cu o doamnă care poartă un nume  voievodal. O admiram pe vremuri,  lucrurile se mai  schimbă, pentru că și  oamenii au multe fețe.
Zice domnul  Pivot, recunoscut ziarist cultural :” Îmi pare rău că nu l-am intervievat pe  Emil Cioran,mi-ar fi plăcut să-l fac să-și povestească viața, să vorbească despre cum a învățat franceza, cum reușea să scrie într-o franceză perfectă, nefiind limba sa maternă, cum își scria carțile, mi-ar fi plăcut să-i vad manuscrisele, cum lucra, cum își relua textele de la un an la altul, cum le corecta. Mi-ar fi venit spontan în minte o grămadă de întrebari”.


   Îl ascultam pe scriitorul  din a cărui operă  cităm  câteva titluri:
”Dragoste în vogă„,„Viața acolo” , cronici,„Critica literară” , eseu, ”Fotbal în verde”
prezentare la ”Scrieți, citiți și discutați despre acest lucru”. „Zece ani de literatură mondială în 55 de interviuri ,Prefață la „Biblioteca Ideală „
”Dedicarea dictionarului iubitorului de vin „”Cartea de ortografie”( prezentare)

Admirabilul  povestitor, astăzi  posesor  al  unei case  în   zona  (cea mai) selectă a  Parisului, își amintește  că,  elev de liceu fiind, în zilele de  joi și de duminică,  își ajuta   tatăl - mic  comerciant- distribuind  saci  de cartofi pe la diverse case  burgeze.  
Ce bucurie că a învățat într-un liceu de  băieți, pentru că  dacă școala ar fi fost mixtă, ar fi trebuit să dea ochii cu câte o fată, atunci când  suna  la vreo ușă  din selectul cartier.  Și nu i-ar fi fost  prea simplu să explice   ce caută el pe acolo.  De  colegii-băieți  nu se sfia deloc.

Zice  mai apoi acest fascinant  domn că,  dacă  ai o duminică  rea, adică dacă te strivește singurătatea, nu te impacienta: sună-ți un prieten. Sau caută-l. Dacă nu răspunde, ia o carte pe care ai citit-o  cândva  și ți-a plăcut. Vei descoperi  că  te simți în siguranță. Fiecare cartea are  ceva din tine. Și apoi, ea este  un prieten sigur, tăcut, te lasă cu amintirile pe care  nu vrei să le povestești niciodată, în vreme  ce chiar prietenul  devotat poate fi  curios..
Răspunsul  îl  tăinuiești, este zestrea  ta  nemuritoare.Și  cât de  bine  îți face să ai ceva  doar al tău și numai al tău!
Pe oameni,  că tot la ei ajungem,  ar trebui să-i  bănuiești de bine, nu de rău.
Da?
În 1992, a refuzat Legiunea de Onoare și a declarat: "Este o premieră pentru notorietate și nu vreau să sfârșesc cu panglica mea roșie în fața oamenilor pe care îi admir și știu că ei merită mult mai mult decât mine. Și al doilea motiv, întotdeauna am crezut că un jurnalist în activitate nu ar trebui să o accepte. Se întâmplă ca stânga mi-a oferit-o, apoi dreapta, apoi stânga și mi se pare că, dacă aș fi acceptat, aș fi puțin mai puțin liber. "

Cum să nu iubești o asemenea  gândire,  pe care o admiri, fiindcă în esența ei, este  total liberă ?
 Vive  la France!

marți, 9 iulie 2019

urări

Dacă nu zilnic, cel puțin săptămânal, urăm cuiva apropiat/drag/cunoscut ceva :
La mulți ani!
Sănătate, că-i mai bună decât toate!
Somn ușor!
Mult noroc!
Succes!
Zi bună!
Noapte bună!
Adunăm în cuvinte gândurile noastre frumoase, sperând să ni se întoarcă. Sau, pur și simplu, facem urări, pentru că asta simțim.
A apărut, nu se știe când, un fel de urare:
serviciu ușor! ”„rostită, în general, fără u.
Stau și mă întreb ce gândire o fi dincolo de vorbe..adică cel care merge la slujbă, că o fi la stat, că o fi la particular, că o fi sezonieră sau cine știe cum.. să nu aibă nimic de făcut?
Să nu-l deranjeze nimeni cu nimic?
Să-i treacă orele printre degete?
Și să se trezească doar în ziua de leafă?
Îmi amintesc vorba unei doamne, semnam aceeași condică, zicea ea , așa, când o întreba cineva de ce întârzie la ore:”la cât sunt plătită, e prea mult că am grijă de ei( de elevi) să stea în clasă și să nu bată țurca pe maidan..”
p.s. în urmă cu niște ani, nu chiar foarte mulți , umbla o altă vorbă: ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim..
Să mai zică cineva că nu ținem unii la alții
!🙂