vineri, 24 mai 2019

Erotopoetika

”Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea - veşnicii.”
Lucian Blaga
Cu cea de-a treia zi a sărbătoririi celor 12 ani ai Filarmonicii Pitești și-a ales ca temă- metafora!

La capătul unei zile furtunoase, „Erotopoetika”: „De la Eminescu la Baudelaire. De la Maria Tănase la Edith Piaf” a venit ca un buchet de muguri proaspeți!
Un spectacol de muzică, vers, dans, cu Izabela Barbu, actrița Oana Dragnea, percuționistul Lucian Maxim și pianistul Alexandru Burcă. Regia, Toma Enache.. Un spectacol în care regizorul-recitatorcare și-a dorit, să ne amintească, prin vers și sunet , fără fardul care ar acoperi realitatea, marile întrebări ale vieții.
Dincolo de tulburătoarele întrebări despre naștere, viață și moarte, spectacolul ne-a reîntânit cu poezii mai mult sau mai puțin cunoacute, semnate de Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Miron Radu Paraschivescu, Geo Bogza, Baudelaire, Ion Barbu- admirabilă interpretare a poemului ” După melci”, și cu muzică veche autohtonă, completată cu piese din repertoriul fascinantei Edith Piaf .
Un spectacol cu și despre femei care iubesc, suferă, se dăruiesc, resping și cheamă!
”Când te-am privit întâia oară, știu
Că incetasem singur să mai fiu.
Fântana-n zori, cu apa neatinsă,
Foșnea ca marea, dimineața, încă
Zăloaga noptți, cât statuia-n stâncă.”
Miron Rasdfu Paraschivescu

O seară cu sufletul întors către poezie!

miercuri, 22 mai 2019

Orașul lui Mircea Voievod

În drumurile  mele spre centrul orașului,  îmi place,indiferent de strarea vremii,  să -mi odihnesc  privirea  pe statuia  Domnului Mircea.
Străjer peste  timp, el scrutează  marile  bulevarde ale orașului,  alăturând : teatrul ”Alexandru  Davila”,  Muzeul de Artă, Primăria,  colegiul ” Brătianu”, toate învăluite,  în luna mai , în parfumul castanilor  și al  florilor  ce-și răsfață  culorile sub cerul mereu schimbător.
Măreție, demnitate, sobrietate!
 Spre cinstirea marelui   voievod,  școala în care  am muncit  eu mai bine de un sfert  de  secol se numește ”Mircea ce  Bătrân”.

Atestarea documentară a  Piteştilor se datorează domnitorului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418) care, la 20 mai 1388,printr-un hrisov  dăruia mânăstirii Cozia o „moară în hotarul Piteştilor”. Datorită aşezării sale geografice,  urbea  aceea, Piteștii de astăzi, a fost o localitate importantă, din punct de vedere comercial.
  În 1461, documente oficiale atestă „Calea Giurgiului”, parte a drumului care făcea legătura cu oraşele Giurgiu, Piteşti, Câmpulug-Muscel, Braşov. Negustorii piteşteni făceau comerţ cu oraşele Braşov şi Sibiu . 

 De atunci sunt recunoscute și viile de pe dealurile  care  înconjoară locul.
După niște ani, Piteștii,  prin document domnesc, capătă  statul de oraș.
  În  vremea domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521), Piteştii sunt capitală vremelnică a Ţării Româneşti şi tot în  secolul al XVI-lea, oraşul se dezvoltă ca târg şi este martor al luptelor pentru domnie. Mai apoi, începând cu anul  1546, Piteştii apar  în hărţile epocii. Evoluția  urbei   înregistrează    importanță  istorică, mai ales prin sprijinirea domnului  Mihai Viteazul.

 Începând  cu domnia lui Constantin Brâncoveanu , trecerea  domnilor  către  București  era întâmpinată în  urbea  de pe Argeș.
Piteștii   au  dat istoriei  boieri  cu dragoste de  neam și de  țară: Brătienii și Goleștii.
La 3 octombrie 1863, Doamna  Elena  Cuza a venit în vizită la  Pitești . 
I s-a pregătit atunci una dintre cele mai pline de fast și de respect primiri. Orășenii i-au organizat intrarea în urbea lor, pe sub arcuri de triumf, împodobite cu ghirlande de stejar.
La Palatul administrativ, seara au avut loc un banchet și un concert de muzică populară românească autentică.

 În cinstea adoratei  Doamne!
Zilele acestea,   Domnul Mircea  a fost martorul  unor evenimente speciale, care  au omagiat 631 de ani  de  atestare istorică.
Flori  și  respect smerit  pentru  Domnul  a cărui personalitate se asociază  în mintea oricărui școlar  de ieri și de astăzi cu admirabila metaforă  eminesciană:
”  iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

luni, 13 mai 2019

trofeul de mai

Cum își aleseseră ei locul, nimeni nu mi-a spus vreodată. Nici nu am întrebat, liberă în jocul meu de nimeni stăvilit, nu aveam vreme să întreb, mă minunam de tot și de toate.
Și tare bine-mi mai era!
La intrarea în curtea casei părintești , străjuia dudul. Blând, uriaș în verde armură, fructe dulci, mai întâi roz, mai apoi negre.
Degete colorate în miere culeasă!
În spatele curții, separând -o ostășește de livada cu pomi, se înălța, măreț crai, nucul.
Încă un pic și s-ar fi întrecut cu toți norii.
Ținea bine în crengile lui un leagăn numai al meu.
Au dispărut, rând pe rând, odată cu anii, eu am plecat, o vreme i-am pierdut în povestea altor cărări, ce mare dușman este și timpul....
Într-o toamnă mierie, când, printre garduri, se buluceau tufănele, pe aleea dinspre poartă , către intrarea în prima școală, unde aveam să fiu profesoară, în zbor fără țintă, s-a oprit dinainte-mi, proaspătă, în dans arămiu, prima nucă...și-ncă una...
Ieri, iată luna mai își țese jumătatea, venind către casă, din nucul verde acum, valsând chiar cochet,pe lângă umărul meu , a picat o nucă.
Am cules-o ca pe un trofeu, întrebându-mă cum își va fi încleștat ea atâtea luni nevăzutele-i degețele de nucă ce este , învingând ploi și zăpezi, vânturi și timpul..
.☺️

vineri, 10 mai 2019

”Nu-i așa că avuțiile-s amăgitoare?”

 ” Ispitele lumii sunt multe și de tot felul, dar nu sunt spre folosul omului; averea ademenește pe om, ș-apoi îl scârbește; așa și bobul de mărgăritar, e mai mare și mai cu preț decât bobul de orez, dar sparge dinții.”
Alexandru Odobescu, ”Mihnea  Vodă cel Rău„,capitolul  II.

Cred  că am citit ” Alexandru Lăpușneanul ” și ” Mihnea  Vodă  cel Rău. Doamna  Chiajna„, în aceeași vacanță de  iarnă-  prima   mea  vacanță de liceană.
Înainte  de a merge la liceu, grație unor generoși,  posesori ai unei  frumoase biblioteci, în care  se rătăciseră câteva   romane franțuzești,  îi descoperisem pe   Balzac și pe  Stendhal.
În capătul uliței,  două gospodării mai departe de  noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii, de ghiveci. Le îngrijea cu drag  coana Vetuța.
Își împletea părul în coc.
Îmi plăceau papucii ei ușori de catifea.
Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea în șoaptă despre asta-fusese la canal. Fratele lui trăia în Bărăgan..
În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți. Câte una. O înveleam într-o foaie de ziar , nu îndoiam foile . Când îmi întrerupeam lectura, puneam un semn , lucrat  pe pânză de etamină,  în  orele  de lucru  manual.
Domnu' Ionel purta halat de casă. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.
Când nu duceam cartea la timp, ma privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui mi-a spus primele cuvinte în limba franceză și în germană. Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita , dar nu spunea prea multe vorbe. Înțelegeam că nu sunt greșeli.
Odată, când a venit vremea sa dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.
Cum aș putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat- fără să le cer- atât de mult din frumusețea sufletelor ?
Tanța  Marinescu,  și  tu, Stan Vasile,  vi-i amintiți?

 Din biblioteca sătească citisem cam tot. Multe  cărți din ” Biblioteca pentru toți”, niște  cărți  gălbui , foșnitoare, pe care,  de cum le deschideam,  nu le  mai lăsam deoparte până la ultima   pagină . Și literatură  rusă :  Gogol, ce scris  extraordinar,    ce fascinante descrieri!  N-o să uit niciodată ”Serile din cătunul de  lângă  Dikanka”, cu  lumea  lui fantastică,   ascunsă într-o groapă în care bănuiai că trăiesc oameni   doar  văzând cum iese  fumul în rotocoale. Și  Gaidar ...
Nuvelele   lui Negruzzi și    Alexandru  Odobescu  mi-au deschis o perspectivă, recunosc, uluitoare, în legătură  cu  ideea  de   român și  de istorie.
Aveam   paisprezece ani.
Sentimentul   a  fost   imposibil de  a-l descrie..
Ceva  care  nu se compara  cu   atmosfera   lecturilor mele de până atunci.

  Văzând   și eu, așa ,  pe apucate,  ce  s-a petrecut  ieri  în  țară, simt  cum    mă inundă un  sentiment  pe care nu știu să-l definesc.
Parcă retrăiesc momenttul acela  când  am descoperit   mottoul  din scrierea  lui  Negruzzi:” Dacă voi nu mă vreți, eu  vă  vreau”...

sâmbătă, 4 mai 2019

”Vezi, atunci mi-a dat prin gând

Că tot stând şi alergând
Jos în vraful de foi ude
Prin lăstari şi vrejuri crude
S-ar putea să dau de el,
Melcul prost, încetinel...
Din ungher adânc, un gând
Îmi şoptea că melcul blând
Sub mormânt de foi, pe-aproape

Cheamă omul să-l dezgroape...” 
Ion Barbu


Ghemotoc  rătăcit.
Nu cred  să fi aflat  că  un copil cu suflet    i-ar  cânta să se arate cu  coarne  cu tot.
Preocupat de ale lui , își  duce  în spate casa cât o gogoașă spongioasă.
 Cu spatele în ușă.
.Aș  fi vrut    să-i  rostesc  un poem.
Despre cât de blând se răsfață  florile   din dreapta lui, în freamăt zglobiu de buchețele  parfumate, risipite  între  frunze  lucioase.
 În dans deslușit  de  guguștiuci neobosiți, pe crengi împletite.
Despre  trecătorii  mereu grăbiți.
Sau aș  putea să-l întreb. cum e  să   fii melc?

L-am descoperit de dimineață tocmai când traversa aleea..
Chiar că este fericit!
 Întâi de toate , nu are grija zilei de mâine. Deschide ușița  casei si  prânzul. este  gata.
Ce poftește!
Casa ?
O  are de cum se naște.
 Pe măsură, fără proiecte, spaime sau griji.
 Nici prea mică, nici prea mare. Cât să-ncapă.
În spinare!
Nu i-o fi nici lui ușor s-o poarte peste tot.
Dar cu ea mereu în spate este in siguranță.
 Nu  vrea musafiri, trage zăvorul.
 Nu vrea zgomot, se inchide pe dinăuntru.
Il deranjează căldura?Trage storurile
Lumea?
Cu ale ei..

Melcul și-a scris propriul poem.
În transparente dâre albe.//

vineri, 3 mai 2019

”Exită doar două moșteniri

de durată pe care sperăm să le oferim copiilor noștri-una, rădăcinile, cealaltă, aripile.”
Goethe



Unii  vin pe lume, având tați  savanți, artiști, generali,  securiști,preoți, învățători.
.Învățați  sau   neștiutori.
 Bogați sau săraci.
 Buni sau  altfel.

  Tatăl meu era  tata!
  Al treilea  dintre cei șapte  frați. 
 Blond, spătos,  nici înalt, nici scund, cu ochi albaștri- o moștenise  pe  mama lui, maica Fănica.   Cu umor, dar și  foarte exigent, chiar aspru, dacă ar fi  să mă gândesc  la  o nescrisă listă  de  îndatoriri care-mi reveneau.
   S-a  născut   în 3 mai  1919. Adică, în urmă cu o sută de ani, din care, pe pământ , și-a trăit doar șaizeci și unu.

 A mers la școală   când, încă,  nu împlinise  șase ani, în locul  surorii mai mari, tușa  Lia, care nu prea se omora  cu învățătura.
Din ce-mi spuneau  bunicii și unchii ,era  cel mai înteligent  dintre toți frații.
 Chiar și el   mai  povestea așa, seara,  când , dacă nu-mi terminasem lecțiile, mă  mai ajuta.
 Sau  când  înainte de culcare , ne cânta  la muzicuță.  Se deprinsese, mai  întâi, cu  balalaica. 
   Îmi plăcea  să-l ascult cântând. Și  mama  cânta. Și eu.  Fratele meu  nu  prea se încumeta, știa el de ce. 

De la tata, am învățat, în clasa a  IV-a, să calculez  toate  volumele și ariile diverselor  corpuri  și figuri geometrice . Exercițiile    le făceam pe  bucățile mari de lemne  din curte. 
 Și poezioare  rusești  m-a învățat- le știa  din prizonierat.
Erau grei anii  când  deschideam eu ochii  spre lume- tata i-a înfruntat, cum s-a priceput, cu  urcușuri și multe coborâșuri,  dar  cu  un fel de  tărie, de care mi-am dat seama   abia după ce l-am pierdut. 
 La  cinci ani, după  moartea mamei.
Eram în clasa  a  II-a, când învățătoarea mea, doamna  Ana Tănăsescu, despre care tata  zicea  că are  limba  spartă de rea  ce este- îl învățase și pe el carte-  m-a trimis acasă, cu   cerere  de semnat pentru intrarea părinților, cu pământ și animale  în întovărășire. Mi-a spus  că  dacă tata nu semnează, să   rămân acasă.
 Tata a  citit-o, a oftat- renunțase  cu doar   un an în urmă la  buletinul de  București, pentru pământ - și a semnat.
  Eu   m-am dus  la  școală fericită.  
 Ce să fi priceput  din ce avea  să urmeze?
Astăzi este  mare sărbătoare!
  Mă  gândesc  cu dor  la  părinții mei,  la casa noastră, nici bogată, nici  săracă, la  toate  câte au  fost....

luni, 29 aprilie 2019

Cine a furat bucuria?

Ploua mărunt în seara Învierii. În fața bisericii de peste stradă se adunaseră , sub umbrele, persoane de toate vârstele. Priveam cu atenție fețele celor din jur. Și înainte de aducerea luminii, și după aceea. Am încercat să găsesc fie măcar un zâmbet deschis, luminos. Zadarnic. Și cântările au fost așa, pe repezite. Unii dintre cei prezenți i-au urmat pe preoți în biserică. Ceilați, cu privirile îndreptate către candelele roșii de plastic, păreau preocupați de un singur lucru : să păstreze aprinsă flacăra până în casă...

sâmbătă, 27 aprilie 2019

mergi la cer!

De Vinerea Patimilor,am cântat Prohodul.
La Schit.
Este o mare bucurie pentru mine, o stare pe care nu o pot descrie în cuvinte, pentru că este ceva ce se adună în suflet.


La fel de frumos a fost momentul înconjurării bisericii ,în cântec înălțat Domnului.
Din când în când, peste dangătul clopotului tresărea ciripit de păsărele.
In jur, verde pădurea, deasupra -cerul albastru, cântec
de slavă, bat clopotele, lumea se umple de speranță.
Și mulți tineri, n-a mai contat că unii aveau freze țepoase și blugi rupți în genunchi- toți tăceau smeriți, erau serioși, ascultau.
Pentru câteva ore, lumea aceea a vibrat în același sens- același crez nemărturisit.
Sigur, mi-aș fi dorit să fi mers în satul meu,din lunca Argeșului, inundat în miros de tămâie, de zambile( poate că se vor fi trecut, deja), de leuștean proaspăt, în satul meu cu mulți copii îmbrăcați în hăinuțe noi, sfioși, dar mândri...să fi salutat femeile cu basmale negre, adunate sub barbă!
În ”Vinerea Patimilor”, lumea toată este curată!
.
" Mergi la cer și te așază/ lângă Tatăl creator/ Tu ce lași în urmă pace/ Isuse salvator"

miercuri, 24 aprilie 2019

despre recunoștință

  O biată  ființă neajutorată și stângace stătea cu fruntea plecată și cu ochi rugători în fața unei minți înalte și profunde,  puternice și superioare.”

Puține de tot sunt zilele în care  nu  citesc fie doar câteva pagini, dintr-o carte.  Dintr-o carte  pe care  să o țin în mână, că  acum  există și posibilitatea  de a  citi cărți electronice, nu-i așa?
   În  mult prea tulburătoarea  noapte, în care a ars  Catedrala  Notre-  Dame din Paris , am  scotocit în bibliotecă și am găsit  extraordinarul roman al lui Victor  Hugo”  Notre-Dame de Paris„.
 Cu a lui apocaliptică Notă introductivă.
Filele sunt   îngălbenite de vreme, foșnesc  la o cât de  firavă atingere. Cartea  a cumpărată  în  27 aprilie  1971. 
Și citită   în săptămâna următoare.
Am răsfoit-o   cu grijă, încercând să-mi amintesc   pasaje și personaje, unele dintre ele  s-au ivit limpezi, altele  mi s-au părut  total necunoscute, așa  că mi-am propus  să recitesc   romanul.
  Nu oricum. 
Pe îndelete.
Din  fel și fel de motive,  unele țin de  faptul că în perioada asta , ca orice  gospodină,   a trebuit să-mi pregătesc casa de sărbători, să-mi întâmpin copiii cum se cuvine sau, pur și simplu, pentru că nu mi-am găsit   starea  potrivită.
  Ieri, a fost  sărbătorit   CITITUL. 
Pentru că prea multe au  fost treburile,  am citit puțin de tot, aseară, târziu.

 Astăzi, dis-de-dimineață,  am  luat  prima carte  de pe  măsuța din apropiere-  cartea  lui  Victor  Hugo.
 Am deschis-o la întâmplare., pagina194..
Dacă  ai citit  romanul sau  dacă ai văzut   doar filmul, trebuie  să  ți-l amintește pe înfricoșătorul Quasimodo..
În capitolul  IV, „Câinele și stăpțnul său„ se spune   „Exista totuși  o ființă omenească pe care  Quasimodo n-o cuprindea  în răutatea  și în ura  lui  față de ceilalți și pe care o iubea tot atât, dacă nu chiar mai mult decât își iubea catedrala.  Ființa aceea era Claude  Frollo„
  (Acesta îl  luase, îl adoptase, îl hrănise, îl învățase  să vorbească, să scrie, să citească, apoi îl făcuse clopotar.)
”De aceea, recunoștința   lui Quqasimodo  era  profundă, pasionată, nemărginită”...Pe cocoșat  nu-l mai legau  de lume  decât două  lucruri:  Notre-  Dame   și   Claude Frolla.„

Am citit   capitolul  cu un fel de  tristă, dar adevărată voluptate, pentru  că în paginile astea îngălbenite, am redescoperit fascinația  RECUNOȘTINȚEI.
.Multe ar fi de spus , de  comentat, de povestit. 
Poate că ar trebui să deschidem larg  ferestrele inimilor,  spre a  ne exprima recunoștința. 
 Către  cineva.
 Sau către  mai mult  de o  ființă, forță, energie.
 S-a adunat atâta  rău în jurul nostru,  este  ceva  ca un război  fără   săbii  la  vedere, ceva  care macină . neobosit, totul.
Trânte  verbale, cum nu ți-ai imagina...
. În Săptămâna  Patimilor, într-o țară, în care cei mai mulți  ne declarăm ortodocși..

Mă întorc la Quasimodo  și la credința lui.
”Fără îndoială că se aflau în joc și dragostea filială și devotamentul față de stăpân, dar se mai afla, de asemenea,  și fascinația exercitată de o minte omenească asupra unei alte minți.” 
Și zice   Victor  Hugo,  în încheierea capitolului -”vom spune deci  că bietul  Quasimodo îl iubea pe  arhidiacon  așa  cum niciodată un câine,  niciodată  un cal, niciodată un elefant  nu și-a iubit  stăpânul„.

luni, 22 aprilie 2019

despre smerenie cu un maaaare semn de întrebare

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel, ca o mângâiere  ivită de undeva, se întrec în  zvonuri  glasuri vioaie de păsărele. Cerul  își  revarsă  generos  liniștea albastră  peste  lumea adunată în  curtea  bătrânului schit.
Sunt, vorba poetului,  ”Floriile   cu soare și  soarele cu Florii!„


Curtea  schitului, scările și băncile  din jur  sunt pline de lume..
Figuri și frunți de toate vârstele- netede,  ridate,  deschise,  umbrite de  întrebări, bogații se recunosc imediat după cum  zdrăngănesc cheile bolizilor parcați  în afara  schitului, oameni sănătoși, alții   suferinzi, bolnavi,  fete cochete, capete acoperite cu eșarfe păstrate doar pentru  zilele  speciale,  fizionomii liniștite sau disperate,  chipuri îndoliate, ochi luminoși, priviri căutând în gol,altele  doar ascultând slujba,  griji,  ochi iscoditori de copilași treziți cu  noaptea în cap, blugi  rupți în genunch, toate  laolaltă.
Liniște , atâta liniște! 

 Doar  vorbele preotului   răsună    peste  pacea locului.

    Slujba se încheie , parcă,  mult  mai pătrunzător decât în alte zile de sărbătoare. 
Descoperi  în  predica  lui   atâta învățătură despre  curățirea de rele, despre cum să faci bine  fără a te lăuda, despre  a fi smerit chiar  atunci   crezi că  nimeni    n-ar fi mai puternic decât tine.
  Peste  capetele plecate domnește ceva  ca o cuminecătură.
Ai zice  că  toți sunt ca unul. Că vorbele  ajung  chiar în suflete.
Cuminte,  mulțimea așteaptă să-și primească  ramura  de salcie.
 Predica se încheie  cu o  caldă urare de   bine.

  Și în clipa aceea,  ceva,  ca  un vânt iscat cine-știe-de-unde, aduce   o vânzoleală  absurdă,  capetele se ridică, se sparge tăcerea,  mâini  multe se agită  pe deasupra altor mâini, fiecare  vrea   repede, cât mai repede,  mănunchiul  verde, pletos, de parcă ar fi pe viață și pe moarte.  omul a uitat să fie om,  ce înghesuială,  ce  vorbe,nimeni nu  mai ține seamă de nimeni, de  rost, de  vecini, de respect.
Vorbele preotului au   rămas suspendate undeva, într-un alt timp. Acum se  dă bătălia- care pe care.
Nu   pricep nimic.
Este prima mea   confruntare  cu  spiritul dezlănțuit al unei  mulțimi înfometate  de A LUA  CEVA CE I SE CUVINE.

CEVA CE SE DĂ .
  Pentru o clipă  , mă întreb dacă  numind -o  haită, ar fi , totuși, prra mult.
  Sunt fericită că am scăpat teafără.
Uitasem și de ochelari...

Dincolo de poarta  bătrânului schit, îmi adun  gândurile.  Atâtea întrebări   îmi aleargă prin  minte.
Cum să-i înțelegi pe oameni?
Ce forță nebună să-i schimbe  în câteva clipe? 

Mai rămâne  loc de  bine,    așa cum este  binele?
   Mult mai multe întrebări rămân  fără răspunsuri .

Se leagănă tăcuți brazii, adie un vânticel,   în parcul din fața  Grotei  râd în soare  flori în toate culorile  firii!
Tăcută,  pădurea își  arată  fața ei cuminte,  curată, însorită...

marți, 16 aprilie 2019

NOTRE- DAME de Paris, ca o pasăre Phoenix?




Emmanuel Macron: "Vom reconstrui Notre-Dame, acesta este destinul nostru profund"
 Matei Vişniec




de credință, de cultură . Era o coadă uriașă în duminica aceea fierbinte de august.. Ne-a venit rândul târziu, mie și unei colege de liceu. Cum am fi putut bănui că suntem privilegiate de a ne fi aflat, fie chiar pe fugă, în acest loc sacru? Acum inima Catedralei se zvârcolește în flăcări. Notre-Dame, ce tragedie s-a abătut asupră-ți....în Săptămâna Mare.?? Lumea toată te plânge... 

 ”De ziua mondială a artei, de ziua nașterii marelui patron Leonardo da Vinci, de ziua scufundării Titanicului, în ziua morții lui Abraham Lincoln...arde Catedrala Notre Dame din Paris. Se fac cenușă 8 secole de istorie. Un loc în care în secolul al XIV-lea se definitivează construcția, un loc care a fost prădat în timpul Revoluției Franceze, o bijuterie în care a fost încoronat Napoleon Bonaparte, o catedrală care a supraviețuit celor două conflagrații mondiale sângeroase, tendințelor de distrugere ale naziștilor. Ar plânge și Victor Hugo cu tot cu acel cocoșat de la catedrală, despre care citeam în copilărie. Vorbind despre vitralii, trebuie să amintim de cele trei roze ale catedralei, care reprezintă una din marile opere de artă ale creștinătății. Roza de sud, numită și La Rose du Midi, este un dar din partea regelui Ludovic al IX-lea al Franței și este consacrată Noului Testament. La începutul Paștelui catolic... Construcția a început în anul 1163, pe locul unui lăcaș de cult dedicat sfântului diacon Ștefan. În 1182, episcopul Maurice de Sully a sfințit altarul, dar construcția catedralei a durat din 1163 până în 1345. Salt în istorie până azi, 15 Aprilie 2019, când Catedrala Notre Dame din Paris este mistuită de flăcări... Nu arde doar un monument, nu arde doar un simbol al Franței, ci una dintre emblemele artei europene. Incendiul a izbucnit la ora 19:00 ora Franței...din neglijență, din dorința de a restaura, din...am rămas fără cuvinte.” „Istoria pe răzătoare” 

 ”Helali Salem Je pleure Paris , je pleure Notre Dame de Paris ,je pleure la splendeur de cet édifice qui part en fumée , je pleure la Culture et l'Histoire ...UN VRAI DRAME !!! je compatis , je suis triste !” 

 ’”ANÁΓKH” „Omul care a scris cuvântul pe zid s-a șters, acum câteva veacuri, din mijlocul oamenilor, cuvântul, la rândul lui, s-a șters și el de pe zidul bisericii, biserica însăși poate că se va șterge și ea curând de pe fața pămîntului. Asupra acestui cuvânt a fost făcută cartea de față. februarie 1831,„ Victor Hugo „....între morții mai de soi, oamenii au găsit, printre hîrcile acele hidoase, două schelete, dintre care unul îl cuprindea pe celălalt într-o ciudată îmbrățișare. Unul dintre cele două schelete, fără doar și poate al unei femei, mai avea pe el câteva zdrențe dintr-o rochie odinioară albă, iar în jurul gâtului un șirag de boabe de adrezarac cu o punguliță de mătase, deschisă și goală, împodobită cu pietre false, verzi. Obiectele acestea erau atît de lipsite de valoare, încât niciun călău nu râvnise la ele. Celălat, care îl ținea strâns îmbrățișat pe acesta, era scheletul unui bărbat, S-a observat că avea coloana vertebrală deviată, capul vârât între omoplați și un picior mai scurt decât altul.... ””Notre-Dame de Paris, volumul II, 349.

luni, 15 aprilie 2019

joi, 11 aprilie 2019

Cântă totdeauna

ca şi când te-ar asculta un maestru.„

Robert Schumann

Cum altfel decât înfloritor, putea fi concertul din această seară al Filarmonicii noastre, care anunță deschiderea ”Simfoniei lalelelor””?
Dirijor,tânărul muzician german, cu origini românești,Christian Câşleanu, concert/ maestru, Mădălin Sandu,
invitată, carismatica pianistă, Sânziana Mircea, mult îndrăgită de publicul piteștean.
Am audiat două frumoase piese :
*”Concertul pentru pian și orchestră în la minor, op. 54, de Robert Schumann, a cărui premieră a avut loc la 1 ianuarie 1846, Leipzig., la pian, fiind Clara Schumann, soția compozitorului.
*”Simfonia nr. 3 în Mi bemol major.”, de Antonin Dvorak
.Pentru câteva clipe, am revăzut cu ochii minții frumosul oraș Praga, cu a ei Vltava , în voaluri crețe de valuri, când liniștite, când învolburate, cu farmecul trecerii în același neschimbat ritm, al jocului de imagini care o înconjoară, cu același farmec al unui ieri suspendat între realitate, istorie, poezie, muzică!,orașul vechi.
O seară cu mult romantism și energie, cu delicatețe, varietate culoare și intensitate.
Broderii sonore în nuanțele firii!
Un concer frumos, ca o curată ploaie de aprilie!
Felicitări, Filarmonica Pitești!❤️

joi, 28 martie 2019

cerând elevului numai să tacă,

 nu vei reuşi niciodată să-l faci atent, nu-l vei face să progreseze, oricât te-ai chinui, dimpotrivă, cu cât îl sileşti să fie atent pe muteşte, cu atât îl vei tâmpi mai mult... Dar dacă îi dai să lucreze ceva, îndată mintea i-o vei cuceri, facând-o să se fixeze la obiectul tău.  ”


Jan  Amos Comenius

Astăzi este ziua lui.
S-a născut la  28 martie  1592, undeva, în Moravia. S-a stins la 15  noiembrie 1670, la Amsterdam..
Învățător, pedagog, lingvist, om de știință, teolog, absolvent  al Universității din Heidelberg.
„Părintele educației moderne”.
M-am gândit  la acest învățat din două motive. Întâi, pentru că,  în ultima vreme, pentru  toate neîmplinirile  din societate, de fiecare dată   se  aduce în discuție lipsa de educație, iar mai apoi, pentru că profesorul  nostru  de Pedagogie  din facultate, domnul Iosif  Antohi, căruia  eu  și  alții ca mine  îi purtăm un mare respect, îl adora pe   acest ilustru pedagog.
 I-a tradus lucrarea  „Didactica  Magna ”, realizând   foarte interesante  note, comentarii și   studii,pe  care  ni le-a prezentat la  vremea  când noi  băteam la porțile  cunoașterii.
Mă întreb, fără să-mi doresc a supăra pe cineva,  câți dintre cei care  vor să fie profesori   sau  chiar  sunt  în plinătatea    vârstei  au timp, răbdare și  interes  spre a   mai  citi    niște   cărți scrise  în urmă cu mai bine  de șase  veacuri. 
Poate că dacă  ei și  ocupanții unor înalte fotolii  ministeriale ar  face  treaba asta  ar  înțelege  pentru  ei, urmând   să-i convingă și pe alții, că ”
 EDUCAȚIA  ESTE  ÎNTRE  LUCRURILE  CELE MAI SEMNIFICATIVE PE CARE OMUL LE POATE REALIZA ÎN  TOATĂ VIAȚA SA.”
   JAN   COMENIUS.
Se zice  că    citatele  nu  rezolvă cine-știe-ce- mare-lucru.  Eu  contrazic ”teoria ”asta, așa  că  voi încheia  citând   nu unul, ci două convingeri ale  pedagogului  la care  ne  gândim măcar astăzi.
”A învăța  înseamnă a merge  către știința  unui lucru nercunoscut prin ceva  cunoscut”.
 Simplu, da?
Pași mărunți, dar siguri.
Se ține seama  în  viața de zi cu zi, indiferent de   sfera de activitate,  de  miezul acestor  atât de limpezi  cuvinte?
Și ca să nu-l uităm pe  Comenius, să  aflăm, dacă   nu știam deja  că:
”Un om  cu cunoștințe, dar needucat, este ca și un inel de aur pus  în botul unui porc”.

vineri, 22 martie 2019

cum zâmbește primăvara!

”De câte ori deschid portița și intru în gradină-mi pare
 Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii. 
O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare, 
Și fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.”
 Dimitrie Anghel

”Dacă mă privesc

prin prisma universului, ce sunt eu”?
Ludwig van Beethoven

Astă seară, Orchestra Filarmonicii Pitești, dirijor,elegantul Mihnea Ignat, concert/ maestru, Mădălin Sandu, solistă,Miruna Vidican - harpă, ne-a oferit un program pe cât de frumos, pe atât de înălțător:
*Ludwig van Beethoven - Uvertura la Egmont, op. 84
L. van Beethoven și drama destinului, o luminoasă lucrare despre dreptate și libertate națională, despre simplitate și onestitate.
Moartea martirului apare ca o victorie împotriva destinului!
*Gabriel Pierné , Piesă de concert pentru harpă și orchestră „ cel mai complet muzician francez din epoca târzie a romantismului de la începutul secolului al XX- lea.ce frumos se topește sunetul tânguios al harpei în tumultul orchestrei!
*Piotr Ilici Ceaikovski - Simfonia nr. 2, op. 17, Mica Rusie
Un concert frumos, ca însăși muzica lui Beethoven, căreia Ceaikovski”vindecătorul de suflete”, prin simfonie, această ”confesiune muzicală a sufletului„ a întruchipat marea profunzime a sufletului rusesc, pe care eu îl asociez cu versurile lui Esenin
„Cunosc acele locuri unde mă pot pricepe,
Le-am străbătut cu pasul învârtoşat de drum.
Acum mi-i dor de somnul nemărginitei stepe,
În ţara mea geroasă aş vrea să fiu acum.
Dar blânda clipocire s-a stins ca o văpaie,
În fum albastru toate sunt putrede poveşti.
Spun pace vouă, geamuri şi streşini vechi de paie,
Spun pace vouă, câmpuri şi case ţărăneşti.”
Solemnă, maiestuoasă, strălucitoare seară!

Felicitări artișilor instrumentiști care, prin muncă foarte serioasă, talent, dăruire și mult suflet, dau viață Orchestrei simfonice a Filarmonicii Pitești, dăruind publicului, săptămână de săptămână,prilej de bucurie!
Și de împlinire sufletească!❤️

marți, 19 martie 2019

Gaudeamus igitur!

Sporeşte-ţi cântarea precum se cuvine, 
dă ceasului înţelepciunea ce-o ai”
  Lucian Blaga


În parcul din  jurul Universității , câțiva  arbori și-au deschis ,gingaș, muguri  în buchete  albe și roz.Au  ieșit  de prin cotloane   buburuzele. 
 În grupuri, studenți  de la  Sport, Biologie , Limbi străine merg  agale  spre  câte un seminar.
  În dimineața asta,  cu parfum de  verde  proaspăt, împreună cu o colegă aflată în vizită,noi,  fostele studente  peste care  jumătatea de secol  își zugrăvește   trăiri și  povești ,păstrate într-un   cald colț de suflet,, ne-am întâlnit  cu  emoția  redevenirii .
Astăzi și ieri, ca-ntr-o ramă  mișcătoare!
Am revăzut amfiteatrul  singuratic,  cu  băncile lui  aliniate  ca pentru un curs de literatură comparată,  sala  4, cu amintirea examenului de latină, am ascultat tăcerea coridoarelor,ne-am plimbat  privirile peste  avizierele care, cândva, ne dădeau fiori”  de la cât  se dă bursă în  semestrul ăsta”, ”cine a picat la  Istoria  limbii?”...
Câte o voce temută răsună în gând., 
Alei,  intrări, căminul,  scările  mângâiate de raze piezișe.
  O    mare  felie de  viață, în câteva  zeci de minute!
 O primăvară, ca o  tandră  promisiune!