miercuri, 17 iulie 2019

despre a fi

”Eu sunt un băiat de la țară. Mergeam  cu vaca, cu picioarele  goale...Imaginați-vă că băiatul  acesta  a luat masa  cu  Regina Angliei.
Orice e posibil în viață, orice!
Trebuie doar  să avem mereu forță și acea determinare de a ne urma  visurile”!
Radu Beligan

marți, 16 iulie 2019

”dezlegată iar, aripa vrea să fie călătoare...”

Nu, să nu crezi că sunt Alpii” cu a lor frunți de gheață”. Imaginea este de la Bușteni.
 Așa cum sunt multe locuri ale noastre: splendide  în sălbaticia  lor unică, atinse  cu talpa bătucită de glod și de gropi, neîntrecute în tăcută  așteptare. 
 Câtă(mai) pot duce.

duminică, 14 iulie 2019

există un fel de a tăcea care întreabă


(sau cum se întâmplă lucrurile)
Ziua de ieri a  căpătat strălucirea aurului muncit  cu caznă , tenacitate și perseverență.

 Ne-am bucurat pentru victorie, au plâns  inimi și ochi, minunea se numește Simona!
Ce bine că-i suntem contemporani!



În vremea asta, un coc mereu apretat  se vrea cocoțat  pe scaunul președintelui țării.( dacă așa  va  dori partidul)
 Doamne, la  câte încercări ne mai supui?)


 14  Iulie- Ziua  Franței.
 Iubesc țara asta  din care am văzut  cât se poate  în  două treceri. Dacă m-ai întreba  ce-mi place  mai mult și mai mult , nu aș  găsi  ordinea  potrivită. Iubesc   Sena , când verzuie, când  incoloră, în care  se scaldă atâtea imagini  incredibile,  mă gândesc   și la   bărbuța roșcată a unui buchinist  fără vârstă, de la care am cumpărat”Poemes  saturniens”,păstrez în colț de suflet  silueta   bătrănei   Notre- Dame, așa cum era ea la  la începutul  toamnei trecute.
Cum să uit tulburătoarea  Normandie  medievală,  cu a ei  Jeanne  d, Arc, Omaha   Beach,  Mont -Saint- Michel, tapisserie  de Bayeux ,  castelele   de pe valaea  Loirei, cu  acel paradis, Clos Lucé , al lui Leonardo  da  Vinci?
Dar mai mult și mai mult mă duce  gândul la strălucitoarea, în apus, divina
 Sacré -Coeur, maiestuoasă  în  albul  ei  de vestală.

Din poarta inimii ei, am văzut  Parisul,mișcător  furnicar, în toate culorile  firii!

Aseară, l-am ascultat  pe   Bernard  Pivot, cu seducătoarea lui  franceză, în dialog cu o doamnă care poartă un nume  voievodal. O admiram pe vremuri,  lucrurile se mai  schimbă, pentru că și  oamenii au multe fețe.
Zice domnul  Pivot, recunoscut ziarist cultural :” Îmi pare rău că nu l-am intervievat pe  Emil Cioran,mi-ar fi plăcut să-l fac să-și povestească viața, să vorbească despre cum a învățat franceza, cum reușea să scrie într-o franceză perfectă, nefiind limba sa maternă, cum își scria carțile, mi-ar fi plăcut să-i vad manuscrisele, cum lucra, cum își relua textele de la un an la altul, cum le corecta. Mi-ar fi venit spontan în minte o grămadă de întrebari”.


   Îl ascultam pe scriitorul  din a cărui operă  cităm  câteva titluri:
”Dragoste în vogă„,„Viața acolo” , cronici,„Critica literară” , eseu, ”Fotbal în verde”
prezentare la ”Scrieți, citiți și discutați despre acest lucru”. „Zece ani de literatură mondială în 55 de interviuri ,Prefață la „Biblioteca Ideală „
”Dedicarea dictionarului iubitorului de vin „”Cartea de ortografie”( prezentare)

Admirabilul  povestitor, astăzi  posesor  al  unei case  în   zona  (cea mai) selectă a  Parisului, își amintește  că,  elev de liceu fiind, în zilele de  joi și de duminică,  își ajuta   tatăl - mic  comerciant- distribuind  saci  de cartofi pe la diverse case  burgeze.  
Ce bucurie că a învățat într-un liceu de  băieți, pentru că  dacă școala ar fi fost mixtă, ar fi trebuit să dea ochii cu câte o fată, atunci când  suna  la vreo ușă  din selectul cartier.  Și nu i-ar fi fost  prea simplu să explice   ce caută el pe acolo.  De  colegii-băieți  nu se sfia deloc.

Zice  mai apoi acest fascinant  domn că,  dacă  ai o duminică  rea, adică dacă te strivește singurătatea, nu te impacienta: sună-ți un prieten. Sau caută-l. Dacă nu răspunde, ia o carte pe care ai citit-o  cândva  și ți-a plăcut. Vei descoperi  că  te simți în siguranță. Fiecare cartea are  ceva din tine. Și apoi, ea este  un prieten sigur, tăcut, te lasă cu amintirile pe care  nu vrei să le povestești niciodată, în vreme  ce chiar prietenul  devotat poate fi  curios..
Răspunsul  îl  tăinuiești, este zestrea  ta  nemuritoare.Și  cât de  bine  îți face să ai ceva  doar al tău și numai al tău!
Pe oameni,  că tot la ei ajungem,  ar trebui să-i  bănuiești de bine, nu de rău.
Da?
În 1992, a refuzat Legiunea de Onoare și a declarat: "Este o premieră pentru notorietate și nu vreau să sfârșesc cu panglica mea roșie în fața oamenilor pe care îi admir și știu că ei merită mult mai mult decât mine. Și al doilea motiv, întotdeauna am crezut că un jurnalist în activitate nu ar trebui să o accepte. Se întâmplă ca stânga mi-a oferit-o, apoi dreapta, apoi stânga și mi se pare că, dacă aș fi acceptat, aș fi puțin mai puțin liber. "

Cum să nu iubești o asemenea  gândire,  pe care o admiri, fiindcă în esența ei, este  total liberă ?
 Vive  la France!

marți, 9 iulie 2019

urări

Dacă nu zilnic, cel puțin săptămânal, urăm cuiva apropiat/drag/cunoscut ceva :
La mulți ani!
Sănătate, că-i mai bună decât toate!
Somn ușor!
Mult noroc!
Succes!
Zi bună!
Noapte bună!
Adunăm în cuvinte gândurile noastre frumoase, sperând să ni se întoarcă. Sau, pur și simplu, facem urări, pentru că asta simțim.
A apărut, nu se știe când, un fel de urare:
serviciu ușor! ”„rostită, în general, fără u.
Stau și mă întreb ce gândire o fi dincolo de vorbe..adică cel care merge la slujbă, că o fi la stat, că o fi la particular, că o fi sezonieră sau cine știe cum.. să nu aibă nimic de făcut?
Să nu-l deranjeze nimeni cu nimic?
Să-i treacă orele printre degete?
Și să se trezească doar în ziua de leafă?
Îmi amintesc vorba unei doamne, semnam aceeași condică, zicea ea , așa, când o întreba cineva de ce întârzie la ore:”la cât sunt plătită, e prea mult că am grijă de ei( de elevi) să stea în clasă și să nu bată țurca pe maidan..”
p.s. în urmă cu niște ani, nu chiar foarte mulți , umbla o altă vorbă: ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim..
Să mai zică cineva că nu ținem unii la alții
!🙂

sâmbătă, 6 iulie 2019

Să vezi partea plină a paharului

( că  nu ai încotro)

Dărâmată  în urmă cu doi ani, cu promisiunea  că   până în primăvara lui  2018  se va construi în locul ei o alta modernă , mai   înaltă, mai frumoasă, ( probabil), cu chiu, cu vai, piața  se ridică moșnegește, cu haina ei de plastic colorat, în mijlocul unor dughene  improvizate  prin diverse  colțuri, unde  foștii piețari își   vând  produsele.  Legume și fructe, pline de praf, că  trec atâtea  mașini,  atâția oameni, încoace și încolo.  Prețuri mari, mai ales la sfârșit de săptămână,  legume  obosite , săracele,  de atâta drum, că vin din Grecia, Ungaria, Turcia. Dacă  nu erau coapte   când  au fost încărcate , s-au prăjit  la înghesuială, în călătoria    lor  spre cumpărătorul  cu portmoneul mereu pregătit. 
Altfel este  bine, dacă nu iei în seamă noroiul, băltoacele,  culorile tot mai greu  de definit  ale cireșelor grecești și ale pepenilor obosiți, săracii și ei, după  zilele de plajă  forțată.
De când s-a turnat asfalt  cârpit , în fața pieței, că nu sunt  bani pentru o bandă completă, lumea  a avut grijă să-și marcheze trecerea. resturi de țigări,  bilete de autobuz, capace, artă, nu alta!
 Să fie clar: respect absolut toate meseriile, că nu putem trăi unii fără alții, dar  nu le înțeleg pe  vânzătoarele  care  fură, fură, pur și simplu,  așa cum or fi învățat, fie de  la părinți,  fie de la  ăi mari. 
Aleg  eu  bucățile de carne din galantar, cu cât mai puțină grăsime- vită și  porc-   ea, vânzătoarea,  taie carnea în bucățele, o pune  în   mașina  ei  șmecheră, apoi o  răstoarnă în punga aia colorată de plastic. Acasă, descopăr , surprinsă,  că   un sfert   din cantitate  sunt   ațe  și grăsime. ( fără exagerare)
Băi frate, mi se întâmplă  numai mie?
 Să-ți mai povestesc   întâmplarea de la ”atelierul de creație”? unicat....halal să-mi fie,  dacă  asta am vrut!
 A ieșit ceva, că doar buna- creștere  mă  oprește să spun  ce simt.
  
Tu zici că paharul ăla  din poveste  are două părți?
( cred  că ochelarii mei sunt   aburiți)

joi, 27 iunie 2019

cât le numără poștașu-n palmă?

Când frige arșița,   rareori, omul de la  țară, omul care își scoate  pâinea  de-o zi  cu palmele , își permite luxul de a  sta la umbră.
 

Adesea,  duminică spre seară, când toate au fost puse la locul lor, femeia   găsește și ea   un bob zăbavă. Sub  vișin. Sau  pe  băncuța de la poartă.

  Brusc, o  năpădesc  grijile.
   Mâine  are  multe  treburi, așa  că  fuge   în câmp , să aducă hrană    pentru animale.
  Era  duminică, sunt  niște ani, când  le-am zărit pe femeile din imagine, le ” linia  morii”.
  Știi?  mă  gândesc  așa,  și  mă întreb, mai su seamă: când își votează pensiile acelea uriașe, (  nu spun   la  cine  mă refer, că știi și tu destul de  bine) chiar  nu le trece prin gând că, măcar, din  goana  bolidului, într-o  zi   topită  de vipie, vor fi  văzut  în câmp  o mogâlgeață  vie  săpând  porumbul?

marți, 25 iunie 2019

există gri!

  Culoarea argintului, a cerului nehotărât, a râului ce  tot crește, a  mării  gânditoare.
M-am gândit la  gri, ca  o posibilă treaptă  între  alb și negru;  parcă o prăpastie  tot mai adâncă împarte societatea în acel  firav, jinduit alb și  tot mai necruțătorul negru.
Am învățat carte, eu și generația mea,  în anii în care  Mihai Eminescu   nu era întovărășit de sintagma ”poetul nepereche”,  repetată   de niște ani buni, până la saturație , în fața școlarilor plictisiți. . 
Profesorul meu de Limba  Română,  absolvent  de  Litere  și Filozofie, Domnul Gheorghe  Fulga,  la al cărui mormânt mă înclin, ori de cîte ori  duc florile  recunoștinței  mele pentru  părinți.ne  cerea  să  citim   cu creionul în  mână.  Și să memorăm  poezie și fragmente  consistente  scrise în proză.  Am continuat , profesoară fiind,  tehnica asta de îmbogățire a minții și a sufletului  copilului
  În anii aceia   deloc ușori, când   omului i se  luase   pământul ,  esența    existenței sale,  în dumbrăvioara  cu salcâmi, în timp  ce  învățam  pe dinafară  poeme și  fabuloase texte  narative , trăgând  cu urechea  la  poezia- da, chiar  era  poezie-  molcomului rimt în care  blânda vacă  rupea iarba proaspătă, ori  seara, la lumina lămpii,  am deslușit eu  tainele  cititului  cu  drag și  cu un anume rost.
Rând pe rând,  își găseau loc în memoria  mea texte  din  marii clasici,   fragmente  din ”Românii supt  Mihai- Voievod  Viteazul”-  ”Ardealul”- ce  bijuterie  literară!  ”Vasile Porojan„, al lui  Alecsandri, ” Bietul Castor”, ”Puiul” și câte alte opere  atât de  fascinante, că și  uitam  să alerg  degrabă acasă,  să mânânc ceva și să fug la școală.

Astăzi, lumea  bătătorește  căi  paralele.
 Unii văd alb, alții văd  doar negru. Fără vreo posibilitate de a lăsa loc pentru  strălucirea tainică a griului.
Mi-am verificat memoria. Greu, dar deloc imposibil, am redescoperit în minte multe strofe   din  poemul eminescian   învățat printr-a  cincea.
”Ei ,îngrădiți de lege, plăcerilor  se lasă,
Și sucul cel mai dulce pământului  i-l sug...
Și  de-ntrebați  atuncea, vouă ce  vă rămâne?
 Munca , din care dânșii se-mbată în plăceri...”

Întmplător sau nu, tocmai am citit  Amos Oz-”Cine nu este în stare sau nu este dispus  să așeze răul într-o ierarhie riscă să se transforme prin asta  în slujitorul  răului.„

joi, 20 iunie 2019

doamne în parc( statuile nu plâng niciodată)

doamne în  parc

Poate  că noaptea e zi.
 și ziua se pierde în străluciri de-o clipită.
  neprihănitul  timp și-a rătăcit cusătura,
 Durată  nu-i,
cum nici schimbare n-ar fi.

Stâncă,  buze și ochi, 
  degete , trudă,  răbdare.
Daltă ce mângâie alb, 
mâini  sfredelind foaie cu foaie,
tandră   rănire în  așchii  fierbinți.                                       

Piatra a prins suflet din suflet,
 umeri, surâs!

 Diferite,
  fiecare  cu partea ei  de  cer,
de iarbă,  de zori înflorind 
în  timide  raze de soare.

 Laolaltă ,
 în lumea albă  de piatră, 
blândă  trecere a clipei  fără de glas,
în repetabilă , grea  nemișcare...  Gina  Rizea

miercuri, 12 iunie 2019

o carte

” Bucuria unui copil sau tandrețea unui cuplu strălucesc pentru toată lumea, sunt  întotdeauna un loc însorit”

Departe, chiar  prea departe de a fi un  dulceag roman de dragoste, dacă ar fi  să  ții seamă de titlu, ”Clar de femeie”, de  Romain  Gary, lituanianul cu mamă evreică, pilot în Forțele Aeriene franceze, diplomat, regizor al unui film cu  Romy Schneider și Yves  Montannd,  ce actori, ce vremuri!  traducător,   singurul scriitor care   a  primit de două ori „Premiul  Goncourt”.
 ”Clar de femeie” se  citește în câteva ore,  ploioasă rău amiaza de ieri, când am început  lectura  pe care am terminat-o puțin după miezul nopții.
  O carte construită dintr-o înlănțuire  de metafore  profunde-  el și ea,   două ființe cu câte un amestec de  experiențe  profunde:  iubire, educație, disperare,  cunoaștere, demnitate dăruire,  drumuri, escale, lume, Alain Folain, cu părinți irlandezi, 45 de ani, pilot pe  linii   foarte lungi, beat de nefericire, pentru că soția pe care  a iubit-o  cu disperare,Yannik,  bolnavă  fără  scăpare,  tocmai a hotărât„ Până aici, gata., nu vreau  ca moartea  să câștige  și mai mult decât ia cu sine. Am fost fericiți și asta ne creează obligații față de fericire”
 ,”Fără feminitate  nu vei putea trăi ” îi spusese  soția  sinucigașă chiar în acea noapte, pentru că  există, încă ,  boli incurabile..

”Tot ce făcea din  mine un bărbat se afla la o femeie”.

Lidia  Towarski, 47 de ani, o femeie interesantă,  ”poți ajuta pe cineva, când tu însăți ai nevoie de ajutor”, fericită în primii zece ani de mariaj,  evreică  văduvă, cu soțul  viu,  un  bărbat frumos, doborât  de  urmările dezastruoase ale unui accident în care  el conducea, victimă fiindu-i  micuța fiică,boala lui,  jargonafazia îi afectase o parte a creierului, controlul vorbirii îi fusese pierdut în întregime””E mustabac și  mo-moșu dar mănișile  bebează pliciplici..”

  O stație de taxi,  un flaut indian, un spectacol de circ, o florărie,  senoir  Galba...
”Mai bine să lași focului ceva, decât să pierzi tot”.

 Dacă  vei citi  cartea,   zăbovește pe la paginile40/ 43..”.există, bineînțeles, limite fizice, trebuia să ne  separăm respirațiile, să ne îndepărtăm, să luăm distanță, să ne trezim, să ne dedublăm, și întotdeauna asta asta este o pierdere. 
Când ai două corpuri ești doar pe jumătate”.


„Lumea se apără cum poate„.

joi, 6 iunie 2019

Dă, Doamne, să ne fie bine!

Și de-ar fi ca nimeni să nu-și amintească tocmai astăzi să-mi aducă flori, nu aș avea motive de întristare, pentru că o nevăzută mână, cu multă tandrețe și înfiorată grijă, și-a adunat între petale atâta dragoste, că poate întrece orice alt gest.❤️
Mă crezi sau nu, trandafirul meu japonez nu uită niciodată să-mi amintească , în felul lui, că trebuie să prețuiesc fiecare clipă,!
Și să-mi bucure ochiul și sufletul.!❤️
Așa că eu învăț de la el să privesc cu încredere înainte!
Și ce zi de ziua mea- Înalțarea Domnului !❤️

duminică, 2 iunie 2019

Astăzi am strunit timpul!


Duminică pe sub prânz,  curat  de după ploile zilelor trecute,  satul  își   adună     suflarea  în  inimă  de răspântii .
Tresaltă salcâmii în alb de ciorchini, un clopot  răsună din  bisericuță,  ies   femei în grupuri,  drumul se așterne printre  alte case - multe noi- localnicii  au muncit care încotro.

S-au întors  pentru a  ridica   gospodării și case arătoase.

La școala  cu un singur rând de clase,  în dreptul căreia m-am oprit, cu inima încărcată de mari emoții, pentru că aici  mi-am început meseria, dirigintă la clasa a VII-a,  cei mai mulți elevi erau fii de lăutari. Lipseau mult de la școală, pentru că își însoțeau  părinții pe la nunți, botezuri, cumetrii.


 Nu puteam avea prea mari așteptări de la ei, toți știau să scrie și  citească, unii  reușeau chiar să  adune  vorbele în rezumate. Mai greu era cu gramatica.
 Când își plecau rușinați capetele, pentru că   nu găseau răspunsuri la întrebările mele, mi se încălzeau ochii de bunul-simț al acelor  copii  cu degete lungi, negricioase, îmbrăcați , de multe ori  cu  hainele  fraților mai mari. .
După ore, câțiva  mă însoțeau până în stația de autobuz, ferindu-mă de câinii slobozi.  Unii dintre ei îmi ofereau buchețele de cocărăi și de micșunele 

Revăd cu nostalgie  drumul meu, de mers zilnic pe  jos, de  7 kilometri dus, tot atâția întors.Ultima stație de autobuz era la Racovița.
 Astăzi   la Conțești este capăt de linie.


  Construită în 1936,  clădirea  al cărei prag  l-am trecut eu  în urmă cu aproape  cincizeci de ani, înnegrită de ploi și zăpezi pe  dinafară  și de fumul  sobelor  bătrâne pe dinăuntru   este acum albă. 
  În cele patru săli se  joacă grădinarii!
M-am oprit, am  văzut lumea  și  locurile, lipseau  doar copiii.Și foștii mei colegi de cancelarie.
Am insiprat parfum de salcâmi și de  trandafiri, am  mângâiat cu    nostalgie   totul!
    La noapte, dacă se va îndura, luna   o să  poleiască totul,  cocoșii   vor trâmbița  deșteptarea după  aceleași nemărturisite   secrete,  se va ivi o altă zi,  o altă săptămână...

vineri, 31 mai 2019

singuratic nobil fără blazon

Sunt atâtea flori pe lumea asta.  Una mai frumoasă decât alta, atâtea culori, atâtea parfumuri!în grpdini, pe   pajiști, în margine de drum,  în creștet de munte, pe ape,  în ferestre.
  Macul    este unic:! Țâșnește  de  unde    nici  nu te-ai gândi,  pâlpâie  ca o  inconfundabilă   luminiță   fără grai, dar  vorbitoare. O inimă , cât cel mai neobosit dor!
  Din  surâsul lui  magic, am cules  un înrourat   bună dimineața !

duminică, 26 mai 2019

albul verde al zilei!

Cupă albă, cu fustța în petale! pură,  cuminte, promițătoare. Își ține  în degete  candoarea.
Atât de rară, floarea de mac alb. Aș vrea să fie norocoasă!
Si pădurea- atât de verde,  respirând  fără sunet între ramuri., cu  ale ei luminișuri apărute  brusc în conuri prelungi, visătoare.

  Încrezătoare  cât toate speranțele laolaltă!

vineri, 24 mai 2019

Erotopoetika

”Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea - veşnicii.”
Lucian Blaga
Cu cea de-a treia zi a sărbătoririi celor 12 ani ai Filarmonicii Pitești și-a ales ca temă- metafora!

La capătul unei zile furtunoase, „Erotopoetika”: „De la Eminescu la Baudelaire. De la Maria Tănase la Edith Piaf” a venit ca un buchet de muguri proaspeți!
Un spectacol de muzică, vers, dans, cu Izabela Barbu, actrița Oana Dragnea, percuționistul Lucian Maxim și pianistul Alexandru Burcă. Regia, Toma Enache.. Un spectacol în care regizorul-recitatorcare și-a dorit, să ne amintească, prin vers și sunet , fără fardul care ar acoperi realitatea, marile întrebări ale vieții.
Dincolo de tulburătoarele întrebări despre naștere, viață și moarte, spectacolul ne-a reîntânit cu poezii mai mult sau mai puțin cunoacute, semnate de Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Miron Radu Paraschivescu, Geo Bogza, Baudelaire, Ion Barbu- admirabilă interpretare a poemului ” După melci”, și cu muzică veche autohtonă, completată cu piese din repertoriul fascinantei Edith Piaf .
Un spectacol cu și despre femei care iubesc, suferă, se dăruiesc, resping și cheamă!
”Când te-am privit întâia oară, știu
Că incetasem singur să mai fiu.
Fântana-n zori, cu apa neatinsă,
Foșnea ca marea, dimineața, încă
Zăloaga noptți, cât statuia-n stâncă.”
Miron Rasdfu Paraschivescu

O seară cu sufletul întors către poezie!

miercuri, 22 mai 2019

Orașul lui Mircea Voievod

În drumurile  mele spre centrul orașului,  îmi place,indiferent de strarea vremii,  să -mi odihnesc  privirea  pe statuia  Domnului Mircea.
Străjer peste  timp, el scrutează  marile  bulevarde ale orașului,  alăturând : teatrul ”Alexandru  Davila”,  Muzeul de Artă, Primăria,  colegiul ” Brătianu”, toate învăluite,  în luna mai , în parfumul castanilor  și al  florilor  ce-și răsfață  culorile sub cerul mereu schimbător.
Măreție, demnitate, sobrietate!
 Spre cinstirea marelui   voievod,  școala în care  am muncit  eu mai bine de un sfert  de  secol se numește ”Mircea ce  Bătrân”.

Atestarea documentară a  Piteştilor se datorează domnitorului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418) care, la 20 mai 1388,printr-un hrisov  dăruia mânăstirii Cozia o „moară în hotarul Piteştilor”. Datorită aşezării sale geografice,  urbea  aceea, Piteștii de astăzi, a fost o localitate importantă, din punct de vedere comercial.
  În 1461, documente oficiale atestă „Calea Giurgiului”, parte a drumului care făcea legătura cu oraşele Giurgiu, Piteşti, Câmpulug-Muscel, Braşov. Negustorii piteşteni făceau comerţ cu oraşele Braşov şi Sibiu . 

 De atunci sunt recunoscute și viile de pe dealurile  care  înconjoară locul.
După niște ani, Piteștii,  prin document domnesc, capătă  statul de oraș.
  În  vremea domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521), Piteştii sunt capitală vremelnică a Ţării Româneşti şi tot în  secolul al XVI-lea, oraşul se dezvoltă ca târg şi este martor al luptelor pentru domnie. Mai apoi, începând cu anul  1546, Piteştii apar  în hărţile epocii. Evoluția  urbei   înregistrează    importanță  istorică, mai ales prin sprijinirea domnului  Mihai Viteazul.

 Începând  cu domnia lui Constantin Brâncoveanu , trecerea  domnilor  către  București  era întâmpinată în  urbea  de pe Argeș.
Piteștii   au  dat istoriei  boieri  cu dragoste de  neam și de  țară: Brătienii și Goleștii.
La 3 octombrie 1863, Doamna  Elena  Cuza a venit în vizită la  Pitești . 
I s-a pregătit atunci una dintre cele mai pline de fast și de respect primiri. Orășenii i-au organizat intrarea în urbea lor, pe sub arcuri de triumf, împodobite cu ghirlande de stejar.
La Palatul administrativ, seara au avut loc un banchet și un concert de muzică populară românească autentică.

 În cinstea adoratei  Doamne!
Zilele acestea,   Domnul Mircea  a fost martorul  unor evenimente speciale, care  au omagiat 631 de ani  de  atestare istorică.
Flori  și  respect smerit  pentru  Domnul  a cărui personalitate se asociază  în mintea oricărui școlar  de ieri și de astăzi cu admirabila metaforă  eminesciană:
”  iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

luni, 13 mai 2019

trofeul de mai

Cum își aleseseră ei locul, nimeni nu mi-a spus vreodată. Nici nu am întrebat, liberă în jocul meu de nimeni stăvilit, nu aveam vreme să întreb, mă minunam de tot și de toate.
Și tare bine-mi mai era!
La intrarea în curtea casei părintești , străjuia dudul. Blând, uriaș în verde armură, fructe dulci, mai întâi roz, mai apoi negre.
Degete colorate în miere culeasă!
În spatele curții, separând -o ostășește de livada cu pomi, se înălța, măreț crai, nucul.
Încă un pic și s-ar fi întrecut cu toți norii.
Ținea bine în crengile lui un leagăn numai al meu.
Au dispărut, rând pe rând, odată cu anii, eu am plecat, o vreme i-am pierdut în povestea altor cărări, ce mare dușman este și timpul....
Într-o toamnă mierie, când, printre garduri, se buluceau tufănele, pe aleea dinspre poartă , către intrarea în prima școală, unde aveam să fiu profesoară, în zbor fără țintă, s-a oprit dinainte-mi, proaspătă, în dans arămiu, prima nucă...și-ncă una...
Ieri, iată luna mai își țese jumătatea, venind către casă, din nucul verde acum, valsând chiar cochet,pe lângă umărul meu , a picat o nucă.
Am cules-o ca pe un trofeu, întrebându-mă cum își va fi încleștat ea atâtea luni nevăzutele-i degețele de nucă ce este , învingând ploi și zăpezi, vânturi și timpul..
.☺️

vineri, 10 mai 2019

”Nu-i așa că avuțiile-s amăgitoare?”

 ” Ispitele lumii sunt multe și de tot felul, dar nu sunt spre folosul omului; averea ademenește pe om, ș-apoi îl scârbește; așa și bobul de mărgăritar, e mai mare și mai cu preț decât bobul de orez, dar sparge dinții.”
Alexandru Odobescu, ”Mihnea  Vodă cel Rău„,capitolul  II.

Cred  că am citit ” Alexandru Lăpușneanul ” și ” Mihnea  Vodă  cel Rău. Doamna  Chiajna„, în aceeași vacanță de  iarnă-  prima   mea  vacanță de liceană.
Înainte  de a merge la liceu, grație unor generoși,  posesori ai unei  frumoase biblioteci, în care  se rătăciseră câteva   romane franțuzești,  îi descoperisem pe   Balzac și pe  Stendhal.
În capătul uliței,  două gospodării mai departe de  noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii, de ghiveci. Le îngrijea cu drag  coana Vetuța.
Își împletea părul în coc.
Îmi plăceau papucii ei ușori de catifea.
Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea în șoaptă despre asta-fusese la canal. Fratele lui trăia în Bărăgan..
În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți. Câte una. O înveleam într-o foaie de ziar , nu îndoiam foile . Când îmi întrerupeam lectura, puneam un semn , lucrat  pe pânză de etamină,  în  orele  de lucru  manual.
Domnu' Ionel purta halat de casă. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.
Când nu duceam cartea la timp, ma privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui mi-a spus primele cuvinte în limba franceză și în germană. Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita , dar nu spunea prea multe vorbe. Înțelegeam că nu sunt greșeli.
Odată, când a venit vremea sa dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.
Cum aș putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat- fără să le cer- atât de mult din frumusețea sufletelor ?
Tanța  Marinescu,  și  tu, Stan Vasile,  vi-i amintiți?

 Din biblioteca sătească citisem cam tot. Multe  cărți din ” Biblioteca pentru toți”, niște  cărți  gălbui , foșnitoare, pe care,  de cum le deschideam,  nu le  mai lăsam deoparte până la ultima   pagină . Și literatură  rusă :  Gogol, ce scris  extraordinar,    ce fascinante descrieri!  N-o să uit niciodată ”Serile din cătunul de  lângă  Dikanka”, cu  lumea  lui fantastică,   ascunsă într-o groapă în care bănuiai că trăiesc oameni   doar  văzând cum iese  fumul în rotocoale. Și  Gaidar ...
Nuvelele   lui Negruzzi și    Alexandru  Odobescu  mi-au deschis o perspectivă, recunosc, uluitoare, în legătură  cu  ideea  de   român și  de istorie.
Aveam   paisprezece ani.
Sentimentul   a  fost   imposibil de  a-l descrie..
Ceva  care  nu se compara  cu   atmosfera   lecturilor mele de până atunci.

  Văzând   și eu, așa ,  pe apucate,  ce  s-a petrecut  ieri  în  țară, simt  cum    mă inundă un  sentiment  pe care nu știu să-l definesc.
Parcă retrăiesc momenttul acela  când  am descoperit   mottoul  din scrierea  lui  Negruzzi:” Dacă voi nu mă vreți, eu  vă  vreau”...

sâmbătă, 4 mai 2019

”Vezi, atunci mi-a dat prin gând

Că tot stând şi alergând
Jos în vraful de foi ude
Prin lăstari şi vrejuri crude
S-ar putea să dau de el,
Melcul prost, încetinel...
Din ungher adânc, un gând
Îmi şoptea că melcul blând
Sub mormânt de foi, pe-aproape

Cheamă omul să-l dezgroape...” 
Ion Barbu


Ghemotoc  rătăcit.
Nu cred  să fi aflat  că  un copil cu suflet    i-ar  cânta să se arate cu  coarne  cu tot.
Preocupat de ale lui , își  duce  în spate casa cât o gogoașă spongioasă.
 Cu spatele în ușă.
.Aș  fi vrut    să-i  rostesc  un poem.
Despre cât de blând se răsfață  florile   din dreapta lui, în freamăt zglobiu de buchețele  parfumate, risipite  între  frunze  lucioase.
 În dans deslușit  de  guguștiuci neobosiți, pe crengi împletite.
Despre  trecătorii  mereu grăbiți.
Sau aș  putea să-l întreb. cum e  să   fii melc?

L-am descoperit de dimineață tocmai când traversa aleea..
Chiar că este fericit!
 Întâi de toate , nu are grija zilei de mâine. Deschide ușița  casei si  prânzul. este  gata.
Ce poftește!
Casa ?
O  are de cum se naște.
 Pe măsură, fără proiecte, spaime sau griji.
 Nici prea mică, nici prea mare. Cât să-ncapă.
În spinare!
Nu i-o fi nici lui ușor s-o poarte peste tot.
Dar cu ea mereu în spate este in siguranță.
 Nu  vrea musafiri, trage zăvorul.
 Nu vrea zgomot, se inchide pe dinăuntru.
Il deranjează căldura?Trage storurile
Lumea?
Cu ale ei..

Melcul și-a scris propriul poem.
În transparente dâre albe.//

vineri, 3 mai 2019

”Exită doar două moșteniri

de durată pe care sperăm să le oferim copiilor noștri-una, rădăcinile, cealaltă, aripile.”
Goethe



Unii  vin pe lume, având tați  savanți, artiști, generali,  securiști,preoți, învățători.
.Învățați  sau   neștiutori.
 Bogați sau săraci.
 Buni sau  altfel.

  Tatăl meu era  tata!
  Al treilea  dintre cei șapte  frați. 
 Blond, spătos,  nici înalt, nici scund, cu ochi albaștri- o moștenise  pe  mama lui, maica Fănica.   Cu umor, dar și  foarte exigent, chiar aspru, dacă ar fi  să mă gândesc  la  o nescrisă listă  de  îndatoriri care-mi reveneau.
   S-a  născut   în 3 mai  1919. Adică, în urmă cu o sută de ani, din care, pe pământ , și-a trăit doar șaizeci și unu.

 A mers la școală   când, încă,  nu împlinise  șase ani, în locul  surorii mai mari, tușa  Lia, care nu prea se omora  cu învățătura.
Din ce-mi spuneau  bunicii și unchii ,era  cel mai înteligent  dintre toți frații.
 Chiar și el   mai  povestea așa, seara,  când , dacă nu-mi terminasem lecțiile, mă  mai ajuta.
 Sau  când  înainte de culcare , ne cânta  la muzicuță.  Se deprinsese, mai  întâi, cu  balalaica. 
   Îmi plăcea  să-l ascult cântând. Și  mama  cânta. Și eu.  Fratele meu  nu  prea se încumeta, știa el de ce. 

De la tata, am învățat, în clasa a  IV-a, să calculez  toate  volumele și ariile diverselor  corpuri  și figuri geometrice . Exercițiile    le făceam pe  bucățile mari de lemne  din curte. 
 Și poezioare  rusești  m-a învățat- le știa  din prizonierat.
Erau grei anii  când  deschideam eu ochii  spre lume- tata i-a înfruntat, cum s-a priceput, cu  urcușuri și multe coborâșuri,  dar  cu  un fel de  tărie, de care mi-am dat seama   abia după ce l-am pierdut. 
 La  cinci ani, după  moartea mamei.
Eram în clasa  a  II-a, când învățătoarea mea, doamna  Ana Tănăsescu, despre care tata  zicea  că are  limba  spartă de rea  ce este- îl învățase și pe el carte-  m-a trimis acasă, cu   cerere  de semnat pentru intrarea părinților, cu pământ și animale  în întovărășire. Mi-a spus  că  dacă tata nu semnează, să   rămân acasă.
 Tata a  citit-o, a oftat- renunțase  cu doar   un an în urmă la  buletinul de  București, pentru pământ - și a semnat.
  Eu   m-am dus  la  școală fericită.  
 Ce să fi priceput  din ce avea  să urmeze?
Astăzi este  mare sărbătoare!
  Mă  gândesc  cu dor  la  părinții mei,  la casa noastră, nici bogată, nici  săracă, la  toate  câte au  fost....