luni, 11 martie 2019

”Amorezată am fost toată viața

 Şi mai ales fiind eu răţuşca cea urâtă, mi se părea că nu o să mă iubească nimeni niciodată şi o să mor fată bătrână. Dar am jinduit să fiu iubită şi să iubesc“!
”Am visat azi-noapte sărutări, 
Câmpuri de garoafe zdrențuite
Soarele cu zveltele-i cuțite
Înjunghiase cele patru zări ”
Nina Cassian„

Timpul unei femei,Galați- 1924/ New-York 2014, debutul poetic în 1947- prin a cărei viață s-au perindat trei soți, trei iubiri, cum spune ea, două în țară, cea dintâi cu Jany, scriitorul Vladimir Colin,,„La şaptesprezece ani, l-am întâlnit pe tânărul înalt şi suplu, cu aceleaşi vederi ca ale mele (comunist ilegalist), cu aceeaşi pasiune pentru Mallarmé, poezia franceză modernă şi avangarda română“, de care a divorțat , pentru a se căsători cu Al. I. Ştefănescu. Au rămas împreună 36 de ani, până când el a murit. „Ali, spre deosebire de Colin, nu era nici înalt, nici frumos, nu fusese ilegalist, nu-i plăcea poezia modernă, dar m-am îndrăgostit de el până peste cap şi fără argumente. (...) Când mă ascultase cântând la Ateneu sonata mea pentru pian şi vioară (cu Mircea Săulescu) i-a spus surorii lui, care stătea lângă el: «eu cu femeia asta am să mă însor»
Multe iubiri, unele devastatoare, altele mai potolite, 
Eugen Barbu „El, Marele El,/ m-a iubit – n-am ştiut, nu m-am priceput,/ îi priveam chelia (era chel/ Marele El)/ şi sprâncenele răzvrătite/ şi ochii în patru culori/ încrustaţi în orbite/ şi nu ştiam, nu mă pricepeam“.


Marin Preda”Au fost zile şi nopţi pe care le-aş numi depline, eu hrănindu-mă din nuditatea lui absolută, uluitoare, pentru că… nu se mai acoperea, nu mai avea nicio imunitate – iar eu trăiam evenimentul sacru că-l văd pe omul acela cum nu mai fusese văzut de la naştere, adică în dezarmarea şi oferta lui cea mai totală. Într-o noapte, ploaia trecuse, luna invadase patul nostru – şi… mă mângâia. Cu palma la o mică distanţă de trupul meu, conturându-l în aer, ca o pasăre, ca un satelit pe o misterioasă orbită, plutind, neatingându-mă decât cu emanaţia acelei mâini“.
 S-a iubit, poate, chiar și cu Nichita Stănescu,.







O viață tumultuoasă în care a creat poezie și proză, poezii pentru copii, a recitat și a compus muzică, a tradus, a publicat în paginile diverselor reviste ale vremii și în cercuri literare, până a intrat sub lupa securității.
În 1985 , ”femeia fatală a literaturii române„ pleacă în America” s-ar părea că totul s-a terminat. Trebuie să mor”, sărăcie, singurătate, o femeie urâtă, care crede că acela îi este sfțrșitul...
În țară, poezia îi este interzisă.
Și  când  era mai disperată, în viața ei, apare Maurice Edwards, director artistic al Filarmonicii din Brooklyn.
În 1998, ea avea 73 de ani, era săracă și tot mai urâtă, el număra 75 de ani.
A treia iubire! căsătoria cu ”Domnul Cassian ” care o va însoți peste tot.
După 1989, urmează vizită în țară, interviuri, apariții în presa internațională !
Triumful!
„Rana ei de secol„ se adună în peste treizeci de volume, în românește sau traduse în alte limbi.
”Distanța dintre mine și mine”
Un film pe care l-am văzut astă seară, la Cinematograful ”Bucureșt”, din orașul meu.
O poveste ilustrată despre cultura românească în epoca ceaușistă , din perspectiva unei femei speciale, Nina Cassian, „cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura română“, cum a numit-o criticul literar Alex. Ştefănescu, pe protagonista filmului..
Nu contează părerea mea despre film, așa că, dacă ai vreme, du-te să-l vezi!
Spectacol în aer liber
„Există îndrăgostiți fericiți
Auziți! auziți! auziți!
Care rămân împreună
Și-al căror sărut proaspăt sună
Auziți! Auziți! auziți!
Există perechi fără moarte
în mișcare mereie
Cu-o formă a inimii
Semănând a metaforă, a idee.
Aceștia rămân împreună
În sărut, ca-ntr-o dulce furtună
Auziți! auziți! auziți!”

vineri, 8 martie 2019

”ca o nuanță de lumină”

M-am chinuit să-i dau acestei vorbe înțeles.
Un înțeles subtil și tinar mai ales.
E-o vorbă ca dantela de ușoară
Și care toată vremea înfășoară.
Ca o nuanță de lumină
Și face duioșia mai senină.
Ea se rostește numai într-o limbă,
Într-altfel se pocește și se schimbă.
E vorba-n limba nouă să-nfioare.
Ca e-al femeii scumpe în căntec de izvoare.
Eu am făcut plăpănda să stăpîneasca viața,
Ca roua dimineața.
Femeie și fecioară,
Fii fragedă și nouă ca-n vis și-ntâia oară
Și dorul sfănt de tine e murmur de vioară.
Fii purtătoarea pură de fiecare clipă
A dragostei, și-anină-ți pe suflet o aripă.
în patima curată
Și binecuvăntată,
Când ți-ai ales bărbatul
Se pierde și păcatul. ”
Tendresse”, Tudor Arghezi

joi, 7 martie 2019

Când crângurile prind a înverzi

„Ce dar să-ți fac acum, că-i primăvară?...

Din nori îți cos o rochie ușoară,
Din ghiocei îți fac o cingătoare,
La gât îți pun șirag de lăcrămioare,
Te-ncalț cu pantofiori de toporași,
Să fii cea mai frumoasă din oraș...”
Magda Isanos

Astă seară,Orchestra Filarmonicii Pitești, concert maestru, Mădălin Sandu, și-a răsfățat publicul feminin nu doar prin alegerea unui superb buchet muzical , compus din piese de suflet.
Bucuria a venit și din ideea ca la pupitrul dirijoral să fie El și Ea, veniți din însorita Spanie,maestrul Octav Calleya, a cărui bunică s-a născut în Pietroșani, Argeș, și Marilo Carrillo Sedeño.
Invitată,soprana Magda Oțelea.
Am ascultat: ”Ave Maria”, Caccini, Wolfgang Amadeus Mozart – ”Uvertura la opera Cosi fan tutte”, Ludwig van Beethoven -„Uvertura Fidelio, Gioachino” Rossini ” Uvertura la Italianca în Alger„”Les filles de Cadix”, de Leo Delibes, Otto Nicolai – Uvertura la ”Nevestele vesele din Windsor”.
În începutul celei de-a doua părți a concertului, acompaniată de orchestră, soprana piteșteancă, Magda Oțelea, a interpretat, în premieră, elegia „, Mama”, compozitor, Ioan Dobrinescu, pe versurile Anei Blandiana. Au urmat; Amadeo Vives : ”Fandango din Doña Francisquita”, Manuel de Falla,”Dansul focului din Amorul vrăjitor”, Johann Strauss Jr. ”Valsul Vin, femei şi cântec” (Wein, Weib und Gesang), Heia in den Bergen, din ”Silvia”, de Emmerich Kalman, concertul încheindu-se cu ”Suita Carmen, nr. 1, de George Bizet.
O seară frumoasă dedicată femeii: fidelă, credincioasă, seducătoare, jucăușă, elegantă, strălucitoare, ușor agresivă, dacă este cazul, mereu iubitoare!
Parfum primăvăratic,calde culori în eșarfe , zâmbete în priviri,acorduri luminoase, sentimentale, în alesături pline de căldură!
La mulți ani tuturor Doamnelor artiste din orchestra Filarmonicii!❤️
Mulțumim, Filarmonica Pitești!❤️
Felicitări și pentru că, săptămână de săptămână , cu talent, multă muncă , perseverență și profesionalism, reușești să convingi că doar arta adevărată ne face mai umani!❤️

marți, 5 martie 2019

”Fierarii”, după Milos Nikolic

 (sau  cînd nefirescul   pare firesc)
Când   mi-am cumpărat  bilet  pentru ”Fierarii„( piesa a avut și un alt titlu:„Cu capu  pe  nicovală„)  voiam un   mărțișor  hazliu! 
 Ceva care  să  mă  rupă de  cenușiul  dens al  începutului  de primăvară.
M-a tentat  selecta distribuție  a  „Teatrului de   Comedie  București” ;Grigore – Horaţiu Mălăele, Peter – George Mihăiţă,Matilda – Maia Morgenstern, Ivan – Valentin Teodosiu.
Nu  știam, însă,   nimic despre  dramaturgul Miloš Nikolić, născut  în Kosovo,  într-o zi cu ghinion, cum mărturisește,  13 iunie 1939.
S-a întâmplat  să  fac o alegere  foarte   bună.
Într-un decor  fără prea multă recuzită, o  prăfuită fierărie, ca într-o   mișcătoare oglindă, trei bărbați și o femeie arată  cum, în orice clipă, o realitate  crâncenă se  poate transforma  în  altceva. 
Fragilă graniță între   tragic și absurd, admirabil  transpusă comic de  regizorul  Horațiu  Mălăele!
Subiectul piesei  este , relativ, simplu:
 După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, trei fierari  de naționalități diferite:  un român , un ungur, un rus descoperă  că fiii lor, în realitate,  nu sunt ai lor, ci  fiecare  bărbat este  tatăl  altui  fiu. Și uite
așa,   ceea ce , în esență, este tragic se transformă în fața ta, spectatorul , într-o  nesfârșită  sursă de  bună dispoziție. 
Fierarul român,Grigorie, proprietarul  fierăriei unde se desfășoară acțiunea,  nu este tatăl  fiului său, pentru că  în timp  ce el  se afla  pe frontul sovietic,  soția lui  a făcut un copil cu ungurul  Peter. 
Unguroaica,  soția lui  Peter , face și ea un copil  tot cu  fierar.
 Rus.  
 Rusoaica  Nadejda   face și ea  un copil cu  Grigorie,   românul  blajin, care  se vrea  o  simpatică victimă, pentru că   este  unul dintre cei doi tați ai ”copilului  nostru”.
  Ce   încălceală!dar,  cu  cât  întâmplările  par mai anormale, cu atât relațiile  dintre personaje sunt  mai simpatice, atât de  savuroase, că   râzi în hohote! 
Esența?  omul intră în în relație cu  existența, așa  dură cum este ea, cu  sine, cu  istoria, cu omenirea. 
Dacă  este  să  comentăm cât de cât afirmația autorului cum că  a răsturnat, cumva,  dimensiunea  teatrului antic, omul, oricare  dintre cele patru personaje,   trăiește într-un fel de solidaritate prin culpă, durerea fiecăruia fiind parte din durerea universală.
 Fatalitatea ”se mișcă”,  râsul ia locul plânsului,  replica  spumoasă  șterge  șenila războiului, adulterul    pare ceva firesc, Matilda, lămurindu-i pe   cei trei  bărbați care  ar vrea și nu prea  să se omoare între ei,   că ea  nu a înșelat. Teoria ei este  că  dacă bietele femei, rămase singure, nu ar fi primit  în  casele lor fiecare câte un fierar, respectabila  meserie  ar fi dispărut.
Comic și absurd  laolaltă! 
 Romănul are un băiat  ungur, ungurul   crește un fiu rus, în vreme  ce   rusul este tată de român. 
Prin  autoironie, comic de situație, de  caracter și de limbaj, o simpatică  învălmășeală  șterge orice urmă de  ură.
Uiți că  războiul  strivește  destine, abrutizează,  permite  să se întâmple atâtea rele.
Comic,  absurd  și real într-un timp ce se  bifurcă, împletindu-se!
Un text    bine scris, niște actori  în mare formă!( i-am iertat că au început mai târziu cu  jumătate de oră)
Și o savuroasă  filozofie  despre   rădăcini,  arbore genealogic, paternitate, cultură, esențe și influențe.
O istorie  care se joacă cu  destine,  o piesă  frumoasă, care, grație  unor actori de excepție,   atât de  bine transformă realul în absurd, că , dacă încerci să povestești, nu-ți poți aminti decât  că   în cele  70 de minute  te-ai distrat copios!

vineri, 1 martie 2019

mărțișoarele

În prima  zi de martie din  anul acela, a venit de la  București Andrenuța, verișoara mea  primară. 
Adevărată domnișoară. 
Era  mai mare decât mine  cu vreo zece ani. 
 După ce se întorcea de la școală, îmi plăcea  să o văd cum  citea din cărțile ei , pe care le   păstra într-un săculeț de pânză , cusut  de  o mătușă. Când  se plictisea, puteam să   răsfoiesc paginile gălbui  cu ilustrate și sublinieri colorate. Aveam  permisiunea   să încerc  chiar  să scriu în maculatorul învelit în  hârtie albastră, fără să rup vreo  foaie
Pentru că mama ei, sora  cea mare a tatei,  se stinsese imediat după  nașterea  fetei,  pe ea o crescuse  maica  Fănica. Din  Greu.
  Până pe la 15 ani. Apoi o  dăduse în grija unor rude, să muncească la oraș.
În ziua aceea, Andrenuța, domnișoara  cu  unghii roșii,  a  scos dintr-o pungă   câteva   cluci de mătase  albă și roșie,  strălucitoare și moi.
Misiunea mea  a fost să   tai cu foarfeca  pătrățele egale   din  partea aceea de chibrit pe care  se scapără bețele.
  Ea rula  cu atenție firul  lucios pe   o latură a pătratului.  La capăt , schimba  culoarea.  Când  întreg pătrățelul  era acoperit, rezulta un  minunat joc geometric. 
Joc  de  doi, în alb și roșu!
  Venea rândul ciucurașilor.
Niște  pufuleți jucăuși, în ambele  culori.
Pâinișoare bucălate aninate  în șnur de  mătase!  Minusculi clopoței , atât  de frumoși, că abia  îndrăzneam să-i ating. 
 Toată amiaza,  noi două,  domnișoara  de  București și eu, am lucrat  mărțișoare  pentru  toate fetele  și  femeile din  neamul nostru. 
Al lui  Năstăsică..  
La sfârișitul lunii, mărul din  fața casei  bunicii   râdea în soare  cu   salbă  mătăsoasă, în alb și  roșu, pentru ca noi, purtătoarele  de mărțișoare,  să  avem tot anul  fețe albe, cu bujori roșii în obraji.
A fost cea mai frumoasă  întâmplare  cu  noi două, dacă este  să  nu   vorbesc despre sperietura  pe care  mi-a  provocat-o, când am îndrăznit  să o întteb  cum   de și-a  făcut ea  unghiile atât de roșii. Am primit cel mai crud  răspuns, care m-a  băgat în sperieți  pentru nu știu câți  ani.
Ei bine, știi  ce  mi-a   spus?  că  o  doamnă  din București, prin  nu mai știu  prin ce  metodă, i-a turnat  pe sub unghii o vopsea  fierbinte , roșie.

 Andrenuța  nu mai este  de mulți, mulți ani ; undeva,  într-un colțișor de suflet, mărțișoarele ei  cu puf de clopoței zglobii  își spun povestea lor în alb și  roșu.
 Printre răzlețe frunze de  măr.

joi, 28 februarie 2019

jazzul, mărțișor aninat de suflet!


”Ce-mi pasă că inima ta bate 

în ritmul jazzului
atât de aproape de pământ? ”
Ion Vinea, „Ora fântânilor”

Ce seară la Filarmonica Pitești!
Absolut superbă!.
A fost jazz!
Ca un fel de libertate a spiritului.
Un conceert conceput din două secvențe foarte frumoase, pline de strălucire, de entuziasm, de bucurie!
Ca un dar colorat de dinaintea mărțișorului.
În prima parte, ne-au bucurat sufletele domnii;
Mădălin Sandu, Costinel Mirea, soliști vioară,
Mihai Dima, solist trompetă.
Au interpretat:
J Kosma - Frunze moarte (Autumn Leaves)
George Gershwin - I got rhythm
*** - Ochii negri (Dark Eyes/Очи чёрные)
T. Murena / Joseph Colombo - Indifference
Erroll Garner - Misty
Chick Corea - Spain
Django Reinhardt - Minor Swing
Django Reinhardt - Nuages
Ben Bernie - Sweet Georgia Brown
Conducerea muzicală: Mădălin Sandu
Părți solistice- Florin Pană, pian
Paul Luculescu, percuție.
În cea de-a doua parte a concertului, Orchestra Filarmonicii Pitești, dirijor Daemyung Cho, profesor la Universitatea Sahmyook, Coreea de Sud, concert/maestru, Alexandra Mirea, ne-a delectat cu un splendid buchet sonor, cules din filme celebre.
”Suită din West side story, L. Berstein, J. Mason,
„”Fantoma de la operă„, A. L. Webber
,”Suită din ”Sunetul muzicii”, R. Rodgers”.
Suflete pe arcușuri mângâiate în ritmul lumii cu toate ale ei, susur, șoapte, triluri, povești în poveste, iubiri pierdute și regăsite, ieri și astăzi în tonuri calde, primăvăratice , armonii moderne, arhaic și nou, departe și aproape, toate într-o fascinantă curgere.
Muzică fără artificii dificile, partitura ca o poezie!
Jazzul este sincer.
Îl simt, dezmorțește, stimulează emoția și intuiția
Mâinile și picioarele nu au rezistat să stea locului.
Public mai mult feminin că doar acesta este un suav mărțișor!
Felicitări în alb și roșu, Filarmonica Pitești!
Mulțumiri, domnilor soliști!
A fost o seară încărcată de emoție pozitivă, un schimb de bucurii între artiști profesioniști și un public cald!!

joi, 21 februarie 2019

”Anii trec tiptil, ca niște șoapte”


În dimineața asta, am citit în ”Dilema„ ceva  care  a  scos din  tainicu-i locșor de suflet dorul acela adânc, nu crâncen, doar blând ca o poveste, care  nu se uită niciodată.
”Ce  nu i-am spus  mamei”?
  Doamne, câte nu i-am spus...
Era dimineață, să fi avut  eu trei, poate aproape patru ani, mama  îmi împletea  cozile, în fiecare cîte o panglică  colorată și  tooot  spunea  poezioara   ” pisicuță, pis, pis/ te-am visat  azi noapte-n vis/ te spălam, te pieptănam/ fundă roșie-ți puneam”. 
 Aș fi vrut  să  adorm și ea  să-mi  tot împletească povestea!
Nu i-am spus  niciodată  cum,  într-o amiază de iarnă ,  înghesuită  cât încăpeam în ferestruica   dinspre  partea din spate  a  curții, o  vedeam, printre rufele  date  la  ger,   hrănind   păsările. 
  Ningea, găinile ciuguleau , atente , boabele care se revărsau în zăpadă, din șorțul mamei.
Nu i-am spus  mamei mele, poate  că știa,  poate nu,   cât îmi plăceau pantofii ei roșii, cu care nu am văzut-o  încălțată niciodată-  tata îi cumpărase  fără să o întrebe dacă i se potrivește culoarea. 
Nu știu  când au dispărut din cutia lor  gălbuie  cu floricele...
Nici despre frica  mea din ziua  de Rusalii nu i-am povestit vreodată.  Îmi cumpărase o fustă plisată de stofă bleumarin, 25 de lei metrul.  Am încălzit  prea tare  mașina de călcat, eram în clasa a  VI-a- fusta  avea o importanță  specială,eu  fiind  președinta unității de pionieri.
S-a ars o  bucată   bună...
Nu i-am spus   niciodată mamei cât mă durea  să o văd  mereu muncind, nici  că  observam   mersul ei  , mereu  în fugă, fără să i se audă  pașii.
  Nu i-am spus  că  semăn cu ea.
   Niciodată nu i-am spus  cât o iubesc.
 Dintr-odată  a  fost prea  târziu.

luni, 18 februarie 2019

cu cât se apropie primăvara

„Mă -ntrebi de ce plâng?
Am ascultat un poem.
Mă-ntrebi de ce plâng?
Am auzit un cântec.
Mă-ntrebi de ce plâng?
Mi-a povestit un nevoiaș suferința lui.
De ce am plâns?
Toate au atins răspântiile vremii cu tălmăcirea frumoasă în cuvinte, vioară și suspin,
a durerii de a simți,
de a nu ști și de a te întrista.
AM PLÂNS DE FRUMUSEȚE.”
Tudor Arghezi





joi, 14 februarie 2019



”Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
Două culori, ce nu s-au văzut niciodată,
Una foarte jos, întoarsă spre pământ,
Una foarte sus, aproape ruptă
În înfrigurata, neasemuită luptă
A minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.” 
Nichita Stănescu

duminică, 10 februarie 2019

Profesoarei, cu drag!

În amintirea unei duioase ființe, al cărei suflet a urcat la ceruri - colega noastră de cancelarie- Doamna profesoară de istorie, Mariana Golescu.
Fie-i calea senină și îngerii aproape!
În meseria noastră de educatori, poate cea mai frumoasă și mai aproape de partea nevazută a ființei, meserie care solicită, deopotrivă, mintea și sufletul, petrecem mult timp la școală.
Mai mult și mai intens dintr-o zi decât cu familiile noastre. 
Vibrăm!
Și ardem!
Asemenea flăcărilor.
Devenim o comunitate de trăiri, de gânduri, de simțăminte.
Astăzi, privind-o pe doamna noastră, învaluită in mantia tristeții fără de grai, fără de întoarcere,mi-am amintit cu câtă bucurie primeau colegii, care își incheiau activitatea la catedră, acele modeste medalioane de suflet, pe care le-am dăruit, de fiecare dată, cu toată dragostea!
Acest început de an a rupt , deja, necruțător,din buchetul de dăscălițe cu mulți ghiocei la tâmple, care au slujit demn învățătura de carte, dăruind Școlii Nr. 13 ceea ce știau ele mai bine-lumina din cărți- trei colege dragi, sensibile, dăruite acestei meserii frumoase, care, în felul ei, adună și păstrează acel miracol numit ”tinerețe fără bătrânețe„.
Pioase gânduri pentru Doamnele
Floarea Călin,
Felicia Diaconu,
Mariana Golescu.
Înțelept ar fi să învățăm că veșnicia nu-i aparține omului, ci doar naturii, să păstrăm legătura unii cu ceilalți, să împărtășim experiențe,să amăgim , într-un fel, scurgerea ireversibilă a timpului.
Să nu lăsăm loc pentru tristețe.
Să dăm vieții frumusețe și bunătate!
„Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Și-un glas răzleț îți înfierbântă tâmpla
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.”
”Dăscălița„,
Octavian Goga



vineri, 1 februarie 2019

„Uneori,


şi ceaţa cântă! ”
Eduard Grieg
Prima lună din an fuge în ritmul muzicii fiordurilor nordice, sub clar de lună albastră și al tot atât de romantice splendori scoțiene!
Un olandez parcă gata mereu să zboare în tempoul diapazonului , degete alunecând duios,
neobosit, mângâietor pe clape albe, clape negre.
Frumos început de noapte, la Filarmonica Pitești, dirijor, Theo Wolters, concert/ maestru, Mădălin Sandu, solist, pian, Horia Mihail.

În program:
*Edvard Grieg , „Concert pentru pian și orchestră în la minor, op.16 „.
Pe la 12 ani, când a încercat să compună pentru întâia dată o bucată muzicală - niște "Variațiuni pe o temă germană opus 1", învățătorul nu a apreciat de loc inițiativa, l-a tras de păr și a aruncat compoziția pe foc.
În 1869 , ”Concertul său pentru pian și orchestră în La minor, opus 16„, a fost interpretat pentru prima oară la Copenhaga.
”Artişti de talia lui Bach şi Beethoven au ridicat biserici și temple pe înălțimi. Eu nu am făcut altceva, la fel ca Ibsen în dramele sale, decât să construiesc colibe în care oamenii să fie fericiţi şi să se simtă acasă.
Așa spunea, cu modestie, compozitorul nordic, Grieg.
*Felix Mendelssohn-Bartholdy , ”Simfonia nr. 3 în la minor op. 53, Scoțiana„.
L-a cunoscut pe Goethe, când Felix-Mendelhsson, al doilea copil- minune al muzicii, după Mozart, era, deja, compozitor la 13 ani.
A fost aplaudat de regina Victoria și de prințul Albert!
Astă seară, am vibrat ascultându-i ”Scoțiana”!
A fost o seară specială, în a cărei primă parte pianul a știut să aștearnă o stare de grație, ca pe sub cețuri nordice clipocind , în salbe, tainice stele în cor sublim de arcușuri ,de flaut , de corni, de alămuri!
O a doua parte solemnă , somptuoasă, triumfală, încărcată de energie!
Ce însuflețitoare acorduri!
Strălucire și înălțare,talent și dăruire, multă muncă, seriozitate, profesionalism!
Felicitări, Filarmonica Pitești!
„Muzica sentimentaliza.
Dor de tine și de altă lume,
Dor...
Muzica sonoriza orice atom. ”

vineri, 25 ianuarie 2019

”M-am străduit

  „ ca din învăţători şi preoţi să creez o forţă care să ridice ţărănimea.“

  Dincolo de fereastra mea, iarna își  cerne alba-i măzăriche.
La radio se  toot reia  ideea  că elevii nu trebuie  să meargă la  școală.Zăpadă, gripă, drumuri  fără noroc.
Îmi zboară  gândul   către o iarnă grea de tot, nu   știu câți ani   să fi avut, dacă  eram sau  nu școlăriță.
 Ninsese atât de mult, că zăpada atingea  streșinile caselor.  Tata, bunicul  și  toate rudele vecine au săpat  tunel.  Așa  am reușit  noi  să ieșim din case.  
Să vedem  cerul și arborii.
  Nu mai știu cât a durat iarna.
  Școala era  peste  drum.
 Este  și acum .
 Doar ferestrele  i-au  fost  deschise  către  miazăzi. 
În cele  două mari  săli de clasă, despărțite  printr-un coridor micuț și o cancelarie, mereu închisă cu lacăt, pentru că învățătorii  erau chiar și în pauze  cu noi,  acum se  joacă  prichindeii  satului.
Când eram eu școlăriță- tata  învățase și el în aceeași clădire, construită   la ordinul  Ministrului  Școalelor  de atunci,  ilustrul savant,  Spiru  Haret-  ferestrele    își deschideau ochii  către miazănoapte.
 Acolo  am deprins  scrisul și cititul, acolo, după o  bătaie  cu nuielușa  la palmă,  am  învățat care-i „d „și care- i ”t”.  Pronunțam corect, scriam, însă ”Ileana  caudă cardea„.
La  toate  m-am gândit astăzi, dar , mai ales, la  ministrul al  cărui nume  i-a fost dat unui  crater de pe  lună.
  Și, cum gândul zboară  nestingherit, mi-a  venit în minte  o informație citită  undeva, cândva, tot despre  inegalabilul  Spiru  Haret. 
 Se zice  că era o iarnă grea de tot, se afla într-o inspecție, undeva, într-o zonă urgisită.  A  văzut un copil  sărman venind  către școală , mai mult dezbrăcat decât acoperit.
   Inspectorul     și-a scos paltonul și  i-a acoperit copilului umerii.
  Doamnă  Cati,  știți  că ocupați, pentru a doua oară,  fotoliul    unui    savant,  adevărat  cârmuitor  de  învățătură? 
„Plec din viață cu mulțumirea că nu am pierdut vremea și că mi-am îndeplinit datoriile atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc în împrejurările  în care am trăit și în marginea puterilor mele fizice și intelectuale.„
Spiru  Haret

joi, 24 ianuarie 2019

”Nu arunca noroi în fântâna din care bei apă”

 Când  vreau  să învăț ceva  despre un popor sau despre  o țară,  dau fuga  la  proverbe.  Pentru că acolo, sigur,   voi  găsi   multe adevăruri, concentrate  în   foarte puține cuvinte.
Concertul de astă seară  a  fost  în exclusivitate  de import.
  Coreea de Sud!
Cu suportul total al    Universității  Naționale  din Chungnam,  de unde vin   dirijorul/clarinetist  ,Youngdae  Yoo, și toți  soliștii care  ne-au încântat sufletele astă seară.
Yunjung Lee (oboi), 
Sookyeon Kim (fagot),
Taehyong Park (violoncel), 
Jieun Yook (vioară),
 Jaechang Sung (trompetă) ,
Eunah Noh (hae-geum).

„Cuvintele n-au aripi, dar zboară o mie de mile."
 "Ai să urăști  și cel mai minunat cântec dacă-l cânți prea des."
"Nu te mânia pe Dumnezeu că a creat tigrul, mulțumește-i că nu i-a dat aripi."
 "Un râu mare nu refuză râuri mai mici.
"Până și o foaie de hârtie este mai ușoară când doi oameni o ridică."
 "Adună praf pentru a construi un munte."
 "Dacă lovești o piatră, furios, o să te rănești."
 
 Concertul acestei seri, dirijor,  Youngdae  Yoo,  concert/ maestru,  Mădălin   Sandu ,  se întâmplă  să  coincidă  cu  o mare sărbătoare   a noastră:   Ziua Unirii.
  Oaspeții  s-au străduit  să  ne omagieze  cum au știut ei mai bine! Și mai  frumos!
 Și au reușit!
  Concertul s-a deschis  cu ”Hora  Unirii,  de  Alexandru Flechtenmacher,
urmat  de  o admirabilă piesă  populară coreeană „ Fantezia Arirang,„, veche de peste  600 de ani,  considerată  imnul neoficial  coreean,   piesă propusă, pe dret  cuvânt, în  2012, spre a  fi inclusă în patrimoniul cultural UNESCO.
Minunată bijuterie muziclă. Ceva  ce  vine, parcă,  de undeva,  de dincolo de lume!
 Au urmat 
Domenico Cimarosa , „Concert pentru oboi și orchestră în do minor„ (solist, Yunjung Lee, 
Franz Berwald „Piesă de concert pentru fagot și orchestră „(solist, Sookyeon Kim, 
David Popper ”Rapsodia ungară pentru violoncel și orchestră, op. 68„ ,solist, Taehyong Park), J
Jean-Baptiste Arban „ Fantezie și Variațiuni pe Carnaval la Veneția pentru trompetă „,solist, Jaechang Sung),
Pablo de Sarasate „Zigeunerweisen (Melodii lăutărești), op.20 „,solist, Jieun Yook, .
  Un final  sauperb! în care am  ascultat-o pe Eunah Noh ,interpretând  la un  fin instrument   tradițional coreean, „hae-geum„,
 Kyung-sub Lee - Chu-sang pentru Hae-geum .
Eleganță și culoare , melancolie  șoptită în arcușuri,  poezie  de sunete  vechi  și  noi, înnoitoare,  departe/ aproape,  lumină și  rouă,  vis  și realitate.
  Toate, într-o seară de iarnă!
Felicitări, Filarmonica Pitești!
Mulțumiri  , oaspeți  veniți  de departe!
Un gând  pentru toți care iubesc  muzica-”  Muzica  este femeie..Femeia înseamnă dragoste, dar o dragoste primitoare şi care, atunci când primeşte, se dăruieşte pe deplin.” 
Richard  Wagner

duminică, 20 ianuarie 2019

”De-aș avea o sumă fabuloasă

„...aș pleca din nou cu spița roasă 
 De zefiri prin vechile povești. 
 De-aș avea o sumă fabuloasă, 
 Mi-aș lua o mie de calești„
Emil  Brumaru


joi, 17 ianuarie 2019

În pași de uvertură!

"Muzica este mediator între viata spirituala și cea a simțurilor." 
Ludwig van Beethoven  

În primul concert din noua stagiune a Filarmonicii Pitești, dirijor Tiberiu Oprea,i concert/ maestru, Mădălin sandu, invitat violonistul Horia Văcărescu, coborâtor din vechea aripă a culturii noastre naționale
„Urmaşilor mei Văcăreşti! 
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti

Şi-a patriei cinstire. „care a interpretat „Concertul pentru vioară și orchestră în re minor nr. 4, op. 31„, de Henri Vieuxtemps, pe o vioară construită în 1740 , am trăit o seară frumoasă, reconfortantă , grandioasă chiar, în care patru uverturi ale unor compozitori celebri ne-au purtat în misterioasa lume fără frontiere a muzicii.
Un drum frumos, de la mozartiana ”Nunta de aur a muzicii”, trecând prin mister și legendă, impregnate de pitorescul naturii, urmat de trăirea mitul jertfei beethoveniene, prin contele Egmont, cu un dramatic popas în Grota lui Fingal, prin creația lui  Mendelssohn-Bartholdy , pentru a atinge finalul grandios al tensiunii emoționale wagneriene.
Strălucire, magnetism liric, demnitate!
„Uvertura la Nunta lui Figaro„, de Wolfgang Amadeus Mozart,
„Uvertura la Egmont, op. 84,„ de Ludwig van Beethoven-
„Uvertura Hebride, op. 26, de Felix Mendelssohn-Bartholdy„ :
”Uvertura la Rienzi,” de Richard Wagner.

După un concert frumos,simți cum , țesându-se, te cuprinde, un anume fel de reînnoire sufletească.
Și, parcă, nu mai ești tot tu , ființa care plecase de acasă.  
Pentru   bucuria  concertului și pentru  implicarea  neobosită  a  tuturor   artiștilor instrumentiști, felicitări și mulțumiri, Filarmonica  Pitești!
Prin muzică, inimii i se spun poeme de iubire!  



marți, 15 ianuarie 2019

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit...”

„Tăria unui popor mic a stat totdeauna în drept.
De aceea, oricât de slab ar fi dreptul lipsit de arme și de putere, el e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul”.
MIHAI EMINESCU,
OPERE, III, Publicistică, pagina 271

duminică, 13 ianuarie 2019

timpul de veghe

     Tânără  fără minte  fiind,  într-un moment dificil  al vieții mele, nu  neapărat  din  motive financiare, am  acceptat, fără   să  mă fi  gândit  aproape deloc,  să  înstrăinez  casa  părintească . Era în 1981, la un an   după  moartea tatei, după ce,  în urmă  cu șapte ani,  o pierdusem,  neașteptat, dar prăvălitor,  pe mama . 

Cineva  de la  primărie  m-a anunțat  că  între  pereții  copilăriri mele  va fi, poate, o grădiniță. 
Sau altceva. 
Aveam copil  mic, nici  măcar  nu   m-am dus  să  mă despart  cu sufletul  de  locul cel mai drag  pe care îl știu  pe  pământ.  Da, să nu te miri, am  cutreierat,   în anii care au trecut de atunci, cam  prin toată  Europa,  în două rânduri, am ajuns  chiar și în Asia .
  Multe și mari minunății am văzut. 
  Niciuna, însă, o spun  cu  mâna pe inimă,  nu seamănă  cu  acel  tainic  ceva , cuprins în  casa   noastră, însuflețită  de  neobosirea  mamei mele, de  cuvântul  sfătos,   ironic, rareori  rostit  tare , al tatei. 
Banii aceia, primiți în schimbul    trudei  de-o  viață, trudă  impregnată  viu  de nenumărate amintiri, s-au  risipit  fără  vreo importanță.
  În locul  lor,  s-a  căscat  un gol imens, în care  s-au topit   fotografiile  noastre alb/ negru, acte,  cărți și caiete, prima  mea teză   de  Limba română,  în colțul  căreia  Domnul  profesor  Fulga  mi-a  transmis  cel  mai  frumos îndemn  spre  știința  de carte,  toate păstrate  cu grijă  de mama în podul casei,alături  de   lăzile  de zestre, a ei , cu trandafiri  roșii,  a  bunicii , cu  crenguțe  verzi, în care  își  rânduia  barișuri,  un tulpan alb, cu mărgele albastre, cizmele tatei  cu care  s-a întors  după război, ce  fascinantă poveste,  rămasă suspendată  în timp, mi-a spus  el într-o singură seară, gutuiul din curte,  sub a cărui  mângâiere  am  reușit eu  să aștern bastonașe și  cârlige,   în spațiile caietului de caligrafie, cu  mâna  bunicului  pe  creștet.
    Știi  când    îți cunoști, cu adevărat părinții?  când nu-i mai ai. 
Și când tu, părinte sau  bunic, ai tihnă și  răbdare  de a   răsfoi  ușor, una  câte una,  pagini  foșnitoare  din  nescrisa  carte a  memoriei afective. 
  Fără  grabă,  fără   vreun  scop anume. 
 Doar  așa, ca   să vezi   vremurile   în  scurgerea lor  nestingherită. 
  Tu,  copilul fără   prea multe griji,  mai apoi, când  adolescența  clocotește  să  vrei  să aduci înapoi  rugămințile   către  tata  pentru  atât de  așteptatul întâi bal,rochia  era  dintr-o stofă liliachie, plisată, cu guleraș  croșetat  de mama. 
Și valsul, ce  vals,  și  seara  cu lună,  agățată  într-un salcâm din curtea  vecinului  nostru, moș  Nicolae. 

În  ziua aceea  de  mai,  când  casa  părintească  și-a  închis  pentru mine ferestrele,  s-a rupt ceva.  
 Timpul  s-a așternut altfel.
  Nu știu prin ce împrejurare, am păstrat câteva  manuale  din anii mei de școală.
 Astăzi  m-am întors  la  cartea de franceză. Poate  că  de undeva,  dintr-un timp  regăsit,  ar fi   reîntoarcerea    la școală.
Mi-am început  ziua  înseninată  de  farmecul  unei   lecturi  de la pagina 124.
”Negustorul  de  mături   și  bărbierul”.
  După ce  îl bărbierește  pe   vânzătorul   de mături   care îi pășise pragul, vrând  să cumpere o mătură, bărbierul  îl   întreabă  cât costă.
”Quatre  sous„  ( un sou= o monedă de 5  centime) este răspunsul.
Considerând  că prețul este  prea mare,   frizerul îi dă omului „deux  sous”, sugerându-i  că, dacă  nu-i convine, să-și ia  înapoi  mătura.
 Vânzătorul de mături acceptă  tranzacția, apoi, după ce i se spune  că  pentru  bărbierit  îi datorează  celuilalt  „deux   sous„ îi  dă ”un sou”. 
 Și  dacă   nu este  mulțumit, nu are  decât  să-i pună  barba la loc.