despre femeie, despre școală, despre viață

Ar putea părea distractiv, dar nu vreau să fie.
De câte ori  merg  în orășelul  în care am fost elevă de liceu,  revăd ,nu doar cu ochii, câteva locuri dragi , câteva  case, apoi  gara, cu pasarela ei ruginită, sprijinită într-un timp,când  zilele  mele  se numărau în  pașii ca de soldat, dus/întors , dimineața de la   cămin către școală, înapoi seara, în același ritm dictat de  pedagog.
 Indiferent de starea  vremii.
Nu simțeam  ploaia, pentru că părinții îmi cumpăraseră un fulgarin  roz, Doamne, cât de  bucuroasă am fost  când mi l-a adus tata, împreună cu o curelușă de plastic alb, cu dunguțe roșii.  
Mi-am personalizat  sarafanul bleumarin!
  Pentru că  nu se află prea  departe  de liceu, trec  să  văd casa Domnului Bălcescu, profesorul nostru de fizică, cândva  o celebritate, cam uituc, în ultimii ani de carieră, vizibil dominat de  teama  că noi nu-l mai respectăm, așa  cum se întâmpla când era dumnealui în floarea  vieții.
 Ascultarea  la fizică? coșmar!  dacă  erai al treilea  din șir  numai tu  primeai tirul ăla îngrozitor de întrebări, fără prea mare legătură cu lecția de zi. Se întâmpla  ca primii  doi ”ascutați”  să  primească  nota 7, în vreme ce tu,trecut prin toate furcile caudine, erai răsplătit cu un amărât de 5.
La teză, dacă  nu  rezolvai problema,  în colțul din dreapta, sus , apărea  inconfundabilul ”poem”- Alb în alb, nimic problemă, nota 4, Gh. Bălcescu.„

   O casă mare, albă păstrează   într-un colț un fel de blazon, o fi ceva ce ține de arborele genealogic al  doamnei  lui, cu vreo douăzeci de ani  mai  mare( băiat sărac, spuneau cunoscuții,  intrase într-o căsnicie  salvatoare... câte poante  circulau printre liceeni  despre sărmana femeie, cu  chip de sperietoare, căreia  câte un școlar de încredere , trimis de Dom  Bălcescu, îi preda  o pâine neagră, bine coaptă).
Romiță, colegul meu  de clasă, nu prea  înțelegea cum e cu scripeții,cu  forțele  paralele, intensitate și unități de măsură, așa  că, într-o zi, dom Bălcescu,  în timp ce tot încerca să-și potrivească  pe nas  năzbâtioșii de ochelari, supărat  din cale afară pe  adolescentul  ce părea tot mai mic în  fața profesorului, găsește   soluția  salvatoare:
”  Mâine să vii cu tată-tau, adică nu, să vii  cu mumă-ta”.
Eram într-a X-a.
Noi, cei din bănci, am înțeles ce am vrut  Râdeam atât de tare, se crease așa o învălmășeală, că a trebuit să vină directorul, să stabilească ordinea.
  Dom  Bălcescu, săracul, își amintise imediat că  tatăl lui  Romiță, învățătorul împreună cu care el făcuse armata, nu mai trăia  de niște  ani...


 Întâmplarea  mi-a  revenit în minte,  după o  scurtă discuție  cu o fostă colegă de cancelarie, care  venea  de la o ”lecție deschisă”-dirigenție. La clasa a  VII-a.
 „ Cine este modelul meu in viață?”
Copiii au citit in fata audienței, în majoritate doamne profesoare‚ compunerile aprobate cu câteva zile înainte ( că așa ”ies” lecții perfecte).
Cum era și firesc, la o ”lecție demonstrativă”, mai scapă și amănunte neluate în calcul. O fetiță a spus: ”Modelul meu este mama. Mie îmi place mult de mama mea.„
 Și mie îmi place de mama ta, a completat, făcând cu ochiul, către asistență,profesorul/diriginte,  renumit, nu doar în cancelarie, pentru poantele lui răsuflate, pentru nesuferitul  lui stil bășcălios..
Copiii și-au ațintit privirile spre colega lor. Fata  și-a plecat, rușinată, capul.

Mâ întreb așa,  pur și simplu, cum ar fi , dacă  fiecare  clasă de liceu sau de gimnaziu  ar  avea în încadrare câte un  personaj care, în ciuda  vârstei înaintate și a unor  metehne  nesancționate  niciodată de superiori, că , domle, este  profesor cu  vechime,  ține  cu ghearele și cu  dinții de scaunul din spatele catedrei....

"Gândurile oamenilor urmează în mare măsura înclinațiile lor; spusele urmează învățatura și părerile primite din afară; faptele lor sunt, însă, cum s-au deprins să acționeze”-
Francis Bacon
 "Eseuri.„