schimburi și schimbări

 „  Să facem oprire pe calea cea veche, și apoi să privim în jurul nostru, și să aflăm care este calea cea bună și dreaptă, și  după aceea să mergem pe ea„.

Francis  Bacon, ”Eseuri„

, „Despre schimbări„,  

pagina 82.

Au trecut cincizeci de ani.

  Ca mai ieri, ne salutam pentru prima oară,  intâlnindu-ne pe scările   blocului.

  Toți tineri. Cei mai mulți număram sub  douăzeci și cinci / treizeci de ani..

   Se dăduseră , la cheie, în blocuri, primele  apartamente  proprietate personală, achiziționate cu împrumut  din bancă pentru un sfert de veac.

  Nu ne era simplu deloc cu două rate. la casă și la mobilă

  Treptat,  am făcut cunoștință unii cu alții, pentru că  fiii  noștri  se jucau împreună, frecventau același cămin cu  grădiniță, unde,  fie vorba între noi, nu se ajungea deloc   cu una, cu două.   Dacă aș scrie acum  cam câte ore am pierdut cu audiențele pe la diferite cabinete, câtă umilință am îndurat  în discuții cu fel și fel de personaje  cocoțate  pe  scaune  cu diferite înălțimi , nu știu dacă m-ai crede.

   Pe scară , locuiam  vreo zece profesori, cei mai mulți navetiști în județ.

  Se stabilise  un tip de respect între  noi, tinerii părinți, deveniți repede.:mama lui X, tatăl lui  Y.

  Ne era  bine. 

 Și copiii  creșteau.

  Cu timpul,  după revoluție,  lucrurile s-au schimbat.  unii dintre foștii vecini  și-au urmat copiii prin alte locuri,  alții  s-au stins.

  Din  generația aceea   care  își începea  ziua  cu noaptea în cap, au rămas puțini.  Suntem, deja, bunici, cu nepoți  de toate  vârstele.

Îmi vin  în minte   niște întâmplări: când cea mai  vârstnică dintre profesoarele de pe scară  s-a pensionat și-și petrecea   o parte din timp stând, pe banca din fața scării, de  vorbă  cu  alte pensionare.  am observat că  nimeni nu i  se  mai  adresa  cu ”  doamna profesoară”.

Era mai simplu. ”vecină”.

 La unul dintre  etaje,  după ce  un apartament a   fost vândut, a  venit o familie  de tineri, cu un copil.  Tatăl îmi era era cunoscut, pentru că  fratele lui   fusese elevul meu.  Știam bine   cam câtă carte învățase el, noul  vecin. 

  Acum, era om de afaceri; printre altele,  vindea  carton  folosit  pentru acoperișuri. În scurtă vreme, administrația  blocului  nostru a luat o  țeapă serioasă de la  proaspătul  afacerist.

  Seara, când se întorceau  cei  trei,  din oraș,  domnul  rotind , pe degete,  cheile    noului bolid, doamna  și  odrasla care nu saluta niciodată  pe nimeni, îmbrăcați  în haine de firmă, cele câteva  persoane nelipsite  de pe   bancă   îi salutau ceremonios.

Mai/ mai să se ridice.

 Pentru că „erau cineva”.

  Nu după multă vreme, când  urma „afacerilor” a fost mirosită,  atât de respectata  familie  a trebuit  să părăsească apartamentul...   domnul  a   primit  o ”locuință ” vremelnică  la  Colibași.

Se schimbă  multe,  vin și pleacă proprietari  sau chiriași....

 Odată cu vremea,  dispare acel respect pentru omul  care își duce  viața în aceste „cutii de chibrituri„ așezate unele peste altele,  a  fost uitată formula „vă mulțumesc”, privirile  sunt fără țintă, unii dintre copii deschid ușa cu piciorul, uitând să  rostească acel simplu „bună ziua„ !

Era să uit.  cineva  reproșa  cuiva  că nu respectă un program de liniște.

 Răspunsul:

 - Dacă nu-ți convine, fă-ți  casă...