statuile nu plâng niciodată

doamne în parc

Poate că noaptea e zi.

și ziua se pierde în străluciri de-o clipită.

neprihănitul timp și-a rătăcit cusătura,

Durată nu-i,

cum nici schimbare n-ar fi.

Stâncă, buze și ochi,

degete,trudă, răbdare.

Daltă ce mângâie alb,

mâini sfredelind foaie cu foaie,

tandră rănire în așchii fierbinți.

Piatra a prins suflet din suflet,

umeri, surâs!

Diferite,

fiecare cu partea ei de cer,

de iarbă, de zori înflorind

în timide raze de soare.

Laolaltă,

în lumea albă de piatră,

blândă trecere a clipeifără de glas,

în repetabilă,grea nemișcare...

Gina Rizea

Îmi place

Comentează

Distribuie