vineri, 13 septembrie 2019

despre cine ești?

Sau despre  promovare„.

Și  despre  cum  sfințește omul locul

În clasa a  III-a, când  ni  s-a îmbolnăvit  învățătoarea,  doamna Ana Tănăsescu, despre care tata zicea  că are  limba spartă, de rea ce era- îl învățase și pe el carte-  a venit  domnișoara Silvia.   Din câte am aflat eu mai tîrziu, avea să devină inginer.Probabil că  nu fusese încă admisă la facultate.  
Era   blândă,  talentată și  foarte apropiată de  noi.  Multe  am învățat eu în acel an.   Domnișoara  a pregătit cu  noi ” Albă -ca- Zăpadă, după ce a dramatizat  textul, ne-a  învățat să  ne  confecționăm  costume de scenă, ce, mai! piesa a fost un mare succes!  Eram împărăteasă, fără partea de rol cu vrăjitoarea.   Hapsâna a fost  Nina  Dinu.   
Am fost un fel de vedetă a serbării-  rol   important în piesă,   viorea, cu  fustiță  de  hârtie creponată, în ”Dansul florilor. 
 Cea mai   aplaudată  parte din serbare a fost  rolul meu de  dirijor.  Erau mulți copii pe scena, care  era cât pe aci să se   dărâme. Atât de emoționată am fost , că mi-am terminat” rolul”  cu o strofă mai devreme, în timp ce  copiii au continuat să cânte. Nimeni, în afară de mine, nu a   înregistrat greșeala,  toți, în frunte cu domnișoara Silvia, considerând că a fost o  dovadă evidentă de talent, nu mai pridideau  cu felicitările
Adică, atât de bine  îmi pregătisem   coriștii, că  ei puteau  să  cânte și fără  dirijor.
Nu am uitat, iată, evenimentul, probabil că el   a fost un fel de punct culminant al acelor ani.
În clasa a  VII-a,  eram premianta școlii, cu insignă specială, președintă de unitate!
 În vară,  părinții îmi promiseseră uniformă nouă-  un șorțuleț pepit cu  guleraș alb de pichet, peste care  se purta  un altul, în cute duble, din satin negru.  
Pământul și animalele ne fuseseră luate  la ”colectiv„,  anul a fost dificil, iar eu am   rămas  tot cu   vechea uniformă.  Am spălat-o, am apretat ce era  de îndreptat,  am primit  o pereche de șosete albe  trei sferturi, din mătăsică, iar pantofii roșii, cumpărați  la Paști,  au fost atât de lustruiți , că străluceau.
 Secretarul școlii  , M.M. , suplinea catedra de muzică.  Atât de impresionat a fost  de  uniforma mea, că  m-a dus de mână prin toate  celelalte  clase. 
Ca model!
A  fost  anul în care , la radio, l-am descoperit pe Tic- Pitic,   căruia îi  povesteam despre câte se întâmplă pe la noi.  Când îmi auzeam numele  la radio, trăiam, așa, o mare  victorie, că nimic nu mai conta!
    Părinții erau tare mândri de mine!

Am fost admisă, în vară, la  Liceul Teoretic,  o să te miri, dar    părinții, mai ales  tata, nu erau  deloc încântați.  Viața era tot mai  grea,  lunar  era de achitat o taxă, 180 de lei,  pentru cămin,  manualele, rechizitele obligatorii și noua uniformă erau  destul de scumpe.  Tata  renunțase  la  serviciul lui din București, pentru pământ., care , de  câțiva ani, nu mai era al lui,  era al „colectivului„.
    Mult   și cu mari eforturi  s-au străduit    părinții mei, ca și ai altor copii din zona aceea, în anii grei în care  în care generația mea a învățat carte.
Într-a  X-a , domnul Foti,   una dintre spaimele  liceului-  îmi amintesc, poate că și  alții  o știu- la  o lucrare  trimestrială de psihologie, și-a  pus scaunul pe catedră. De acolo ne supraveghea.
 Ei bine, acest  domn  m-a ales  să fiu instructoare- superioară, așa  era ”fișa  postului„, la  clasa a  VII-a, al cărei diriginte era.

Au trecut anii,  am terminat facultatea  între  primii  15 absolveți,   m-am măritat  și   câțiva ani după  absolvire  am bătut drumurile  mai multor  școli  din județ, cea mai apropiată  fiind  situată la  23  km de casă.   Îmi continuam  studiile la Universitate,  am  trecut  cu   bine spre  foarte  bine   examenele  pentru  toate etapele didactice, ce examene, ce emoții, eram   mămică,   părinții mei  prea tineri  se duseseră la cer...
 Chiar și   după    promovarea  cu punctaj   foarte bun  a unui concurs   dificil  pentru  ocuparea unel catedre în oraș,  directorul îmi scria numele  în creion.  Nu  în cerneală.
  Țineam pumnii strânși și  mergeam mai departe.
 Poate  că te întrebi  ce m-a apucat să  spun toate acestea:
În anii mei de meserie, peste 35,  m-am întersectat  cu multe   femei, mai ales.  Despre unele,  mai toată lumea știa cam ce le poate pielea.  Cu toate astea, au ajuns  directoare de școală, chiar  inspectoare.
 În fața uneia, „de la pionieri„, fie-i  țărâna ușoară, tremura toată lumea... O alta, absolventă de IP3,   inspectoare generală ,  salarizată ca fiind absolventă de universitate,  pășea pe Strada  Mare, la început de an școlar,  ca un general de armată.
Ascult și eu, ca tot omul,  nu pot să  nu  mă conectez la știrile zilei și mă minunez  că lumea , după  cincizeci de ani,  cam câți au trecut de când  am priceput și eu  cum este cu promovările, aplaudă în neștire,  dă să cadă în genunchi în fața  unei  persoane zilnic proaspăt  coafată, cam cum erau pe  vremuri două  elene  din   fruntea   învățământului argeșean. 
Da, lumea  merge  mai departe.
 Cât despre om și  despre  cum sfințește  el locul, ce să zici?
Rămâne  doar un proverb.

2 comentarii:

  1. Prea putini mai sfintesc locul in zilele noastre, intr-adevar. Cat despre vremuri de demult... ce diferenta intre amintirile dvs si ale mele, ce inseamna sa fie parintii mandri de copilul lor... Mare lucru! Greu, usor, important e ca v-au sustinut...

    RăspundețiȘtergere
  2. Crenguța, eu cred că toți părinții își iubesc și își susțin copiii.
    Nu se poate altfel.

    RăspundețiȘtergere