papucii și rațele

  Cred că există o realitate a ceea ce vezi, dar și o alta a cuvintelor, în care spui cum simți ceea ce vezi.

Nu știu cum  s-a ivit așa, deodată, în mintea mea o frântură dintr-o zi deloc călduroasă de dinaintea Paștelui. 

 Să fi avut eu vreo patru ani. Mama sau bunica, măicuța, cum o alintam eu, una dintre ele sau poate amândouă m-au trimis să aduc rațele în curte. Să nu dispară vreuna. Îmi plăcea să le văd cum se întrec în șanțul plin cu apă tulbure din fața porții.   

Erau vreo zece, care mai de care mai moțată.

   Nu știu dacă eram invidioasă pe  ele- prea se mișcau  repede în  băltoaca  verzuie.

  Purtam o rochiță de barchet, în cute. În picioare, niște papuci mari, probabil ai lui talițu, bunicul meu.

  Tot încercam să scot rațele din lac.

 Îndărătnic, continuau să se întreacă înotând, fără să mă asculte.

  Pentru o clipă, am uitat ce trebuia să fac sau poate că nici nu știam; un papuc s-a agățat în ceva și am căzut printre ele.

Poate că am țipat, pentru că apa era foarte rece, poate că mama sau bunica sau poate amândouă, văzând că întârzii, au venit și m-au scos din apă.

 Rațele- cu treaba  lor!

Nu cred că am fost pedepsită- nici nu aveau motive să o facă;ce știu este că, ori de câte ori văd niște  păsări înotătoare zbenguindu-se în felul lor, îmi vin în minte papucii mult mai mari decât piciorușele mele de fetiță, și spaima că mă înec în băltoacă, pentru că rațele înoată doar pentru ele...

când m-am gândit la fericire

O gură de  cafea, un strop de  parfum de la inocentele  narcise, un colț de cer, în zare- munții, ca niște  nobili sub cușme albe- un fâlfâit de aripi pe lângă ferestră!

 I-aș zice  farmecul unei dimineți de primăvară.

Mi-a venit în minte  ceva  din ce am aflat , în urmă cu câțiva ani,  când mi-am dorit să văd și eu o țară nordică.  

 A fost Danemarca,  țara 

nefericitului prinț, Hamlet(  am dat o fugă și până la Malmo).

Citisem despre danezi că ar fi cel mai fericit  neam din lume.

 I-am privit la ei acasă. niște copii nespus de frumoși, cu mult roșu în obraji, adulții- de la primul la ultimul- pe  bicicletele lor ușoare, chiar dacă vântul bătea, de credeai  că pârjolește totul.

-Cum or fi, dom,le, ăștia fericiți, că-i zboară vântul, a întrebat cineva din grupul nostru de excursioniști.

La ei, funcționează conceptul de ” hygge„,  un stil de viață simplu, confortabil și luminos. Tradus, ar însemna  o calitate rezultată din bucuria de confort  fizic și mental, bucuria de te cufunda , fie în liniștea  unui  fotoliu bun, citind o carte, fie savurând  o masă  bună, cu niște prieteni, o ceșcuță de cacao, în fața focului din  șemineu.

 Într-un cuvânt: timp de calitate!

Fericirea  nu  constă în îmbuibare, goană după venit imens ( pe

românește,mult mai mult decât au alții), haine de tot felul,bijuterii și conturi grase.

 Fericirea  înseamnă simplitate confortabilă, în care  aduci  și natură, dar și obiceiuri bune, moștenite,  lumină și căldură, eleganță fără stridențe..

 Și, din când în cînd, plăcerea  de a nu face  nimic. Da, adică de a  fi tu tine  sau cu cei dragi, fără stres, fără alergătură.

 Armonie, sinceritate, echilibru în toate!