Albastrul cerului, tot mai gri

 Așa  văd eu, astăzi, România.
Da. Cândva casa asta a noastră,a tuturor celor ce-și zic români, avea temelie solidă, iar acoperișul din șindrila lemnului de codru fusese bine lucrat.
Casa trainică îi proteja  pe  oamenii  ei de rele, de ploi și de zăpezi.
 Le crea  siguranță.
Astăzi, temelia se clatină, iar acoperișul este putred. Ferestrele au încremenit în orbitele lor întunecate, ușa nu mai are zăvor, bătrânii odihnesc prin cimitire, rareori îngrijite, copiii și nepoții au plecat care pe unde... .
În curtea îmburuienită, mai încearcă, așa, câte un temerar să deagă una/ alta...Cu prea puțin spor.
Dealurile sunt tot mai sărace, iar cerul și-a cernit obrazul.
România plânge. 

despre a fi

”Eu sunt un băiat de la țară. Mergeam  cu vaca, cu picioarele  goale...Imaginați-vă că băiatul  acesta  a luat masa  cu  Regina Angliei.

Orice e posibil în viață, orice!

Trebuie doar  să avem mereu forță și acea determinare de a ne urma  visurile”!

Radu Beligan

”dezlegată iar, aripa vrea să fie călătoare...”

Nu, să nu crezi că sunt Alpii” cu a lor frunți de gheață”. Imaginea este de la Bușteni.
 Așa cum sunt multe locuri ale noastre: splendide  în sălbaticia  lor unică, atinse  cu talpa bătucită de glod și de gropi, neîntrecute în tăcută  așteptare. 
 Câtă(mai) pot duce.

există un fel de a tăcea care întreabă

(sau cum se întâmplă lucrurile)
Ziua de ieri a  căpătat strălucirea aurului muncit  cu caznă , tenacitate și perseverență.

 Ne-am bucurat pentru victorie, au plâns  inimi și ochi, minunea se numește Simona!
Ce bine că-i suntem contemporani!

În vremea asta, un coc mereu apretat  se vrea cocoțat  pe scaunul președintelui țării.( dacă așa  va  dori partidul)
 Doamne, la  câte încercări ne mai supui?)


 14  Iulie- Ziua  Franței.
 Iubesc țara asta  din care am văzut  cât se poate  în  două treceri. Dacă m-ai întreba  ce-mi place  mai mult și mai mult , nu aș  găsi  ordinea  potrivită. Iubesc   Sena , când verzuie, când  incoloră, în care  se scaldă atâtea imagini  incredibile,  mă gândesc   și la   bărbuța roșcată a unui buchinist  fără vârstă, de la care am cumpărat”Poemes  saturniens”,păstrez în colț de suflet  silueta   bătrănei   Notre- Dame, așa cum era ea la  la începutul  toamnei trecute.
Cum să uit tulburătoarea  Normandie  medievală,  cu a ei  Jeanne  d, Arc, Omaha   Beach,  Mont -Saint- Michel, tapisserie  de Bayeux ,  castelele   de pe valaea  Loirei, cu  acel paradis, Clos Lucé , al lui Leonardo  da  Vinci?
Dar mai mult și mai mult mă duce  gândul la strălucitoarea, în apus, divina  Sacré -Coeur, maiestuoasă  în  albul  ei  de vestală.

Din poarta inimii ei, am văzut  Parisul,mișcător  furnicar, în toate culorile  firii!

Aseară, l-am ascultat  pe   Bernard  Pivot, cu seducătoarea lui  franceză, în dialog cu o doamnă care poartă un nume  voievodal. O admiram pe vremuri,  lucrurile se mai  schimbă, pentru că și  oamenii au multe fețe.
Zice domnul  Pivot, recunoscut ziarist cultural :” Îmi pare rău că nu l-am intervievat pe  Emil Cioran,mi-ar fi plăcut să-l fac să-și povestească viața, să vorbească despre cum a învățat franceza, cum reușea să scrie într-o franceză perfectă, nefiind limba sa maternă, cum își scria carțile, mi-ar fi plăcut să-i vad manuscrisele, cum lucra, cum își relua textele de la un an la altul, cum le corecta. Mi-ar fi venit spontan în minte o grămadă de întrebari”.

   Îl ascultam pe scriitorul  din a cărui operă  cităm  câteva titluri:
”Dragoste în vogă„,„Viața acolo” , cronici,„Critica literară” , eseu, ”Fotbal în verde”
prezentare la ”Scrieți, citiți și discutați despre acest lucru”. „Zece ani de literatură mondială în 55 de interviuri ,Prefață la „Biblioteca Ideală „
”Dedicarea dictionarului iubitorului de vin „”Cartea de ortografie”( prezentare)

Admirabilul  povestitor, astăzi  posesor  al  unei case  în   zona  (cea mai) selectă a  Parisului, își amintește  că,  elev de liceu fiind, în zilele de  joi și de duminică,  își ajuta   tatăl - mic  comerciant- distribuind  saci  de cartofi pe la diverse case  burgeze.  

Ce bucurie că a învățat într-un liceu de  băieți, pentru că  dacă școala ar fi fost mixtă, ar fi trebuit să dea ochii cu câte o fată, atunci când  suna  la vreo ușă  din selectul cartier.  Și nu i-ar fi fost  prea simplu să explice   ce caută el pe acolo.  De  colegii-băieți  nu se sfia deloc.

Zice  mai apoi acest fascinant  domn că,  dacă  ai o duminică  rea, adică dacă te strivește singurătatea, nu te impacienta: sună-ți un prieten. Sau caută-l. Dacă nu răspunde, ia o carte pe care ai citit-o  cândva  și ți-a plăcut. Vei descoperi  că  te simți în siguranță. Fiecare cartea are  ceva din tine. Și apoi, ea este  un prieten sigur, tăcut, te lasă cu amintirile pe care  nu vrei să le povestești niciodată, în vreme  ce chiar prietenul  devotat poate fi  curios..
Răspunsul  îl  tăinuiești, este zestrea  ta  nemuritoare.Și  cât de  bine  îți face să ai ceva  doar al tău și numai al tău!
Pe oameni,  că tot la ei ajungem,  ar trebui să-i  bănuiești de bine, nu de rău.
Da?
În 1992, a refuzat Legiunea de Onoare și a declarat: "Este o premieră pentru notorietate și nu vreau să sfârșesc cu panglica mea roșie în fața oamenilor pe care îi admir și știu că ei merită mult mai mult decât mine. Și al doilea motiv, întotdeauna am crezut că un jurnalist în activitate nu ar trebui să o accepte. Se întâmplă ca stânga mi-a oferit-o, apoi dreapta, apoi stânga și mi se pare că, dacă aș fi acceptat, aș fi puțin mai puțin liber. "

Cum să nu iubești o asemenea  gândire,  pe care o admiri, fiindcă în esența ei, este  total liberă ?
 Vive  la France!

urări

Dacă nu zilnic, cel puțin săptămânal, urăm cuiva apropiat/drag/cunoscut ceva :

La mulți ani!
Sănătate, că-i mai bună decât toate!
Somn ușor!
Mult noroc!
Succes!
Zi bună!
Noapte bună!
Adunăm în cuvinte gândurile noastre frumoase, sperând să ni se întoarcă. Sau, pur și simplu, facem urări, pentru că asta simțim.
A apărut, nu se știe când, un fel de urare:
serviciu ușor! ”„rostită, în general, fără u.
Stau și mă întreb ce gândire o fi dincolo de vorbe..adică cel care merge la slujbă, că o fi la stat, că o fi la particular, că o fi sezonieră sau cine știe cum.. să nu aibă nimic de făcut?
Să nu-l deranjeze nimeni cu nimic?
Să-i treacă orele printre degete?
Și să se trezească doar în ziua de leafă?
Îmi amintesc vorba unei doamne, semnam aceeași condică, zicea ea , așa, când o întreba cineva de ce întârzie la ore:”la cât sunt plătită, e prea mult că am grijă de ei( de elevi) să stea în clasă și să nu bată țurca pe maidan..”

p.s. în urmă cu niște ani, nu chiar foarte mulți , umbla o altă vorbă: ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim..
Să mai zică cineva că nu ținem unii la alții!🙂

„cele nevăzute

  se pot vedea prin cele văzute„.
 Anaxagoras

Să vezi partea plină a paharului

( că  nu ai încotro)

Dărâmată  în urmă cu doi ani, cu promisiunea  că   până în primăvara lui  2018  se va construi în locul ei o alta modernă , mai   înaltă, mai frumoasă, ( probabil), cu chiu, cu vai, piața  se ridică moșnegește, cu haina ei de plastic colorat, în mijlocul unor dughene  improvizate  prin diverse  colțuri, unde  foștii piețari își   vând  produsele.  Legume și fructe, pline de praf, că  trec atâtea  mașini,  atâția oameni, încoace și încolo.  Prețuri mari, mai ales la sfârșit de săptămână,  legume  obosite , săracele,  de atâta drum, că vin din Grecia, Ungaria, Turcia. Dacă  nu erau coapte   când  au fost încărcate , s-au prăjit  la înghesuială, în călătoria    lor  spre cumpărătorul  cu portmoneul mereu pregătit. 
Altfel este  bine, dacă nu iei în seamă noroiul, băltoacele,  culorile tot mai greu  de definit  ale cireșelor grecești și ale pepenilor obosiți, săracii și ei, după  zilele de plajă  forțată.

De când s-a turnat asfalt  cârpit , în fața pieței, că nu sunt  bani pentru o bandă completă, lumea  a avut grijă să-și marcheze trecerea. resturi de țigări,  bilete de autobuz, capace, artă, nu alta!

 Să fie clar: respect absolut toate meseriile, că nu putem trăi unii fără alții, dar  nu le înțeleg pe  vânzătoarele  care  fură, fură, pur și simplu,  așa cum or fi învățat, fie de  la părinți,  fie de la  ăi mari. 
Aleg  eu  bucățile de carne din galantar, cu cât mai puțină grăsime- vită și  porc-   ea, vânzătoarea,  taie carnea în bucățele, o pune  în   mașina  ei  șmecheră, apoi o  răstoarnă în punga aia colorată de plastic. Acasă, descopăr , surprinsă,  că   un sfert   din cantitate  sunt   ațe  și grăsime. ( fără exagerare)

Băi frate, mi se întâmplă  numai mie?

 Să-ți mai povestesc   întâmplarea de la ”atelierul de creație”? unicat....halal să-mi fie,  dacă  asta am vrut!
 A ieșit ceva, că doar buna- creștere  mă  oprește să spun  ce simt.

  

Tu zici că paharul ăla  din poveste  are două părți?

( cred  că ochelarii mei sunt   aburiți)

despre vară!