( că nu ai încotro)
Dărâmată în urmă cu doi ani, cu promisiunea că până în primăvara lui 2018 se va construi în locul ei o alta modernă , mai înaltă, mai frumoasă, ( probabil), cu chiu, cu vai, piața se ridică moșnegește, cu haina ei de plastic colorat, în mijlocul unor dughene improvizate prin diverse colțuri, unde foștii piețari își vând produsele. Legume și fructe, pline de praf, că trec atâtea mașini, atâția oameni, încoace și încolo. Prețuri mari, mai ales la sfârșit de săptămână, legume obosite , săracele, de atâta drum, că vin din Grecia, Ungaria, Turcia. Dacă nu erau coapte când au fost încărcate , s-au prăjit la înghesuială, în călătoria lor spre cumpărătorul cu portmoneul mereu pregătit.
Altfel este bine, dacă nu iei în seamă noroiul, băltoacele, culorile tot mai greu de definit ale cireșelor grecești și ale pepenilor obosiți, săracii și ei, după zilele de plajă forțată.
De când s-a turnat asfalt cârpit , în fața pieței, că nu sunt bani pentru o bandă completă, lumea a avut grijă să-și marcheze trecerea. resturi de țigări, bilete de autobuz, capace, artă, nu alta!
Să fie clar: respect absolut toate meseriile, că nu putem trăi unii fără alții, dar nu le înțeleg pe vânzătoarele care fură, fură, pur și simplu, așa cum or fi învățat, fie de la părinți, fie de la ăi mari.
Aleg eu bucățile de carne din galantar, cu cât mai puțină grăsime- vită și porc- ea, vânzătoarea, taie carnea în bucățele, o pune în mașina ei șmecheră, apoi o răstoarnă în punga aia colorată de plastic. Acasă, descopăr , surprinsă, că un sfert din cantitate sunt ațe și grăsime. ( fără exagerare)
Băi frate, mi se întâmplă numai mie?
Să-ți mai povestesc întâmplarea de la ”atelierul de creație”? unicat....halal să-mi fie, dacă asta am vrut!
A ieșit ceva, că doar buna- creștere mă oprește să spun ce simt.
Tu zici că paharul ăla din poveste are două părți?
( cred că ochelarii mei sunt aburiți)