joi, 21 februarie 2019

”Anii trec tiptil, ca niște șoapte”


În dimineața asta, am citit în ”Dilema„ ceva  care  a  scos din  tainicu-i locșor de suflet dorul acela adânc, nu crâncen, doar blând ca o poveste, care  nu se uită niciodată.
”Ce  nu i-am spus  mamei”?
  Doamne, câte nu i-am spus...
Era dimineață, să fi avut  eu trei, poate aproape patru ani, mama  îmi împletea  cozile, în fiecare cîte o panglică  colorată, și  tooot  spunea  poezioara   ” pisicuță, pis, pis/ te-am visat  azi noapte-n vis/ te spălam, te pieptănam/ fundă roșie-ți puneam”. 
 Aș fi vrut  să  adorm și ea  să-mi  tot împletească povestea!
Nu i-am spus  niciodată  cum,  într-o amiază de iarnă ,  înghesuită  cât încăpeam în ferestruica   dinspre  partea din spate  a  curții,  o  vedeam, printre rufele  date  la  ger,   hrănind   păsările. 
 Ningea, găinile  ciuguleau , atente , boabele risipite  în zăpadă, care  se  revărsau  din  șorțul  mamei.
Nu i-am spus  mamei mele, poate  că știa,  poate nu,   cât îmi plăceau pantofii ei roșii, cu care nu am văzut-o  încălțată niciodată-  tata îi cumpărase  fără să o întrebe dacă i se potrivește culoarea. 
Nu știu  când au dispărut din cutia lor  gălbuie  cu floricele...
Nici despre frica  mea din ziua  de Rusalii nu i-am povestit vreodată.  Îmi cumpărase o fustă plisată de stofă bleumarin, 25 de lei metrul.  Am încălzit  prea tare  mașina de călcat, eram în clasa a  VI-a- fusta  avea o importanță  specială,eu  fiind  președinta unității de pioniri.
Am pus-o   direct  pe   fustă.
  S-a ars o  bucată   bună....
Nu i-am spus   niciodată mamei cât mă durea  să o văd  mereu muncind, nici  că  observam   mersul ei  , mereu  în fugă, fără să i se audă  pașii.
  Nu i-am spus  că  semăn cu ea.
   Niciodată nu i-am spus  cât o iubesc.
 Dintr-odată  a  fost prea  târziu.

luni, 18 februarie 2019

cu cît se apropie primăvara

„Mă -ntrebi de ce plâng?
Am ascultat un poem.
Mă-ntrebi de ce plâng?
Am auzit un cântec.
Mă-ntrebi de ce plâng?
Mi-a povestit un nevoiaș suferința lui.
De ce am plâns?
Toate au atins răspântiile vremii cu tălmăcirea frumoasă în cuvinte, vioară și suspin,
a durerii de a simți,
de a nu ști și de a te întrista.
AM PLÂNS DE FRUMUSEȚE.”
Tudor Arghezi





joi, 14 februarie 2019



”Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
Două culori, ce nu s-au văzut niciodată,
Una foarte jos, întoarsă spre pământ,
Una foarte sus, aproape ruptă
În înfrigurata, neasemuită luptă
A minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.” 
Nichita Stănescu

duminică, 10 februarie 2019

Profesoarei, cu drag!

În amintirea unei duioase ființe, al cărei suflet a urcat la ceruri - colega noastră de cancelarie- Doamna profesoară de istorie, Mariana Golescu.
Fie-i calea senină și îngerii aproape!
În meseria noastră de educatori, poate cea mai frumoasă și mai aproape de partea nevazută a ființei, meserie care solicită, deopotrivă, mintea și sufletul, petrecem mult timp la școală.
Mai mult și mai intens dintr-o zi decât cu familiile noastre. 
Vibrăm!
Și ardem!
Asemenea flăcărilor.
Devenim o comunitate de trăiri, de gânduri, de simțăminte.
Astăzi, privind-o pe doamna noastră, învaluită in mantia tristeții fără de grai, fără de întoarcere,mi-am amintit cu câtă bucurie primeau colegii, care își incheiau activitatea la catedră, acele modeste medalioane de suflet, pe care le-am dăruit, de fiecare dată, cu toată dragostea!
Acest început de an a rupt , deja, necruțător,din buchetul de dăscălițe cu mulți ghiocei la tâmple, care au slujit demn învățătura de carte, dăruind Școlii Nr. 13 ceea ce știau ele mai bine-lumina din cărți- trei colege dragi, sensibile, dăruite acestei meserii frumoase, care, în felul ei, adună și păstrează acel miracol numit ”tinerețe fără bătrânețe„.
Pioase gânduri pentru Doamnele
Floarea Călin,
Felicia Diaconu,
Mariana Golescu.
Înțelept ar fi să învățăm că veșnicia nu-i aparține omului, ci doar naturii, să păstrăm legătura unii cu ceilalți, să împărtășim experiențe,să amăgim , într-un fel, scurgerea ireversibilă a timpului.
Să nu lăsăm loc pentru tristețe.
Să dăm vieții frumusețe și bunătate!
„Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Și-un glas răzleț îți înfierbântă tâmpla
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.”
”Dăscălița„,
Octavian Goga