luni, 4 octombrie 2021

noblețea tăcerii

Cu mers de felină leneșă, amiaza lui octombrie împrăștie, în mănunchi, raze lungi,călduțe.Lacomă, în tresăriri neînțelese, pune stăpânire peste lucruri, copaci, ierburi, arcade.
În splendoarea  duminicii  de toamnă aurie, casa își tăinuiește în memorie, într-un timp doar al ei, cioplit de pricepuți făurari, sub  pleoape grele de  apăsătoare  liniște, flacăra  pierdutei identități.
Singură.
 Așternută  în imensul ei pat de odihnă, acceptă agitația străzii, pașii trecătorilor, rotirea zilelor și a  nopților..
Visează.
Laolaltă, real și poveste,  material și eternitate.

Alei  năpădite  de ierburi se opresc sfioase  în fața intrărilor zăvorâte. 
Ca și cum, un fior ar  străbate cenușa amintirilor.
Trec, din când în când, prin zona asta; îmi place să-mi scald privirea în  amestecul de culori: natura, omul și timpul și-au adunat talentul  luminând  tăcerea.
Dincolo de ferestre și  ziduri, viața  are alt sens, altă traiectorie,casa  pare o replică nobilă a unei vieți sechestrate  în liniștea  neliniștii cotidiene.
Câte generații  se vor fi adunând în alveolele inimii ei  oprite?

joi, 23 septembrie 2021

”Războiul este doar o evadare fricoasă

  din problemele timpului  pașnic”

Thomas  Mann
In anii mei de școală,  am învățat istorie de la   patru profesori. două doamne și doi domni.Țin minte  toate  numele, văd așa cu ochii minții și  fâșii  de ore. 
Cea dintâi  profesoară , Dinică Elena, era proaspătă absolventă a Universității  București.
 Elegantă și blândă. 
 Îmi plăceau rochiile ei de stofă, mai ales una vișinie, cu o croială ca de domniță.
Cu o voce plăcută, bucureșteanca, deloc sofisticată, a  făcut ca istoria să mi se pară  în anul acela  cea mai interesantă   poveste din câte citisem.
 Profesoarei nu-i lipsea  niciodată arătătorul, cu care localiza orice bătălie despre care ne vorbea.
În liceu, Domnu  Neagu ne-a predat  Istoria  Antică și  Medievală .
  Însoțit tot de  un arătător.
 La ascultare, se întorcea cu spatele  spre hartă  veche, oprea  năbădăiosul  băț  undeva, iar tu,  elevul, trebuia să povestești tot  ce știai despre   locul  acela.
   Către sfârșitul primei clase de liceu, am aflat  despre  Războiul de 100 de ani :1337-1453,una  dintre cele mai serioase conflagrații, în care două dinastii rivale,Casa de  Plantagenet  și Casa de  Valois, cu mulți aliați, au luptat pentru pentru a câștiga conducere celui mai mare regat din Europa de  Vest, Regatul Franței.
Asta a însemnat  cinci generații de  regi,.




Istoria  ne  învață  că  nu a fost vorba despre  un război continuu, ciocnirile  fiind  întrerupte  de lungi perioade pașnice.
Nu intru în detalii, pentru că oricine  dorește să se informeze poate deschide wikipedia.
Ce vreau să spun este că mi-am amintit  de această  încrâncenată secvență a istoriei, în urmă cu câteva săptămâni, când  o parte din familia mea  a  călătorit   cu mașină cu tot din  Franța  în Maria  Britanie, prin  Tunelul Canalului Mânecii, un tunel feroviar submarin, lung de 50,5 km.
 El  leagă vestul Franței  cu sud-estulAngliei și  a fost construit, în cooperare,  de guverneleRegatului Unit  și Franței, între anii 1987 și 1944.

7 ani!
Este al treilea tunel feroviar ca lungime din lume, viteza limită permisă a trenului  fiind de  160km/ oră.

 Mașinile, autocarele, camioanele, motocicletele sunt transportate  de navete feroviare, cam în 35 de minute de la peron la peron.

Detalii poți găsi tot pe Wikipedia.

M-am gândit la treaba asta  cu războiul de un secol purtat între cele două state care, după niște veacuri , au putut  să colaboreze pentru a realiza  construcția asta extraordinară. 

 Fără să vreau, gândul mi-a zburat la  ceea ce se întâmplă  la  noi: suntem  români, carevasăzică, vorbim aceeași limbă, locuim între granițele aceleiași țări  și, de treizeci de ani,conflictele nu se mai opresc. 

Cât despre vreun tunel, ce să mai vorbim?


duminică, 12 septembrie 2021

poezia lucrurilor mărunte




    De multe ori, ceea ce numim fericire poate fi   nu ceva sofisticat și costisitor sau greu de găsit.

  În zilele astea, ale sfârșitului primei părți se septembrie, în copilăria și în adolescența mea, un eveniment care acum, din  „n”cauze și-a rupt firul, Târgu- Titului,era atracția de maximă forță pentru lumea satelor dâmbovițene.
 Cu mic, cu mare, timp de trei zile, lumea se aduna undeva, în afara  orășelului, pentru  pentru a-și dărui ceva diferit de restul anului.
 Duduiau șoselele sub copitele cailor ale căror coame fuseseră bine periate și împletite cu panglici colorate, femei, bărbați, tineri și vârstnici purtau  haine  de sărbătoare; fiecare avea ceva  de cumpărat sau de vândut la un preț bun.
 Delicatul  parfum de struguri și de must se amesteca amețitor cu cel de mici, de gogoși, de porumb  copt sau fiert.
 Se întâlneau  rubedenii, se tocmeau lucrări  pentru gospodăriile proprii.
 Cei mai fericiți eram noi, copiii  și adolescenții. 
Turta dulce și  înghețata erau adevărate delicii. Pozele la minut imortalizau clipa! Nu puteai pleca acasă până nu te ”dădeai în lanțuri„ sau până nu primeai din ciocul unui șugubăț  papagal previziunea  viitorului apropiat.
Nu știu când a dispărut  farmecul acelei lumi cu dresuri de animale și numere de circ, cu agitația veselă a unei comunități  frumoase care,  timp de trei zile, uita grijile.
 Eu, și ca mine, probabil , mulți alții păstrăm  în colțișoare de  suflet  lumina  blândă a poeziei unui târg de poveste!

”Fă-te, suflete, copil
Și strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moț și ciucuri,
Ca să poți să te mai bucuri.

Strânge slove, cârți și pană.
Dă-le toate de pomană
Unul nou învățăcel,
Să se chinuie și el.

Gândul n-o să te mai fure
Prin zăvoaie și pșdure,
Cu ecoul de cuvinte
Care-ngână și te minte.

Când tristețile te dor,
Uită tot si tâlcul lor.”
Tudor Arghezi

sâmbătă, 11 septembrie 2021

”apă ai, inimă n-ai„

 povești pentru prieteni

Ce este un castel, am aflat pe la  nouă/zece ani.
 Mătușa mea, sora cea mică a tatei, mi-a adus în dar  câteva cărți ”Palatul de argint„, ”Nuielușa de alun„, un creion chimic și un pix .
Adevărată comoară ! 
Nu-i așa că  habar nu ai ce este acela un creion chimic?
 Am citit cărțile, până când au rămas fără coperte. După o vreme, am uitat de ele, altele erau lecturile mele.
 În clasa a X-a, la ora de franceză, tânăra noastră profesoară, care, nu știu dacă văzuse  Franța, ne-a povestit atât de frumos despre castelele de pe Loire, că, din clipa aceea, mi-am dorit să le văd.
 Și le-am văzut.
De două ori.
Mi-am închipuit tot felul de povești, urcând și coborând treptele pe unde călcaseră  prinți, prințese, regi și  regine.
 Străinii au grijă  să-și înnobileze istoria, să reconstituie  ziduri, palate, temple, băi și bazilici. 
Noi le vizităm. 
O excursie  pe alte meleaguri nu costă deloc puțin. 
Și, fie vorba între noi, nu toate  drumețiile prin istoria altora sunt,  totdeauna, o reușită. 
 
La castel, am ajuns  spre seară.
Ploua mărunt, orașul  purta haina lui  spălată,  presărată cu  flori de vară, ivindu-și căpșoarele printre frunze, tineri și vârstnici  își petreceau  ultimele ore ale duminicii pe terase, de undeva se auzea răgușit un acordeon, într-o bisericuță,  bătea clopotul pentru vecernie.
Pe o costișă, măreț, straniu, întunecat, castelul lui Ioan de Hunedoara, în care Domnul nu prea a locuit, că mereu era  chemat la luptă contra  unora și altora, își ridica  turlele spre cer. 
Am achitat costul biletului de intrare,  ghid  nu era, așa că fiecare a pornit să cutreiere coridoarele largi, sălile impresionante, temnițele , camerele  de tortură, catacombele  și să-și construiască imagini despre o istorie conservată în memoria zidurilor..
 Se zice că însuși Vlad Țepes, pe care  străinii îl numesc cu un fel de voluptate Dracula,  și-ar fi petrecut, în întunecimea temnițelor legendarului edificiu, șapte ani din viață. 
Castelul a suportat stoic incendii, un cutremur, atacuri.
Puternic,  neînvins, asemenea  unui  viteaz din poveste, înfruntă timpul.
 Și timpurile.
 Nu voi 


intra în detalii de arhitectură, nici  de tehnică în construcții, ce știu , am aflat, ca și tine, de pe Wikipedia, că nici măcar un pliant nu am găsit.




 
Îmi plac legendele. 
Pe un perete  aflat în fața  fântânii acoperite, situată  nu departe de ieșirea din castel, cineva a scrijelit un fel de  maximă. 
Este  urmarea  unei tragice  întâmplări.
Se povestește că   Domnul  le-ar fi promis unor prizonieri turci că, dacă îi vor săpa o fântână și vor găsi apă, el îi va elibera.
Turcii au săpat cu disperare ani mulți. 
Domnul s-a dus de pe lumea asta, înainte ca lucrarea să se fi terminat, dar i-a lăsat moștenire, cu limbă de moarte,  soției sale, prințesa Elisabeta Szilagyi, ordinul de a-i  duce la îndeplinire cuvântul.
 Tirană, orgolioasă și neascultătoare, văduva și-a încălcat cuvântul. Turcii au rămas prizonieri, deși  au găsit apă.
 Ei au blestemat-o pe nerecunoscătoarea femeie.
Peretele castelului păstrează  vocea  durerii lor.

Apă ai, inimă n-ai...