povești adevărate pentru prieteni
Trecusem examenul pentru gradul al doilea cu bine( verificarea dura doi ani: mai multe inspecții la ore, urmate de probe scrise și orale, la specialitate, pedagogie/ metodică, socialism, la Universitatea București ), așa că,după afișarea rezultatelor, mi-am cumpărat o rochie plisată- pătrățele alb/ negru-prinsă într-o curelușă roșie.
Am adăugat și o pereche pantofi.
Roșii!
Cu toc înalt, bineînțeles
Era iunie, aproape de vacanță.
Ca de obicei, mergeam pe jos de acasă, la școală, îmbrăcată cu rochia preferată și,normal, cu 
În curtea școlii, mi-am dat seama că un toc stă să cadă: obosise, probabil , de atâta grabă.
Suna de intrare.
Am căutat și am și găsit o piatră, am încercat să repar necazul, dar pantoful se încăpățâna.
M-am dus, într-un picior, la atelierul școlii, și l-am rugat pe unul dintre maiștri să mă ajute.
Omul a fost înțelegător, a făcut reparația,cu ce a avut la îndemână;treaba a durat cam vreo 10 minute.
Am intrat ca vijelia în cancelarie, am înșfăcat catalogul și am fugit pe scări, până la etajul al doilea, unde aveam „dirigenție„, uitând de puterea precară a pantofului meu . În clasă era liniște perfectă ( mi-am zis în sine că elevii mei, drăguții, or fi aflat pățania și s-au gândit să mă răsplătească, fiind foarte cuminți).
În câteva cuvinte, m-am scuzat pentru întârziere, jenată fiind, probabil că am spus ceva despre incidentul cu pantoful.
Am scris titlul lecției pe tablă.
” Eminescu și Creangă,doi buni prieteni„, adăugând, cu linioară, planul pentru discuție.
Prea liniștiți erau copiii mei!
Dădeau răspunsuri, nu neapărat în doi peri, dar păreau cam reținuți.
Când am ajuns la „Eminescu- revizor școlar„, ca la comandă, toți și-au întors capetele către ultima bancă, rândul dinspre ușă.
Aplecat asupra caietul său de observații, parcă fără să mai prididească cu însemnările, directorul-adjunct( prefer să nu-i spun specialitatea) scria și tot scria.
Am trecut- nici până astăzi nu știu cum-peste momentul penibil- mi-am făcut lecția așa cum făceam de obicei.
La discuție, în cabinetul lui, nici eu, nici el nu am comentat, în vreun fel, întârzierea mea de la oră.
A ținut să sublinieze că am ”furat 10 minute"foarte importante din oră, adică exact informarea politică.
Da.
În vremea aceea, lecția de dirigenție începea, obligatoriu, cu sublinierea marilor rezultate obținute de partid și de conducătorul lui.
De la ora aceea cu pantoful meu neascultător, au trecut mulți ani.
Nu am uitat nimic, cum, mai ales, nu am uitat trufia acelui domn ( tovarăș, pe atunci), care, când întocmea orarul claselor de gimnaziu, pe un carton mare cât tabla din cancelarie, nu uita să folosească, pentru separarea clară a două categorii de profesori: titulari și suplinitori( unii dintre ei, licențiați bine pregătiți profesional, bătuții de soartă ai acelor vremuri, din cine știe câte motive), culori diferite.
Logic,nu știu la ce folosea treaba asta.
Sufletește, moral, cum să-i zic, era ceva extrem de dureros, ca să nu spun discriminator.
Nu i-am spus niciodată părerea mea. Nici altcineva nu cred că îi va fi spus.
Ne-am revăzut după două decenii. La un fel de sărbătorire a școlii. Anii s-au așternut, cum au vrut ei...
Vizibil foarte îmbătrânită, ființa ușor speriată de lângă mine își tot căuta, prin buzunare, fițuica de pe care laudele fostului tovarăș conducător de unitate școlară, înșirate, așteptau cuminți să fie prezentate ascultătorilor.
