joi, 13 ianuarie 2022

într-un sat din Europa

Fiecare an care fuge mă îndepărtează puțin câte puțin de începutul meseriei în care am investit multă dragoste. Mi-am iubit elevii cu grija mamei- nici prea blânda, nici prea aspră. Și pe cei talentati , dar și pe aceia care, din cine- știe- ce motive, nu prea se omorau cu învățatul.

Când am fost numită, pentru prima oară dirigintă, ei erau în clasa a VII-a, majoritatea baieți romi.
Școala?o construcție modestă într-un sat micuț, sărac, situat la 7 kilometri de stația unde mă lăsa autobuzul.
Nu-mi mai amintesc dacă îmi era greu sau ușor..
Știu doar ca mulți elevi lipseau de la școală.Părinții erau lăutari. Își încurajau fiii să le calce pe urme. Îi luau la nunți de vineri. Copiii veneau la scoală miercuri și joi. Unii lipseau cu săptămânile.
Am început să-i vizitez acasă .
Îmi era teamă.
Casele nu aveau garduri, dar erau păzite de câini.
M-a însoțit șeful clasei. Îl alesesem , fiindcă avea cele mai puține absențe. Știa să citească si, din când in când, își făcea și temele .
Scund, cu păr des creț, mereu cu mânecile prea lungi ale unei haine , care părea de împrumut . Fusese a tatălui sau a vreunui frate mai mare.
Mi-a spus să nu mă tem-are el grijă!
Și a avut.
Am cunoscut atunci familii cu mulți copii . Trei- patru care ar fi putut merge la grădiniță, doi-trei ceva mai mari . În cămăruțe întunecate, cu lut pe jos și paturi joase, se inghesuiau nouă- zece suflete.Vorbele îmi rămâneau pe buze.
Ce răspuns puteam primi la intrebarea„De ce nu-l lăsați la școală?”

Am revăzut satul după mulți ani, când a trebuit sa merg la Consiliul Popular, pentru o adeverință.
Același drum serpuit, cu multe gropi .
Case mar
i, vopsite în toate culorile, străjuite de garduri de ciment sau de fier forjat. În curți mașini și, pe lângă ele. găini , rațe , curci și chiar câte un purcel.
Băieții poartă blugi și lanțuri groase de aur, la gât și la mână. Fetele au bluze mulate și se fardează pronunțat.
A dispărut sărăcia.
Mulți tineri au plecat să-și încerce norocul, cu vioara și cu acordeonul prin Italia, Spania sau Franța. Soțiile lor își oxigenează părul și poarta bijuterii scumpe.
Ei se reîntorc când cade frunza .
Cu mașini luxoase.

-Îți trimiți copilul la școală? l-am întrebat pe cel care, când era elev , îmi aducea primele micșunele culese din zăvoi.
-De, doamnă, nu chiar zilnic.
Avem câteva discoteci în sat. Și biliard și internet . Când plec să cânt la vreo nuntă și mă întorc după două-trei zile, nu-l găsesc acasă.
Am revăzut și școala. N-am intrat, pentru că nu mai cunosc pe nimeni. Am privit-o din mers. S-a schimbat puțin. Are termopan .
În curte, două portț de fotbal și o magazie cam dărăpănată. Probabil pentru lemne .Niște găini fără ocupație se învârt în jurul unui căine plictisit.

În vara lui 2020, am ajuns, printr-o întâmplare fericită, din nou, în satul începutului meseriei mele.
Tot în fugă.
Era duminică.Lumea ieșea de la biserică, râdea soarele, dincolo de gardurile grădinițelor îngrijite se arătau flori bucălate.
Satul purta haină proaspătă!
Comunitatea aceasta își are locul ei pe hartă.
Și în lume .
Pe valea Râului Doamnei .
Fiii săi, cu pașapoarte, sunt cetățenii Europei.

Deunăzi, cineva, cu o ironie nereținută, zicea că, dacă și- ar fi ales Limba Română ca meserie, într-o țară emancipată, ar fi spălat vase.
Vorbele respectivei doamne, care s-a stabilit într-o țară pe care am văzut-o într-o excursie de o săptămână( din salariul meu de profesoară în România) nu au reușit să mă rănească. Știi de ce? pentru că există, cred eu, dincolo de câștigul bănesc, ceva mult mai frumos, într-o meserie: bucuria de a fi încercat și,poate ,chiar de a fi reușit să transmiți
altora, cu tot sufletul, ceea ce ai învățat sau ai primit și tu de la alții:dragostea și respectul pentru carte.💓

miercuri, 12 ianuarie 2022

cred că



 tot ce păstrăm devine o parte din noi!❤


Pentru tine o fi un flecușteț, pentru mine este o părticică de suflet.
L-am cumpărat dintr-o mică piață, la Southampton, știi orașul- port la Marea Nordului, de unde a plecat Titanicul.
Deși era doar sfârșitul lui noiembrie, pentru britanicii din Nord, deja, spiritul sărbătorilor de iarnă își făcea simțită apariția.
Am mers cu fiul meu cel mic și cu logodnica lui ( atunci), în vizită la primul meu nepot,student acolo,la Politehnică.
Astăzi el este inginer, ”în pâine”, iar eu sunt o buni cu patru nepoți.❤❤❤❤
Fuge vremea!
Îmi plac amintirile care aduc timpul într-un prezent încrezător!

sâmbătă, 8 ianuarie 2022

între exclamație și întrebare

 Nebănuite sunt frontierele sufletului!

  Pentru mine, cea mai limpede perioadă a vieții sunt anii de liceu.
Astăzi, una dintre bunele mele prietene de atunci,Nico, mi-a trimis o fotografie pe care o rătăcisem.
Eram în penultimul an de liceu,
 Din clasa noastră de „real A„, compusă din13 fete și 20 de  băieți, lipsesc trei colege:Pufu care, probabil, fugise la vreo întâlnire,  Andreica și Zafiu.
Cred că fetița era fiica fotografului.

Acum, dacă s-ar striga catalogul, în locul Victoriței, al Mioarei, pentru Carmen, Pufu si pentru 1o băieți, ar răspunde doar dorul crescut din imaginea unor figuri dragi de adolescenți cu aripi nevăzute.
Până în acel an, uniforma era o rochie din stofă de bună calitate, bleumarin, cu guleraș de pichet alb.Nise permitea, ca din când în când, să purtăm fuste plisate, tot bleumarin, bluze albe și, obligatoriu, în timpul răcoros, pulovere  negre.
 Către sfârșitul trimestrului, a apărut sarafanul acela stupid, care  se tocea de atâta folosire,completat cu o bluză bleu, dintr-o pânză foarte ușor șifonabilă.
 Poate că luna era și atunci regina nopții, la fel ca acum, iar orășelul își țesea viața lui modestă, între cunoscutele-i repere:gara, cu  brațul  suspendat al pasarelei și furnicarul peronului,două licee și o școală generală,librăria, cinematograful, clădirea partidului, spitalul policlinica, un dispensar,niște  magazine frumoase, piața, străzi, arbori, lumini și umbre, flori și case. 
Doar castanii din preajma  peronului înfloreau, sigur, mai  devreme!💓
Pentru perechile de îndrăgostiți, care se încumetau să încalce,  cumva, regulamentul liceului.
Poate că zilele ne erau, adesea, întunecate de  spaimele tezelor și  ale ascultărilor, iar nopțile ni se scurtau de frica întâlnirii cu „babacu„ sau cu domn  Bălcescu, dar din  balconul toamnelor noastre  se  intuia primăvara, iar din albul zăpezii chemam poezia!
Delicioasă  stare a  unei lumi  tranzitorii!💓

luni, 27 decembrie 2021

din luminișul anilor

 Potrivit de inaltă, cu mers semeț, pe care l-a păstrat și în anii ei de  bătrânețe târzie,maica Fănica,mama naturală a tatălui meu, locuia  într-o căsuță, pe care și-o construise ajutată de tata și de mătușile mele din București, după ce în casa unde își crescuse cei șase copii s-a mutat Mișu, fratele mai mic al tatei.

Deunăzi,m-am dus la cimitir; spicuia a zăpadă, ascultam, undeva în vale,susurul Argeșului, priveam pâlpâitul lumânărilor, înconjurate de imortele și o revedeam ca prin vis pe femeia cu ochi albaștri, tiviți într-o privire mereu pătrunzătoare.
      În zilele de vară, Maica  Fănica- așa i-am spus mereu-era tot pe  fugă.  
Fustele pe fond negru cu melcișori albi, încolăciți asimetric, îi acopereau gleznele.Purta bluze de americă scrobită, cu un pătrat  în  jurul  gâtului, încheiat  într-un zbor de șabace, lucrate cu croșeta.
În spațiul acela ars de soare, se ascundea cam pe jumătate un fir de  busuioc. 
Era gestul ei de cochetărie pe care l-am admirat mereu. Îmi amintesc că noi două am vorbit despre asta, cum, de altfel, am vorbit și despre cum să fie femeia care se respectă. 
Nu știu câtă școală învățase maica Fănica, învățase  sigur, pentru că venea dintr-o familie înstărită, Vișteanu. 
Ce știu bine este că avea un fel al ei de a fi și de ase purta,că  impunea respect și oarecare teamă.
Tatale, soțul ei și bunicul meu natural, fusese dulgher. Se întorsese  bolnav de pe front, unde își  pierduse un ochi. 
  Copiii și gospodăria rămăseseră pe umerii femeii.
Nu știu  când și de unde învățase  datul în bobi„ patruzeci și unu de  bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi  dați...”
 În cămăruța ei, mereu albită cu var  proaspăt,se adunau  femei  chemate de fel și fel de îndoieli. 
 Maica Fănica trăgea în dreptul  patului  măsuța cu trei piciorușe, o privea în ochi pe  femeia care îi trecuse pragul și învârtea bobii. 
 De fiecare dată, un bob rămânea stingher;  în mersul lor în grupuri de patru, citea ea cam ce ar fi trebuit să înțeleagă neliniștea femeii.

Într-o vreme, maica Fănica practica  un mic comerț. 
 În două coșuri împletite, aduna ouă, brânză, făină,lapte  prins și lapte dulce, unt scos de la putinei,smântână,legume și fructe.
Sâmbătă, pleca dis-de-dimineață, cu rata, la București. Își făcuse un cerc de cucoane, cărora le vindea tot ce adunase  în  încăpătoarele ei coșuri. Alerga apoi în câteva magazine din Dămăroaia, unde făcea  cumpărături.
   Câteodată, o așteptam, la rata de seară, ajutând-o  să ducă în căsuța ei, coșurile, din care se revărsa mirosul dulceag  de halva, franzelă, bomboane, drojdie. Rând pe rând, pe măsuță, se aliniau pachețele cu  vopseluri, păpuși de mătase pentru cusut ii, nasturi de  culori și mărimi diferite, lumânări, tămâie,croșete, dantelă pentru lenjerii și perdele baticuri.
Maica avea  micul ei  capital.
Au trecut anii,  părul ei rar, adunat sub o basmaua  neagră părea tot mai nins. 
Nimic nu i s-a schimbat în atitudine.
 Îi studia cu aceeași  mare atenție pe băieții  care se opreau la noi la poartă; fiecăruia îi găsea  câte un cusur, pe care nu se sfia deloc să-l spună cu  voce tare.
  Într- iarnă, când a venit ”munteanul”, cu flori, ciocolată și portocale, maica a cam zâmbit. O cucerise.

Este a treia  zi de Crăciun, ziua bunicii mele, Ștefana.
  Plouă mărunt.
De undeva, dintr-o altă dimensiune energetică sau  cine-știe- de-unde,  ochii ei  albaștri  îmi mângâie dimineața.  

joi, 2 decembrie 2021

vis frânt

  Școlar, părinte sau doar iubitor al poeziei lui Nicolae Labiș, ai citit/ ascultat, poate, de nenumărate ori, cel mai dureros poem despre tandrețe și suferință, scris de mereu tânărul

Nicolae Labiș.

2 decembrie1935, Mălini, Suceava/ 22 decembrie 1956, București.

Ai zice că atât de candida bijuterie lirică,”Moartea căprioarei”, a fost concepută în luni sau ani de muncă și strădanie.
Alex Ștefănescu, cunoscutul critic și istoric literar, narează cu nedeclarată duioșie confesiunea Margaretei, sora poetului, parte și ea din poem.
Fratele ei a venit pe neașteptate la Mălini, cu promisiunea că va rămâne două săptămâni să se odihnească.
Brusc, fără vreo vorbă, împrumută calul unei vecine și, într-un suflet, se duce, călare, la Poiana Mărului,
Cineva din sat a văzut calul legat de un plop și pe Nicolae , cu capul în mâini,stând pe malul șanțului.
Cu 8 ani, în urmă acolo fusese vânarea la care copilul își însoțise tatăl.
În noaptea aceea, Labiș a scris, pe foi, întreg poemul, apoi a chemat-o pe sora lui, i l-a citit și i-a spus că, în zori, trebuie să plece la București, spre a-l publica.
În trenul care venea de la Dolhasca, l-a întâlnit pe Fănuș Neagu căruia, vrând să-i citească ce tocmai ce avea să devină o inegalabilă creație, a descoperitcă uitase foile acasă.
Margareta le-a găsit împrăștiate, le-a cules cu grijă și i le-a trimis la București.
Toamna, ea a primit, prin poștă, un pachețel, într-o cutiuță erau frumos aranjate niște bomboane verzi, mentolate.
S-a necăjit femeia, dar, uitându-se atent, printre bombonele, a descoperit, înfășurat într-o scrisoarică, încheiată cu ”La mulți ani!”, cel mai frumos ceas de mână, cu limbi de aur, darul pe care l-a iubit toată viața ei de soră.

Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit și a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte și gol.
Ciuturile scot din fantana nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târșuri,
Și brazii mă zgârie, răi și uscați.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munții Carpați.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apa prelins din cișmea.
Tâmpla apăsă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă
Planetă, imensă și grea.

Așteptăm într-un loc unde încă mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni să s-adape
Una cate una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.
Amețitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege și de datini.

Cu foșnet veștejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!
Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,
Și stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri si c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palida, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireș.
Vai cum doream ca pentru-întâia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș!

Dar vaile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, il clătina spre stele,
Il prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasare albastră zvâcnise dintre ramuri,
Si viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.

Împleticit m-am dus și i-am închis
Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne,
Și-am tresărit tăcut și alb când tata
Mi-a șuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.
Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege și de datini...
Dar legea ni-i deșartă și străină
Când viața-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina și mila sunt deșarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.

Pe-o nară pușca tatii scoate fum.
Vai, fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalță tata foc înfricoșat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în maini fără să știu
Un clopoțel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei și rărunchii.

Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea ....
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plîng. Mănânc!
Nicolae Labiș