și arborii grăiesc

 Este ulm; nu știu când s- a ivit, eu l - am descoperit intr- o primăvară. Tocmai își pusese haine noi de Paști. Strălucea măreț în lumina soarelui de mai; mă întrebam cum de și- a delimitat el, cu mintea lui de arbore,locul aproape de poartă; intuiam ceva protector în ținuta impozantă de paznic al curții.

A tot crescut: frumos, bogat, încrezător. În curte sunt mai mulți confrați, câțiva au obosit prea repede, și-au adunat brațele osoase în semnul abandonului.
Chiar și după seceta usturătoare din vară, el si- a păstrat demnitatea.

Hainele i s- au zdrențuit, au căzut...el tace .
Ca un înțelept ce este

despre...de toate, la întâmplare

povești reale, pentru prieteni.

Apreciez orice fel de muncă, chestia este  să fie corectă, adică, dacă te-ai angajat  să  realizezi ceva, ceri bani, atât cât crezi tu  că ți se cuvin, stabilești data/ ora, procedează ca atare.  
Să fie mulțumite ambele părți, nu-i așa?

Pe vremuri, când ceva nu  funcționa  cum ar fi trebuit, dacă era vorba despre relația ta cu o instituție a statului, cereai o audiență undeva, mai sus. 
Era un tip, sper să nu greșesc,Alexandru, la partid.  Nu mai știu ce rang purta, oricum, într-o situație, după ce luasem concursul pentru  ocuparea unei catedre în oraș, dar mă trezisem suplinitoare după câteva luni, m-am înscris  la acel personaj în audiență...anticameră  fără scaune, bineînțeles, pentru că nu te duceai la odihnă, birou  foarte elegant, el, grizonant ( nu  este rău  nici „grizonat”, zice  DOOOM),  costum impecabil, atmosferă relaxantă.

Zice:”aveți 3 minute să  spuneți  pentru  ce problemă  ați venit”.
 Am crezut că leșin. 
 Am plecat, fără să aștept să treacă minutele. 
   Tot la partid, dar, în altă clădire, cam tot în aceeași  perioadă, pentru că voiam să rezolv situația, am ajuns la o  tovarășă.Blondă, înaltă, frumoasă, mai  în vârstă decât mine,C.S. Fusese informată în legătură cu problema mea, așa  că m-a întâmpinat atât de cordial, că nu-mi venea să cred.
  Îmbrățișându-mă, mai/ mai  să plângă pe umărul meu, mi-a spus  că ceea ce mi se întâmplă este nedrept, dar că nu poate face  nimic,  ministerul  trebuie să rezolve etc...
Mai mult buimacă decât trează, am ieșit în stradă, m-am scuturat  un pic să-mi revin și mi-am zis că nu trebuie să mă dau bătută.
În situația mea, mai erau  câteva colege de meserie. 
Una dintre ele avea tatăl, fost „lucrător  la partid”.  Ne-am adunat noi, era și  domnul de față, am scris un memoriu ( treaba a durat până noaptea târziu).
L-am trimis  ”sus”, la minister. 
După nu știu câtă vreme, a sosit răspunsul:eu și încă o colegă eram primite la Aneta Spornic, ministra.Emoții, stres, așteptare, în sfârșit ne  vine rândul. 

Un birou cât o sală de clasă, covor în care ni s-au afundat  încălțările, perdele elegante, o lustră, ce lustră...
 În capătul biroului ”spaima „ noastră, așezată în fotoliu,deux-pieces cam presant peste pieptul voluminos, buze strânse, sprânceană  ridicată. 

După câteva  minute, am ieșit la fel de amărâte cum  plecaserăm de acasă. 
Ne aștepta tatăl colegei.  I-am povestit  noi tărășenia, de-a fir a păr, că nici nu era cine-știe-ce...Împreună, reveniți acasă, a trebuit  să  mergem la „județ”,  pentru a relata cele petrecute la București.  Purtător de cuvânt-domnul care ne însoțea, fie-i țărâna ușoară! 
Din tot ce-i spuseserăm noi a reținut  ceva:
”-  Tovarășu...( se adresa  omului de la  județeană), domle avea  femeia niște țâțe uite-atât, revărsate, domle pe birou....”.
Mie și colegei  nu ne venea să credem ce auzim, ne-a cuprins  râsul, dar ce râs, mai/ mai să dăm în plâns.
Aveam să-mi rezolv singură problema, abia în anul următor.
Alte emoții, stres, că nici nu mai vorbesc.
Eu, în cabinet la minister, în fața a  doi inspectori extrem  de răi.
B. și B. 
Rețin doar ochelarii lor aproape negri . Și o parte din dialog, în care  nu-mi venea să cred că  puteam fi atât de dârză.
A fost ceva  ce nu credeam că mi se întâmplă. 
 Dar am reușit.

De câteva săptămâni, traversez fel și fel de probleme. 
Nu au legătură cu profesia pe care  n-o mai practic.Fac parte  din existența mea de  cetățean. 
Nu-mi place să vorbesc despre pensie ( am o stare aiurea de tot, când vine  vorba despre orice situație care are legătură cu  statutul de pensionar), așa că nu intru în detalii.
Chestiunea este că, acum, pentru a rezolva orice problemă, îmi trebuie mai  multă energie decât în  tinerețe, tot atâta calm,mulți bani, de fiecare dată, absolut peste tot.
Nu-mi place tristețea- nici a mea, nici a celor din jur.
Și, cu toate astea, când  mă ”lovesc „de personaje obraznice, neserioase, lipsite de  bun-simț,  arogante,simt cum calitatea  vieții mele îmi strivește cu bocancii  bucuria aceea  măruntă pe care aș vrea să o trăiesc în liniște. 
Pentru că este doar a mea!

p.s. va fi a  treia seară de joi, din lună, când nu  pot merge la concertul Filarmonicii Pitesti, deși, stagiune de stagiune, de vreo 10 ani, mi-am cumpărat abonament,indiferent de costul acestuia 
Motivul? în locul concertelor  simfonice, se  susțin  seri de muzică rock etc, la care abonamentele nu sunt valabile.

Un basm fără formulă finală

povești pentru prieteni.

Știi cum se spune: dacă vrei să  afli pulsul unui oraș,  uită-te în ochii femeilor.
 Să citești atent.

Cum celor mai multe turcoaice  li se zăresc de sub voaluri doar ochii, ai crede că pentru toate viața are același curs adumbrit

„Cine este departe de ochi este departe și de inimă”, zice un proverb turcesc.

Toate prietenele mele l-au urmărit, fascinate, la televizor  fără vreo întrerupere, pe Magnificul Suleiman și aproape  toate au fost cel puțin o dată în Turcia,
Cred că  lipsa mea de interes pentru acest colț de  Europă, alungit în Asia,  are legătură cu ceea ce am învățat în școală la istorie, ți, mai mult ca sigur, se leagă de mesajele  poemelor pe care, an de an, le-am  tot fărâmițat cu elevii mei.
În paranteză fie spus, cred că  unii dintre ei și le amintesc și acum.

Cum spuneam, greu m-am lăsat convinsă  să plec într-o excursie  la Istanbul. 

O excursie de doar cinci zile, cu suficiente obiective în
 program: o croazieră pe Marea Marmara, ~Catedrala Sfânta Sofia~, ~Moscheea Albastră~, `~Hipodromul`,Palatul Topkapi~; bazilica Cisterna, Dolmanbahce Palace și   nu putea lipsi, categoric, Suleimanie Camii~.

Istanbulul ne-a întâmpinat cam cețos, burnița când am pornit în prima plimbare. Treptat, soarele și-a scos degetele, apoi și-a arătat fața roșcovană.

M-au cucerit imediat străduțele pietruite, pe care furnicarul de  pași și de  glasuri  se pierde printre  sutele de  buticuri, de unde cineva te cheamă să cumperi. 

Se vinde orice:  peste, ceai,  înghețată, rahat ( toata lumea  știe că  mama lui este Turcia), porumb copt/fiert, aur, argint, ciorapi, blugi, pepeni, alune coapte,  fistic, suc,  chebab, ceai- cel mai  gustos din cate am gustat vreodată-, poșete, sandale, covrigi, măsline, sarailii,  halva, șaluri, bluze, 

șalvari, coronițe, mirodenii, brânzeturi, magneți, prosoape, agrafe, papuci,narghilele. (am cumparat una foarte frumoasă).

Se vinde și se cumpară oriunde. 

Oricum. 

În magazine înghesuite, ca abia ai loc să te miști un picuț.

 La tarabe, pe jos, pe  marginea străzii..tramvaiul trece cam la o palmă/două de multe ferestre.

Bonuri fiscale? pe ici, pe colo..

Tocmeala face parte din  ritualul cumpărăturilor. 

Primul preț te sperie, urmează  discuții, el, turcul , își lovește fruntea, nu-i vine să creadă că îndrăznești să  spui alt pret...dacă  intri în joc , cu greu scapi fără sa cumperi ceva.

După cum ai noroc.

Altfel, vânzătorii sunt foarte simpatici.(nu am văzut turcoaice  vânzătoare) 

 Îmi spunea cineva că, dacă în societate, pe stradă, femeia este  în spate , acasă, se schimbă treaba: ea este șefă.

Se vede treaba că  în spatele a ceea ce se mișcă  neobosit ,  din zori ( la cinci fix, se transmite slujba) până noaptea târziu- să nu uităm că Istanbulul numără 18 milioane de locuitori- exista o administrație foarte serioasă. 

 La miezul zilei este mare dezordine, chiar mizerie, peste tot. Dimineața, străzile sunt ca-n palmă.

 Și tot așa..

Să-ți povestesc câte bogăție există în palatele văzute?numai în Dolmabahce ar fi 95 kg de aur..

Să-ți spun despre cât de sinistră am simțit că trebuie să fi fost viața femeilor din harem?

cîte sute de tipuri de nestemate sunt în sala trezoreriei? cât de bogat ornamentate  sunt sălile palatelor, ca să arate că sultanii erau foarte puternici, când, de fapt, ei erau faliti?

Da, putem povesti multe . 

Și mult. 

Să nu uit- în sala armelor, din Topkapi,  între atâtea  săbii, iatagane  dichisite cu aur și pietre prețioase, că nu le poți număra, pe un perete, se află și sabia lui Ștefan cel Mare. 

O bucată de fier ascuțit. 

Nu ai voie să fotografiezi, mi-ar fi plăcut să  vezi diferența..

ei, și??eu mă întrebam de ce a ajuns acolo..între timp, am reușit să o ~imprumut~de la cineva , care, la randu-i , a obtinut-o păcălind  strajnicia pazei).
Ce mi-a plăcut mie cel mai mult  în aceasta odisee?

Croazieră pe Marmara!

Realitate si vis, albastru si pescăruși, povești, moschei,  turle, trandafiri roșii- cel mai frumos roșu pe care l-am văzut vreodată- piețe și străzi, palate și grădini,  lume într-un mereu  viu du-te/vino.
 În clipocitul apei.

 Și serile! vreo trei la număr- două , prima și ultima, într-un restaurant pe malul Mării Marmara Mii de lumini, cerul  nesfarsit de albastru, uite acum îmi dau seama că nu am văzut deloc  luna , zeci de pescari, lăudându-se cu prada pândită toată amiaza, muzică tristă, prea tragică, un fel de chemare a depărtării, lume de prin diverse colțuri ale Europei..

O plimbare cu metroul! trecerea din Europa în Asia, pe sub apă, o singură statie, ne-a explicat o româncă stabilită în Istanbul de vreo douăzeci de ani..

Văzut în lumina candelabrelor, țărmul asiatic are ceva din  legendele citite în copilărie, ceva care amintește care  ar fi  fost  originea așezării, numite pe rând: Simbol, Istanbul, Istanbul,  Bizanț, Constantinopol, Istanbul.

 Legenda despre Zeus și primul sau cal, Byzantion.

sau

Istanbul .

Un oraș înființat, cum spune altă legendă, de către regele Byzas, fiul unui semizeu- Semistros Trac, la rându-i, fiul lui Poseidon și al Kerosenei.

Istanbul,un loc despre  care, cum  zice oracolul de la  Delphi, àr trebui să fii orb, să nu-ți dai seama cât de frumos este.

A fost o experiență inedită- nicio țară nu seamănă cu alta, civilizațiile sunt, de fiecare dată altele, acum, însă, a fost chiar altfel. Am ~furat~foarte puțin dintr-o lume în care trecutul și prezentul se află așa, ca pe un covor mișcător- vrajă și realism, poveste și trai aspru, frumusețe și muncă dură,strălucire, ascunzând un trecut mult prea sângeros, aparențe, ascunzișuri, căderi, triumf, desfătări, departe, mult albastru, cu parfum exotic, trandafiri roșii, aur, în cele mai neașteptate forme și împletituri,o lume greu de înțeles.

”pe de altă parte„

Parfum de tufănele, șaluri pufoase de toamnă,sala  mare a Casei Sindicatelor plină, parcă mai multe doamne și domnișoare.

O sâmbătă seara, în care  nu am luat în seamă  burnița. nici răcoarea  venită brusc, pentru că urmează  o premieră a  Teatrului  Național, cu:

Marius Manole, 

Carmen  Tănase, 

 Maria Obretin.

 Autoare, Lia  Bugnar.

  Nouăzeci de minute în care sentimente de toate felurile  s-au așternut în valuri, când  cuminți,când răzvrătite, așa  cum se întâmplă și în viață.

Cuvântul - sabie, cuvântul care lovește, care  zidește, dar  și  distruge, cuvântul care iartă, apoi tămăduiește, cuvântul  care șterge  urmele bătrâneții  instalate  devreme, cuvântul ”ca umbră a faptei”..

Catharsis!
Arta  care purifică.
Olga!
Numele personajului  trimite  la   neuitarea  celebrei Olga Tudorache!
Am zâmbit,  m-am întristat, m-am bucurat, pentru  că artiștii nu „s-au  spus ” doar pe ei,  au  spus  povestea zilei.

 Ceva personal.

Teatrul, ca oricare altă formă de cultură, ar  trebui nu doar să emoționeze și să prezinte viața, așa cum este ea în anii aceștia, că asta văd și constat  din relația mea  cu societatea, ar trebui să  determine întrebări, teme de gândire, de meditație, chiar să mă  ajute  în a mă detașa de cenușiul zilei, iar în ”zbuciumul „actorului, eu, spectatoarea, să trăiesc propria-mi conștientizare a problematicii textului, să aflu care este  valoarea etică, estetică, psihologică, de idei,  a piesei, în totalitatea ei.

   

Scopul vieții este fericirea, nu-i așa?

 ( poveste adevărată, pentru prieteni)

Nu prea știu cum să încep...am în gând ceva neclar, poate  confuz, oricum, este vorba despre  noi, ca oameni, vecini, foști sau actuali, este vorba despre omenie sau despre opusul ei, despre acel strop de cumsecădenie atât de necesar și de firesc, despre viață și, mai ales, despre cum dispare ea.

Cititorilor mei,” friends”, le plac, mai degrabă”, postările vesele, cu frunze, flori, răsărituri de soare.

   Sunt o ființă realistă, care trece peste fel și fel de întâmplări, încercând, de fiecare dată, să-și păstreze doza aceea, cât o fi ea, de optimism.

De niște luni,nu știu câte, apartamentul situat  sub al meu a fost cumpărat de o tânără simpatică familie;nu le știu numele, pentru că de vreo doi ani, în locul numelor, pe lista de cheltuieli apar doar niște numere.  

Cam ca la  închisoare (mi-a trecut prin minte, într-o zi).

 Cu tânărul nou vecin am stat puțin de vorbă, într-o zi, când  a trebuit să facem o constatare. 

 Pe fată, am văzut-o, o singură dată, mai mult în treacăt.

 Deunăzi, cineva mă întreabă dacă știu ce s-a întâmplat cu tinerii mei vecini. 

 Nu știam nimic, desigur.

   Circulau cu mașina proprie, condusă de băiat, dinspre localitatea în care se află mormântul lui Arsenie  Boca spre casă.

  Pe Dealul  Negru, oricum în zona  Vâlcea, au avut un accident absolut îngrozitor: fata a murit pe loc, mama  băiatului, cu răni grave, este internată într-un spital  din alt județ,iar el, tânărul aflat în comă indusă, fără să fi știut că partenera lui  nu a supraviețuit, este în Tărgu- Mureș.

 Fata nu avea familie...

A  fost înhumată într-un sat argeșean, în care s-a născut.

 De ce scriu, de ce m-am gândit cu multă durere la  această tragedie?

Este atât de fragilă  granița care separă viața de neviață... locuim, vrând/nevrând, sub același acoperiș;de cele mai multe ori, cu bună-știință, ne ignorăm, nu ne spunem nici măcar acel simplu” bună ziua”, unii se fălesc că nu-și cunosc vecinii de apartament. 

 Să mai vorbim despre ajutor, oricare ar fi acela?

În locuința foștilor mei vecini trăiește un pisic, nu-l știu,nu l-am văzut  niciodată. 

  Zice povestitoarea că, atunci când o rudă a stăpânilor lui, după ce i-a dat mâncare, apă și i-a  schimbat ” așternutul„, micuța vietate s-a așezat în ușă.

  Plângea  ca un copil.