subtilitatea unui gest

  povești adevărate pentru prieteni

Îmi place poezia nerostită a gărilor, fie ele moderne, precum aceasta, daneză( noi plecam spre Malmo), fie ele mici, ponosite, vechi, obosite de așteptare.

Câte povești ascund, câte lacrimi de dor, de iubire, de regăsire sau de bun-rămas vor fi tăinuind...tocmai mi-am amintit: am văzut doi tineri, el o conducea pe fată, amândoi frumoși, cu mult soare în ochi, deși era frig; băiatul i-a aranjat o șuviță răzleață, se simțea în degetele lui emoția,ea s-a întors, și-a prins rucsacul în spate și, în clipa următoare, fără să se mai privească, fiecare a plecat într-o altă direcție.

Plutea în aer dorul sau teama sau cine mai știe ce..,

când nevăzute felinare luminează cărări

”dumneata, matale, tu”

povești adevărate pentru prieteni.

Fie și măcar pentru  o zi, iată-ne, din nou,copii. 

Copii mici, copii mari, tot copii se cheamă că suntem. 
Copiii cuiva.
 Pentru că, orice s-ar zice, câtă vreme simți cu  sufletul acel  ceva tainic, inocent, tot copil poți  fi.
 Indiferent de vârstă.

V. este medic, foarte căutat chirurg, născut, crescut, într-un sat, la o aruncătură de băț de locul  nașterii mele. Are două fete. Mari. Ca și băieții mei.

Odată, la o petrecere, pe atunci,toți ne luam copiii cu noi, era pe vremea ailaltă, copiii, vreo opt la număr, se jucau în camera vecină, noi povesteam  câte în lună și-n stele, ascultam BoneyM, Abba, Tom Jones la magnetofonul Tesla, cumpărat cu pile ...
Dansam fără pantofi, să nu deranjăm vecinii,  îi culcam pe copii, cam înghesuiți, adormeau ei până la urmă.
  Se întâmpla să  prelungim petrecerea până în zori, ațipeam și noi,pe rând.

 La o asemenea petrecere, V. m-a certat că-i  permit fiului celui mare să ne spună  tu. 

-Ai fi îndrăznit  tu ( adică eu) să i te adresezi așa unuia dintre părinți?

 Au trecut anii,  suntem deja bunici, ne vedem tot mai  rar,numărul prietenilor  de odinioară  s-a tooot subțiat..

  Nu știu cum i se adresează doctorului nepoții, mai ales cei de peste Ocean.

Mi-a rămas în minte seara aceea.

Și copiii noștri bucălați, împărțindu-și cuburile și cărțile de colorat, maimuțoii( era plină casa de figurine), revistele Rahan,tractorașele  de plastic roșu, cățeii fără codițe.

 Tata și mama sunt în sufletul meu .
Icoane.

Eu, copilul lor, păstrez în minte imagini  luminoase, fiii mei sunt  bărbați, ei înșiși părinți.

Eu sunt„buni”pentru  cinci  nepoți de vârste diferite, risipiți  în lume, fiecare cu drumul lui.

 În dimineața asta, m-am uitat prin poze.

Și  nu le-am spus părinților  ”tu„...

Am lăcrimat duios. 

La mulți ani, copii, oricâți ani numărați!💓

vine Ziua Copilului

Fără poză.

Din suflet!

La ce mă gândesc, mă întreabă fb.

Mă gândesc că în țara asta sunt atâția oameni bogați, părinți ai unor copii care trăiesc în îndestulare.

Exagerată îndestulare.

Nu ar putea pune mână de la mână, să cumpere un apartament pentru mama și fiul ei( copilul ar trebui să susțină, nu peste mult timp, primul examen important din viață )smulși brutal din existența lor de un război ticălos?

Există atâția oameni care, într- adevăr, muncesc mult pentru carierele lor de artiști/ sportivi/ afaceriști etc.( nu contează ordinea, poate că și norocul și-a spus cuvântul în reușită), astfel încât își cresc copiii în puf; ar putea să rupă din preaplinul lor, pentru o cauză clară, căzută ca o năpastă peste două ființe nevinovate.

Poate chiar în alt oraș, unde mama ar putea munci.

Doamne, dacă am fi mai oameni unii cu alții...

subtile evantaie de argint vechi

 povești adevărate pentru prieteni

Cea mai persistentă amintire a mea,din copilărie,sunt potecile.

Au fost câteva,una mai  frumoasă decât alta. Cea mai dragă se despletea, pe la jumătatea satului Crovu,din șoseaua care venea dinspre Vânători, îndreptându-se grăbită spre Sălcuța, dorind parcă să se întâlnească imediat cu”naționala”.

Țâșnind neobosită,după ce făcea câteva jocuri în semicercuri mari, poteca traversa câmpul Geagărtu, până la intrarea în satul bunicilor dinspre mama. Trecea pe lângă cei câțiva peri pădureți iviți în margine de lot,se

sfia când pâlcuri de albăstrele își răsfirau fustițele zimțuite sau când timizii maci se roteau  cochet după raze de soare. Mirosea a iarbă crudă,a troscot și a mohor!

De multe ori, mai ales  în  zilele de Paști,mergeam cu
mama la Ziduri.  Avea un mers vioi,rapid aș zice, gândindu-mă la efortul meu de a ține pasul cu ea; cânta, rupea câte o floare dintr-un lan, și-o prindea la ureche;pentru mine culegea două flori, câte una pentru fiecare codiță. 

Nu știu dacă îmi povestea ceva, poate că da, eu văd cu ochii minții doar bucuria noastră:mama își revedea părinții și frații căsătoriți în satul nașterii ei,eu îmi întâlneam bunicii  și verișorii. Nu simțeam deloc oboseala drumului... 

Odată, de  Paști,să fi avut eu vreo cinci ani,am plecat de acasă după prânz.Cerul era cam îmbufnat După ce am trecut podul de peste Argeș și ne-am apropiat de locul unde se ivea poteca, a început să fulgere.  Alergam, strângând bine mâna mamei. 

Dintr-odată,s-a iscat o ploaie rece, chiar fulguia. Purtam teniși noi,albaștri, asortați cu floricelele rochiței.Talpa  unuia s-a dezlipit...vremea era tot mai rea, mama mi-a acoperit  umerii cu baticul ei,alergam doar cu un picior  încălțat,șoseta celuilalt,udă și murdară,nu mă proteja mai deloc. 

În căsuța  bunicilor, am uitat de toate necazurile drumului. 

Eram între cei dragi!

Ce mai (re) citim

 într-o zi cam cenușie?

 Și o întrebare, oarecum retorică:

așa-i  că  nimic  nu se construiește de azi pe mâine?

”Dacă noi, oamenii, avem  viața noastră personală suntem, pe de altă parte, în mare  măsură, reprezentanții, victimele și promotorii unui spirit colectiv, ai cărui ani de viață înseamnă secole.

Putem, o viață întreagă, să credem că facem totul după capul  nostru și să nu descoperim niciodată că am fost în principal figuranți pe scena teatrului lumii.

Există fapte  care, chiar dacă nu le cunoaștem, ne influențează viața, și asta, cu atât mai mult, cu cât sunt inconștiente.”

C.G  Jung,”Amintiri, vise, reflecții”