vineri, 21 august 2026

”Ne scapă mereu în viață cîte ceva,

 

 de aceea, trebuie să ne  naștem mereu.„

povești adevărate pentru prieteni.


Mi se întâmplă uneori, fără  să mă fi pregătit pentru  asta, să trăiesc atât de intens clipa, că  mi-aș dori  să o prind în căușul palmei. Și când mi s-ar face dor, să-i pot deschide  zbaterea  aripii.
Și căldura  sufletului.
Îmi plac cuvintele.

De cele mai multe ori, le simt, cum   aș simți  o ființă.  Se adună în ritmuri,  dansează, mă  trimit   așa,  într-un fel de reverie, ele, cuvintele, mă mângâie, mă amăgesc frumos.

  Mătase, zbor, bucurie!
În vremea asta, când august încă  fierbe, mă gâ
ndesc  cu bucuria aceea  cuminte de
fostă elevă, profesoară mai apoi, la  începerea școlii.
 În ciuda  neuitatelor temeri  de  tot felul, când trec pe lângă clădirea  liceului, nu pot să nu mă gândesc la  toamnele îmbujorate, în  romantice pâlpâiri de poeme șchioape, imortalizate în bilețele  roz, strecurate prin spatele pedagogilor.
Este  ca și cum Titu  își adună toamna în gară. Brațul  ruginit al pasarelei poartă urmele trecerii anilor. Nu cred  că  peronul mai păstrează  farmecul de odinioară. Cât despre castanii din preajmă își vor fi uitat și ei mângâierea  pentru perechile de îndrăgostiți, îmbrăcați în uniforme.
Mă gândesc la  ”Babacu„.
Nu râdea niciodată .
Chelia și fața roșie, rotundă, pe care spânzurau ochelarii cu o ramă groasă, cafenie, îl făceau mai de temut decât atitudinea . Ochii mici , cenușii ne țineau atent sub observație , astfel că în clasă nu se auzea nicio șoaptă. 
Adresându-ni-se, asta se întâmpla de câte ori chema la lecție câte doi sau trei elevi, epuiza întreg câmpul lexical al preocupărilor noastre de popor mioritic:" berbeci", "oi", "ciobani"," la păscut", "miei".
Dacă nu folosea creta , cu care în timpul unei ore de curs umplea de două-trei ori tabla , se mișca încoace și încolo, ținându-și mâinile la spate, călcând apăsat cu galoșii care îi protejau pantofii.
Dupa primul trimestru, chimia devenise spaima tuturor elevilor de la clasele de real unde preda . Cine promova la el era un om fericit . Nu exista lecție de zi , așa că- aldehide, cetone, benzen, hidrocarburi, trinitroglicerina- erau teme de care nu aveai cum sa scapi nici în visele tale de adolescent îndrăgostit . Notele primite cel mai des erau cele de 2, unii , mai norocoși, se puteau lăuda cu nota 6 , dacă știau teoria perfect și nu puteau rezolva problema data . Câțiva aleși ai sorții erau răsplătiți cu 9. Ei știau tot.
Pană la sfârșitul anului școlar, toți știam aproape întregmanualul, la orice oră, din zi sau din noapte am fi fost întrebați .
La bacalaureat ne-am ales chimia ca probă de examen, iar notele au fost cele mai bune.
Doi ani ne-a fost diriginte ; nu-mi amintesc să ne fi întrebat vreodată ce vrem să devenim ori să-și fi dorit să afle câte ceva despre noi , despre gândurile și speranțele noastre . La banchetul de absolvire l-am văzut râzând prima oară .
Un  coleg talentat și rebel a compus o epigramă despre Ali-Baba și cei 40 de hoți .
Nu l-am revăzut de atunci niciodată ; niciunul dintre colegi nu l-a mai întâlnit, din câte știu..

M-am gândit de multe ori la orele noastre de chimie din laboratorul mirosind a tot felul de soluții și de substanțe . Un fel de duioșie, amestecată cu un respect  de care n-aș fi putut pomeni în anii de școală , a înlocuit frica pe care o simțeam când trebuia să ies la tablă .
Știu și astăzi câteva formule din chimia organică si anorganică; deseori, am rezolvat, cu fiii mei sau cu elevii cărora le-am devenit dirigintă, când se plângeau de
chimie, probleme de chimie, deși specialitatea mea este una care nu i-ar fi plăcut nicicum fostului meu profesor.
Timpul răbdător a făcut din figura aceea înspăimântătoare un bătrânel , pe care il asociez, zâmbind, ori de câte ori îmi vine in minte, cu porecla pe care i-am dat-o noi în anii de liceu,
 Babacu. .

joi, 20 august 2026

Te redescoperi,

cred, cu  adevărat, în anumite momente de lucidă meditație.


 povești adevărate pentru prieteni.

S-au spus și s-au scris atâtea  în ultima  vreme  despre școală, despre profesori, despre educație.Nu  scriu pentru  a arăta  cu degetul către  nimeni.  Nici pentru a da sfaturi- aș putea, cumva...De ce scriu?Nu doar pentru că  am  slujit școala aproape  40 de ani și că i-am învățat carte  pe  elevii mei, cum m-am priceput  mai bine- niciodată nu poate  fi perfect.Scriu  și  mă gândesc  să  aduc în lumină  chipuri ale profesorilor  mei.

 Știi ce?Cred  că nimeni , care  privește sincer în suflet, nu  poate uita  că este ce este, pentru că  a învățat carte.

 Cât și cum a putut.

Ce vreau să spun este că nu povestesc pentru a crea o pagină de literatură,nici pentru a forța starea cuiva spre a  trăi emoții, nici  să  sugerez în vreun fel profunzime în a se gândi despre școală, profesori,reacții bune. 

Povestesc, pentru că, ori de câte ori am simțit că vreau să-i mulțumesc cuiva pentru ce sunt  și pentru ce am fost, imediat după părinții mei, îndatorată  îi sunt profesorului meu de Limba română, Gheorghe Fulga.

S-a stins de niște ani... cred  că i-ar plăcea  să știe  că mulți dintre foștii elevi care  l-au ascultat  povestind ori s-au lăsat conduși de  lumina înțelegerii  gramaticii îi rostesc numele cu smerenie, respect și recunoștință. Dacă spun cuvântul„carte„,îl asociez  cu
Domnul Fulga.
 Recunoscut pentru cultură și talent pedagogic în toate satele din jur! La vremea aceea, nu înțelegeam cât de important este să ai un profesor adevărat. 
Amintindu-mi-l, îl asociez, involuntar, cu caietele mele de notițe,niște maculatoare foșnitoare, cu foaie gălbuie, aspră. De fapt, caietul de teme și cel de clasă erau la fel de ordonate; titlul era marcat printr-o subliniere specială, pe care am transmis-o, mai târziu, și eu elevilor mei.
Domnul profesor acorda mare atenție memorării textelor frumoase și importante, scrise fie în versuri, fie în proză. Știu și acum fragmente mari din "Scrisoarea III","Amintiri din copilărie","Toma Alimoș","Ardealul", Sobieski și românii”.
Nu știam pe atunci că voi deveni profesoară de limba romană-poate că simțeam, cumva, în marea mea admirație pentru profesor. 
Absolvent de Litere și Filozofie- asta aveam să aflu ceva  mai târziu- domnul  Fulga refuzase o catedră universitară, în București. 
Venise în satul copilăriei sale, să ne învețe carte pe noi, copiii din cele trei sate ale comunei.
  Înalt, îmbrăcat totdeauna impecabil, deși venea la școală , adesea, cu o motoretă vișinie "Simpson", impunea respect asociat  cu un fel de  teamă tuturor:copii, părinți,colegi.

Am păstrat mulți ani caietul de teze din clasa a V-a. Când, nu știu din ce cauză, nu l-am mai găsit, am suferit cumplit .
În primul trimestru, subiectul tezei cuprindea povestirea  unui fragment din " Amintiri din copilărie", de Ion Creangă, și diverse exerciții de morfologie, sintaxă, vocabular.
Erau subliniate cu creion roșu două sintagme, cu o greșeală de scriere, care nu s-a mai repetat vreodată ;am scris "începe ai", în loc de "începe a-i".
La sfarsitul tezei, domnul profesor a adăugat:
" Deși lucrarea nu este lipsită de unele greșeli de exprimare și de scriere, este foarte bună. Ea anunță pe viitorul intelectual. Dacă vei munci mult și fără întreruperi, vei cuceri cetatea științei".
N-am schimbat niciun cuvânt din vorbele dumnealui, pentru că n-am uitat nimic din ce era scris pe întâia mea teză.
N-am cucerit cetatea științei, dar mi-am făcut meseria cu pasiune și cu dragoste.
Am absolvit secția„ real„( obligată fiind) a unui liceu teoretic foarte exigent.
Nu am fost admisă la Facultatea de Filologie, Universitatea București, în primul an, așa  că, primind o catedră de suplinit chiar în școala în care învățasem, am ajuns colegă de cancelarie cu profesorul meu. 
 Din primul salariu, mi-am cumpărat  niște botine gri, foarte elegante. 
 Eram tare mândră!
  Domnu Fulga  și-a ridicat o sprânceană:
- De mâine, să le pui  la păstrare, pentru când vei fi studentă!

Au trecut anii.
Vremea fuge ca nebuna...
Eleva de odinioară și-a împlinit  visul:profesoară de limba română.
Aproape patruzeci de ani de muncă cu elevii.
 Sunt mulți, sunt puțini, deja țin de trecut.
Necruțător este timpul!

Domnul Fulga își odihnește pasiunea sub o cruce albă, nu foarte departe de școala unde am învățat.
În adâncul sufletului meu- sunt convinsă că și în sufletele altora- numele lui  se asociază cu o străfulgerare  luminoasă, duioasă, caldă.

luni, 17 august 2026

borangicul, poetică migală aurie

   povești adevărate pentru prieteni

”Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,”Nichita Stănescu.

Nu știu care să fi fost ultima oară, când am citit, scris
cu litere strâmbe, afișul lipit pe vreuna dintre curțile satului
„Primim gogoși de mătase„, alături de hârtia albă, cu decupări circulare...
E mult de atunci.
În satul meu din câmpia Argeșului, toate femeile creșteau viermi de mătase, gândaci, cum le
spunea, fără vreo spaimă, lumea.
N-a fost mic deloc numărul dimineților înrourate, când, supravegheată de ochiul atent al bunicii, înarmată cu un cârlig lung de lemn, atentă să nu-mi scape sacul de pânză albă, agățat de după gât, m-am cocoțat în bătrânul dud din grădină.
Frunza, hrana gândacilor, trebuia să fie mereu proaspătă, crudă, curată.
În fiecare vară, o cameră de lângă bucătărie devenea casa lor, paturi suprapuse, ferestre acoperite,un zumzet neobosit. Erau tare mâncăcioși.
Ca să primească bani buni pe gogoșile perfecte, de culoarea aurului, gospodina muncea toată ziua, uneori le schimba așternuturile chiar și noaptea.
Bunica mea, măicuța, nu vindea toate gogoșile, improvizase ea un fel de mașinărie, nu-mi vin în minte detalii, știu doar că punea gogoșile la topit și scotea din ele un fir subțire, fin, pe care apoi îl țesea la război.
Rezulta o mătase cum nu am mai văzut vreodată,borangicul!
La cinci/șase ani- amândouă eram născute în aceeași zi de iunie, asta aveam să aflu târziu, când măicuța nu mai era, pentru că am pierdut-o chiar în prima mea zi de școală-m-a dus la tanti Niculina lui Iedu, o doamnă delicată, cu ochi de artistă, care mi-a lucrat, cu un fel de vizibilă tandrețe, cea mai frumoasă rochiță la care aș fi visat vreodată.
Borangic auriu, brodat în ajure mici, mânecuță bufantă, fustă creață, prinsă în cordon.
Au fugit în goană anii.
Fotografia cu noi două la Târgul Titului nu mai este...
În fâlfâire de vis, dorul și-a făcut loc undeva într-un colțișor de suflet.
Și cu el, chemarea tainică a borangicului.

marți, 11 august 2026

câte chei pentru o clipă...

 povești  adevărate pentru prieteni.

Se întâmpla în 2003.


Aveam un aparat de fotografiat vechi, rusesc. Abia știam să-l folosesc. Era prima mea excursie după 1989.
Italia. Pompei figura pe listă, în ultima parte a șederii în peninsulă .
La intrare, este un rodiu cu o coroana împărătească împletită. O mâna invizibilă a împodobit-o cu mii de fructe. L-am văzut abia la ieșire,acum, trebuie să fi ajuns gigant.
Stă de veghe, martor al curgerii vieții, mereu într-un unic, nerepetabil sens.
I-am furat o frunză, o păstrez undeva, printre fel și fel de nimicuri dragi.
Sub un soare dogorâtor, am bătut cu piciorul, într-o jumătate de zi, toate cărările fostului prosper oraș.
O lume carbonizată scoasă la suprafață, întâmplător, după milenii de întrebări.
Pompeiul de piatră și de nisip, Pompeiul de iarbă țâșnind de unde nici nu te aștepți nu doar te uimește,te înspăimântă.
Acolo, printre ziduri pârjolite de foc, tufe de trandafiri sălbatici cățărați pe după pietre, toate vorbesc.
Totul, absolut totul, este efemer.
Se spune că atunci când Vezuviul a scos pe nări foc, zguduind lumea, topind totul în cale, cu lava lui fiartă, teatrul era plin. Romanii se distrau.
M-am oprit pe o piatră din amfiteatru. Am închis ochii, încercând să-mi imaginez clipa.
N-am reușit.
Case, străzi, ateliere, prăvălii.
Pe un perete, cineva a scrijelit„camera de plăceri„, un pat, un cămin de sobă,o lampă.,trupuri carbonizate, urme firave ale unei alte lumi.
Printre ele, flori și arbuști.
Oamenii uită, este legea firii.

Două zile mai târziu, într-o dimineață albastră, am ajuns la Capri.
Față în față două lumi: lux, grandoare, plăceri, paradisul terestru al insulei. În mijlocul mării, mereu amenințător, el, Vezuviul, titan stăpân peste ape .

Doi ani mai târziu, am ajuns în Grecia, o săptămână în Creta. Am vizitat grotele de la Matala, apoi Santorini.
Pe o bucată desprinsă din ea, se afla Kameni, care ,de-a lungul vremii ,a erupt de multe ori.
Chiar și despre Santorini se spune că ar fi apărut dintr-un crater.
Undeva, în spate, muntele vulcanic își profilează amenințătoare statură de colos.
Plaja neagră de la Kamara este o amintire întunecată.
Vulcanii!
În clasa a IX-a, lecțiile de geografie fizică ale domnișoarei Lupescu erau povești cu multe necunoscute.
Încercam să văd cu ochii minții ascunzișurile pământului:Orizaba. Popokatepetl și câte alte nume, fără să le asociez cu teama, poate doar cu un fel de magie.

Au trecut anii.
Ne fură vraja mării.
Și albastrul nesfârșit al cerului.
Și atâtea frumuseți ale Terrei.
Timpul șterge spaimele.
Sau doar le acoperă.
În adâncuri, clocotește focul.
Pământul își continuă mișcarea.
Omul?
Cu ale lui...😘

joi, 6 august 2026

blânda tăcere a cărților

 povești pentru prieteni

”Civilizația este procesul de a reduce infinitul la finit.„

Oliver Wendell, scriitor, profesor, jurist american

O mângâie tandru pe fiecare braț teii,
dăruindu-i în fiecare sfârșit de primăvară cel mai suav parfum.
Verile îi sunt umbroase,toamnele o răsfață cu bucălate mănunchiuri de crizanteme, râzând fericite în grădinițele caselor cochete.
Este, așa cred eu, strada cea mai liniștită din oraș- se rupe discret de agitația urbei, luând calea către pădure.
Case vechi, în blândețea culorilor naturii, case noi, în arhitectură modernă, mici centre de reparații, magazine modeste, flori, bolți dese printre care se lăfăie în soare struguri ...
Strada primește liniștită mersul vârstelor.

Îmi place să-i simt pulsul.
Îmi place să-mi scald privirea în șerpuirea ei neobosită.
Deunăzi, în drumul meu către oraș, am zărit, răsfirate, deloc ostentativ, la poala unui arbust, câteva cărți vechi.
Cineva își făcuse,probabil, curat în bibliotecă.
Am citit titlurile și, cum nu aveam motive de grabă, m-am uitat la cele cinci/șase perechi de îndrăgostiți- 16/17 ani, care urcau către pădure.
Niciun gest..
După vreo câteva ore, în drum către casă, am zărit, nemișcate, la fel de tăcute, în poleiul de miere al amiezii, cărțile..