îți trebuie atât de puțin, ca să fii fericit!

povești adevărate pentru prieteni

În zilele astea, ale sfârșitului primei părți se septembrie, în copilăria și în adolescența mea, un eveniment care acum, din nu știu câte cauze și-a rupt firul, Târgu- Titului,era atracția de maximă forță pentru lumea satelor dâmbovițene.

 Cu mic, cu mare, timp de trei zile, lumea se aduna undeva, în afara  orășelului, pentru  pentru a-și dărui ceva diferit de restul anului.

 Duduiau șoselele sub copitele cailor ale căror coame fuseseră bine periate și împletite cu panglici colorate, femei, bărbați, tineri și vârstnici purtau  haine  de sărbătoare; fiecare avea ceva  de cumpărat sau de vândut la un preț bun.

Când luna încă nu plecase la culcare, căruțe gătite de sărbătoare, trase de cai ageri și puternici, cu funde roșii împletite în coamă, zburând, nu alta, făcând să tresalte clopoțeii în salbă, părăseau curțile, încadrându-se din mers într-un drum al bucuriei nespuse.

Cuverturi frumoase acopereau cele două rânduri de leagăne bine fixate de cu seară în căruța înțesată: fiecare aduna din gospodărie tot ce se putea vinde la un preț bun: legume și fructe, nuci, mături, cojoace și ștergare, pastramă și must, pânză țesută la război.

Era tristețe mare să nu ajungi la târg: fetele nemăritate aveau rochii noi, flăcăii își lustruiau pantofii cumpărați din economii serioase, strălucea în soare părul uns din belșug cu ulei de nucă.

Spectacol mare, ca-ntr-o poveste! circ cu dresură de șerpi, cai și căței, bărci zburând în marele cerc de iureș sălbatic, norocul în biletul păsării verzi, „ciocu cu norocu„ rățuște cu pene roșii și puf din belșug, agrafe, oglinzi, păpuși cu rochițe încrețite, muzicuțe și pești fără solzi, curelușe de plastic, batiste cu flori într-un colț.

Atenție mare la iuțile fuste prea largi, cu bani adunați în cozi nespălate, mereu pricepute să-ți ghicească norocul.

Turtă dulce în căsuțe și flori, poșete de iască, străchini de lut, acadele și flori de hârtie, grătare, fum, praf, muzică, voci, bucurii, amiază cu soare, rude, prieteni, vârstele toate, luciri în priviri, bucuria zilei, mers țesut fără spaime.

 Delicatul parfum de struguri și de must se amesteca amețitor cu cel de mici, de gogoși, de porumb  copt sau fiert.

 Se întâlneau  rubedenii, se tocmeau lucrări  pentru gospodăriile proprii.

 Cei mai fericiți eram noi, copiii  și adolescenții. 

Turta dulce și  înghețata erau adevărate delicii. Pozele la minut imortalizau clipa! Nu puteai pleca acasă până nu te ”dădeai în lanțuri„ sau până nu primeai din ciocul unui șugubăț  papagal previziunea  viitorului apropiat.

Nu știu când a dispărut  farmecul acelei lumi cu dresuri de animale și numere de circ, cu agitația veselă a unei comunități  frumoase care,  timp de trei zile, uita grijile.

 Eu, și ca mine, probabil , mulți alții păstrăm  în colțișoare de  suflet  lumina  blândă a poeziei unui târg de poveste!

”Fă-te, suflete, copil
Și strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moț și ciucuri,
Ca să poți să te mai bucuri.

Strânge slove, cărți și pană.
Dă-le toate de pomană
Unul nou învățăcel,
Să se chinuie și el.„

tăcutul neastâmpăr al bastonașelor

 

Primele ore de caligrafie erau chinuitoare pentru mine: neastâmpăratele bastonașe nu voiau cu niciun chip să se așeze în spațiile lor....

Dacă astăzi m-ar întreba cineva ce am iubit cel mai mult în anii de școală, răspunsul ar fi: scrisul de mână, cu toc și peniță.
Cu puțin efort, simt în nări mirosul inconfundabil al cernelii, care-mi colora deseori toate degetele mâinii drepte.
Scris cu roșu, în colțul de sus al paginii, revăd atât de râvnitul FB!
p.s.  mai scrii  de mână?

Mama este timpul de dincolo de toate

Mama este  sufletul lumii.

Pentru mine,MAMA înseamnă  ”Mărgele  colorate”!

povești adevărate pentru prieteni.

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite.Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește. Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.

Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă.
O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota şi ia i s-au luat. 

Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
Marița, prima dintre cei șase copii - trei fete și trei băieți - s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s-a însurat cu-o venetică. 

De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.

Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei.

Așa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate in poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug, se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.
Stabiliseră nunta.
În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari... o nuntă potrivită.
O vreme, un an-doi, or sta la ai lui, n-o să le fie ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie.
Trei zile. 

Ce baluri!

A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mână şi cu pachetul în cealaltă - cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi.
Opt kilometri prin nămeți ...  Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață.
L-au atacat hoții. Câți or fi fost... 

Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. 

Dimineața l-au găsit niște ceferiști. Mort. Cu foaia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară.

N-a plâns, n-a strigat. A rămas cu obrazul împietrit. Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume.
Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă.
A uitat să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uită. Își împletește cozile din mers.
Apoi s-a măritat sor-sa. 

Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. 

Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața, până târziu, în noapte.

Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit. Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mana ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.
Adie vântul printre sălcii.
Potecuța o duce până-n ulița mare. Merg picioarele fără ea.
În fața porții lor, o căruță, cu doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre.
Sub prunii din curte - taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. 

Cu fața spre poartă, un tânăr spătos, cu obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.

Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi. Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urmă podul de peste Argeș.

Răsărea luna când au intrat în curtea unde avea să fie peste patru ani, mireasă. Au fost ani secetoși. La nuntă aveau un copil. O fată.

Eu.
Dragostea a venit cu timpul.

 O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea.//

Mama mea era  Ioana.

A venit pe lumea  asta  într-un  septembrie.

5.

A face naveta între paradis și infern

De Ziua  limbii  noastre, cititul.

De la o vreme,  după ce pătrund cu sufletul în cuprinsul  unei cărți, încetinesc lectura. Așa   rămân în atmosfera ei, mă apropii de personaje, cu unele sau cu parte  din  viața lor  încerc să mă identific, altora încerc să le înțeleg menirea.

„Lazar” este  un roman  captivant, nu întâmplător a fost tradus în atâtea limbi, nu întâmplător place.

Nelio Biederman, un  scriitor  mare într-un  om tânăr!

Unele dintre temele atinse își au rădăcini nu doar în  viața și istoria maghiare, 

  Din poveștile bunicii mele  paterne naturale, mamă a trei fete, îmi amintesc, cu durere  chipul ei, când venea  vorba despre cum  își ascundea  ea  fiicele din calea năvălitorilor-eliberatori. 

 Și nu doar ea- satul întreg.

   Bunica  își creștea  copiii singură, pentru că ”tatale”, soțul ei, nu se întorsese  de pe pe front.

A  venit  fără un ochi,o ființă  neputincioasă.

  Săpase ea o groapă, undeva, în grădină, unde a  ascuns bruma  de zestre primită de la părinți, un „galben ” și câteva rochii.

 Nu le-a mai recuperat niciodată. cineva o văzuse săpând și  furase totul.

Când am citit  în cartea despre care  vorbesc, pagini  în care urlă sufletele fetelor  violate, unde se cutremură  tragismul  deportărilor, am  văzut cu ochii minții o istorie  neagră.

  Foarte  bine scrisă cartea- drame,  trăiri  ale unei familii nobiliare maghiare, surprinse  în mijlocul unei lumi în coborâre.O lume  fostă elitistă, deposedată violent de privilegii și de emblemă, expropriată agresiv.

  Cu fiecare  moment, tânărul scriitor, care  și-a cunoscut prin studiu strămoșii,  revine în locurile  părintelui său pentru a simți  sub talpă locuri,înfloritoare  cândva, pentru a asculta  susurul râurilor, frunza  codrilor.

 Calcă pe poteci, unde, cândva  natura învăluia ocrotitor copiii ai căror părinți trecuseră  prin  fel și fel de evenimente :huzur, petreceri, îndrăgostiri, declarații pătimașe, iubire, tragedii,sinucideri, război, pedepse,umiliri, refugieri și refugiați,  pământ, teamă, speranță.

  Peste toate, o natură fabuloasă, când prietenoasă, învăluitoare ca o mamă, nespus  de duioasă, când aspră și  amenințătoare, necruțătoare, cu îngheț și pustiu.

Ea îi conferă omului sprijin, adăpost, tentație, loc de iubire și de moarte 

Oricând.

”Lazar”, un roman pentru toate  vârstele!

„Atunci a privit afară. Câmpuri albe, copaci negri, cerul albastru și, din când în când, o fermă.

 Zagrebul rămăsese în urma lor- și, odată  cu el. tot universul  cunoscut de ei.

în fața lor se afla orașul Zurich,  lacul,  lebedele albe și munții troieniți”

Un roman, care se cuprinde pe sine!

mens sana în corpore sano

 întâmplare adevărată, povestită nu doar pentru prieteni,

( că tot vorbeam  ieri despre   Doamna mea profesoară de latină)

Copil fiind, îi auzeam, adesea, pe  bunici, confesându-se câte unei cunoștințe ” să mor liniștit în patul meu...”

La vremea aceea, nu mă opream din jocul meu copilăresc  sau din lectura  vreunei cărți, să  pot înțelege   cam care ar fi rostul acelor  vorbe..

Au trecut anii,  Dumnezeu și stilul meu de  viață  corect ( m-am străduit  să fie așa) m-au ținut  departe de  lumea oamenilor în alb. 

Cu câteva mici excepții.

 Am  mulți foști elevi care au devenit medici. În toată țara.Și în afara ei.

  Am auzit cuvinte de laudă despre ei. 

 Sigur, nimeni nu poate fi perfect.

Înainte cu vreo câteva zile  de sosirea lui august, din senin ( n-o fi  fost chiar așa ),ceva  cu care nu mă confruntasem până atunci m-a  trimis  val- vârtej la  medic. 

Specialist.

Nu era problema de care mă temeam eu că ar putea fi.

 Dar  nici  lejer nu-mi era să  merg în alt județ la un foarte important  eveniment de familie. 

Algocalminul recomandat de tânăra „doctor în medicină„  plus „pâine nefeliată„, ” apă la sete”și niște  vitamine, „care  se importă”sau se  găsesc doar la o anume farmacie... au fost apă de ploaie.

Parcă nu aș ocoli un „incident„ petrecut în acea clinică particulară importantă: cardul meu de sănătate a rămas acolo  de  joi până joi. 

 Da.

 O să zici  că  e vai de capul meu!

 Așa o fi...

După câteva zile, când durerile  erau cumplite, am apelat la o fost elevă, asistentă medicală, într-un spital mare. Tratamentul indicat de ea, pentru 5 zile,  dublat de regim fără sare și de doi plasturi ( sugestie proprie), a  dat roade,

 Durerile s-au potolit.

 Am primit recomandarea  să  merg pentru 7 sedințe de recuperare, la Natisan. Începând cu 19 august.

 Perfect.

  Nu prea erau pacienți, dimineața la  8.

  Două proceduri  simple.

   Fără dialog în zilele de 19, 20, 21.

Luni, parcă era altfel, în privința  persoanei care mi-a  fixat respectivul aparat pe spate. Adică,  mai  apropiată,  câteva întrebări. este  bine?  etc.

Aseară, o   colegă mă întreba.

- Ai dat ceva?

 Nu, am răspuns eu, de ce?

 Mai vedem, mi-a spus ea.

A plouat toată noaptea, burnița și când am plecat eu astăzi  de acasă, Mers pe jos, mișcarea este bună, nu-i așa?

  Ajung,Salut, mi se răspunde,  așez  poșeta, haina de ploaie și umbrela în locul stabilit, mă așez, ca si în celelalte dimineți pe locul  unde  mi se indicase la prima ședință  ( era liber și pregătit ). În încăpere, o singură pacientă, cu altă problemă.

 Aștept,

 Trecuseră vreo 10 minute.

Intră cineva ”sunteți bine?„ 

Spun că aștept să se pornească aparatul, mi se  cere să mă mut pe alt loc, mă conformez,  intră un pacient, se așază pe locul de unde tocmai plecasem eu.

Nu am observat dacă i-a fost aplicată  procedura,

Oricum, aceeași  voce  îmi spune.

” - O sa  vină colega mea sau eu...„

Aștept  nu știu câte alte  minute.

Măi frate, nu știu cum vezi tu problema  din afară, eu  nu pot suporta  umilirea.

 Asta am simțit: că sunt umilită.

 Lunar, în afara impozitului, CASS îmi reține 194 de lei.  Nu-mi  oferă nimeni nimic gratuit.

 Cer   ca  de banii aceia să mi se ofere  servicii  normale.  Nu extraordinare.

  Niciuna dintre cele 4  salariate  aflate acolo  nu a schițat niciun gest, Ce scuze? Ce explicații?

Le-am făcut cadou  două ședințe.Meritau, așa-i?

Aseară, l-am văzut pe   Domnul prim-ministru vorbind și despre sănătate, am aflat apoi, din discuții, și  cam ce pățesc  bolnavii  cu afecțiuni extrem de grave.

Îmi dau seama  că, înainte de toate, parcă nu costul  unui medicant este marea problemă.

  Cea mai   nesuferită problemă o constituie omul  care  este plătit să trateze oameni.

 Jalnic!

La întoarcere,  cu casa în spinare, un melc traversa aleea.

 Interesantă lecție.

Nu-i convine, își ia calabalăcul și se mută...

p.s. Știi ce- mi reproșez? Că atunci când îmi făceam meseria, am promovat individe precum cele cu care m- am intersectat în săptămâna care se încheie. Lipsite de inteligență, de empatie, de multe.Când " prind" un loc de muncă, brusc, devin importante. În orice sector al vietii, ar fi acesta.Mi- e rușine pentru țara asta.Lor nu le este rușine de nimic.