luni, 6 aprilie 2020

despre noblețe în vremuri mai puțin obișnuite

Drumurile  mele  în lume au  început  așa, pur și simplu, fără să-mi dau seama.
Într-o zi, o colegă de cancelarie, profesoară de fizică, soție de marinar - nu-i mai rețin numele și-mi pare rău-  mi-a povestit că soțul ei,, care cutreiera , temerar, lumea, i-a sugerat  să se ducă în excursii.  Ea l-a ascultat și  mi-a

 transmis  și mie un fior, care se ascundea undeva într-un colțișor de suflet încă din anii de liceu când, o  costelivă  domnișoara  Lupescu, altfel  excepțională profesoară de geografie, într-o oră ne-a   povestit despre Andaluzia
Îmi  dădea  câte  un 9,, dar , nu la foarte mare distanță și câte un 4,  le  proteja pe colegele mele de clasă, fostele-i eleve din gimnaziu,  cărora le-aș  fi  tras eu câte o palmă, dar nu sunt agresivă.
  Și ne-a spus:
-Fetelor, dacă veți   deveni mămici și veți avea  o fată, să o botezați  Andaluiza:  Sună atât de  romantic,  atât de   aproape-departe!”
Se referea la Andaluzia!
Nu știu dacă acestea  îi vor fi fost cuvintele, eu  am simțit că în ora aceea de geografie   mi s-a cuibărit în suflet ceva special . Un dor  fără. sațiu, vorba poetului!
Domnișoară bătrână, elegantă fără ostentație,  tobă de carte, cred  că   trăise vreodată o dramă în iubire.
 Un dor de a vedea lumea la ea acasă!

  Am reușit să  văd mare parte din Europa  într-un grup organizat.

 Colega mea, nevasta de marinar, m-a ajutat  să  mă hotărăsc.  în  a cunoaște cât îmi permiteam  economiile de profesoară, ai cărei  fii nu maiaveau   nevoie de ajutorul ei financiar..
Iată-mă, așadar, într-un grup  mixt, nu doar  ca genuri,  jumătate  bucureșteni, jumătatea cealaltă din Miercurea-Ciuc.

Sta să  apună soarele în  într-o zi de vară, când, pe  Guadalquivir, mi-am amintit de   tulburătoare domnișoară  Zoe  Lupescu.
Sclipea  divin apusul,  se legănau  valurile, sta să apună soarele  cu discul lui de aur cu tot. Croaziera pe Guadalquivir  mi-a amintit de romantismul înăbușit al    domnișoarei  Zoe  Lupescu.

Grecia!
  Căldură insuportabilă, nu aveam încotro, zilele fugeau.
  Peștera lui  Zeus!
 Cred  că  o poză/ două, pe vremea aceea, din 2005 cred, aveam un aparat  de fotografiat greu, rusesc,  am surprins  câteva imagini.
 Coboram, fiecare  cum putea,  treceam unii pe lângă alții,uscat, dealul  grecesc cu meandre și pietre ,  căldura  sufocantă, oboseala ăși  spuneau cuvântul.
 M-am oprit, am cules câteva floricela, , crede-mă, le șterg de praf, nu pot să mă despart de ele....
Domnu  doctor  (  îi știu numele) a trecut în viteză  ,  urma fiul lui, apoi  fata, doamna  venea greu de tot, dealul  uscat  era tot  mai abrupt,  mi-am continuat drumul, am ajuns  la autocar.
 Bogdan, organizatorul excursiei,  ne-a  înmânat , când toți  au sosit, pachețele cu mâncare pentru drum.
  Până atunci, fuseserăm niște răsfățarti   cu  talentelele culinare grecești.
  În  încheiere, grecii  ne-au dat pentru  muuulte ore de mers cu autocarul, doar așa, cât să nu  murim de  foame.
  Locul meu    era  paralel cu al familei  domnului doctor.
 El a descgis  punguța  maronie,  a scos un șervețel cu care și-a curățat, cât s-a putut mâinile, apoi  a așternut  batista pe miniscula  măsuță  cu care era înzestrat fiecare scaun,  a potrivit-o și  a ordonat „feluril de mâncare e”: o bucată de  pâine, un triunghi de brânză topită, un ardei gras, câteva  măsline  și o  prăjiturică  în crăticioara ei de  hârtie  gălbuie.
 La gât , și-a prins  al doilea șervețel.
 Cu mișcări  de   lord, a înghițit fiecare bucățică, fiecare  fărămitură,  a strâns totul și , după ce  a  depus   bulgărașul  de resturi, care nici nu erau resturi, în  sacul  destinat  gunoiul, a tras un pui de somn.
Nu știu ce  mai fac  domnul doctor și familia lui, ce știu este  că , în câteva rânduri  mi-au apărut în minte  întâmplările petrecute în urmă cu mai bine de cincisprezece ani.
  Învăluite într-un sentiment cald, chiar tandru.
Mi-am reamintit astăzi, din nou.
  Trăim vremuri grele, grele de tot.
  Nu mi-am făcut provizii, nu am putut, poate  că așa sunt eu construită., să cumpăr  cât se cuvine
  Noroc  cu  o   tânără  colegă de meserie, vecină, care se îngrijește  ca frigiderul meu să nu plângă.

Am citit  că un primar nu știu de unde  a primit mită în vremurile astea în care unii  nu  au ce să le pună copiilor pe masă, că un asistent medical  a furat din spital  măști și mănuși pe care le-a  vândut  apoi la suprapreț, , că niște vecini  au hăituit-o pe vecina lor, asistenta contaminată....
Omul:
prinț, cerșetor,  hoț, cult,  ospitalier,  credincios,  abandonat, înavuțit,  petrecăreț  fără opreliște,  cu frica lui Dumnezeu, arțăgos,  politician,  analfabet funcțional,  cooperant, grijuliu, reclamagiu, fustangiu,  sabotor pribeag,  răbdător,  elegant,  dezinteresat, trădător, dedicat ,chibzuit, sperios, zeflemist, cosmopolit,  delirant, onorabil,  divorțat,  abandonat, optimist,bătrân, bolnav,  tânăr, în putere,  egoist,  generos,  bogat, sărac, parvenit,  cartofor, neobosit,  gură- cască, limbă-spartă, strângător, zeflemist, onorabil, peticit,  panicat...
 Acesta este omul  pe care  Dumnezeu l-a creat?


joi, 2 aprilie 2020

Despre a înțelege că atunci când ești numai tu cu tine nu ești singur

 sau

 Ce fac în vreme de pandemie?

Alungată de soare, zăpada și-a  pierdut  și  haine, și încălțări.Ca să se învețe minte: i-a trecut vremea.
  Crengile  brazilor și-au primit doza  de verde crud.
  De după perdea,  nu-mi dau seama dacă  mugurașii mesteacănului  și-au scos  scufițele,  până aseară scufundate în  alb  rece de  nea.
Guguștiucii s-au trezit cu noaptea-n cap, într-un cor  fără  dirijor!
Unde or fi dormit , că  uite își încep treaba  fără să le ceară careva.
Să fie, oare, primăvara asta atipică  doar o promisiune?
Mi-e dor de pădure! de liniștea ei  cu plete verzi în  pâlcuri de micșunele, de copii pe role  sau în cărucioare.
 Nu, nu am voie să mă plictisesc, cum nici tu nu te sperii  că stai prea mult în  sufragerie, nu-i așa?

De mai multe ori, am săltat  de pe noptieră  o carte  pe care  simțeam că nu pot să o citesc , o carte despre sacru, despre impact, despre umor negru, despre   magie și mai neagră.    Aseară târziu,  mi-am învins vlăguirea, m-am războit  cu  mine însămi și , chit  că recitesc sferul pe care îl parcursesem în vară.
Am ajuns ( din nou) la pagina 52.

  Ți-aș recomanda-o, poate  chiar te interesează ;  o să fac asta doar după ce  duc lectura  la  pagina 490.
Autorului i-a luat doisprezece ani  să  scrie romanul..
Ce vreau să-ți spun este că am mai citit una dintre cărțile acestui  scriitor  mai tânăr decât fiii mei.
Atunci  nu trebuia să  stau atâtea ore în casă, mergeam și la școală, unde  zău, am muncit   cât  m-am priceput eu de bine, de cinstit, de serios.
Vezi, acum am atâta timp și  mă tot   învărt de colo până colo...
p.s mi-am făcut  program de lucru: zilnic, trei ore de lectură.

”Balul  căzuse  asupra ei dintr-odată, cu luminile, zarva și  parfumurile lui.„

luni, 30 martie 2020

”Căsnicia este o artă;

 trebuie să o creezi din nou în fiecare zi.
 Rabindranath Tagore

sarea și sacul

Îi zărești doar spatele. Și un fes roșu. Meșterește ceva la motor. Nu-i mai pleacă mașina.
I-a plecat nevasta, cu altul, în Spania. Auzi, domne, mănânci cu ea un sac de sare, și tot n-o cunoști, se adresează filozofic însoțitorului, ștergând apăsat transpirația de pe față cu mâneca murdară a halatului spălăcit. Celălalt face ochii mici, ca și cum n-ar fi înțeles rostul vorbelor. Îndepărtează tacticos cu o cârpă moale petele imaginare de pe capota nouă a mașinii.
Nu știe că-i aud jelania, mai mult un plânset surd, decât o poveste, cum vrea el să pară.
Ascultându-l, mă gândeam că , orice ar fi, rămânem indescifrabili în fața oricui.Toată viața. Chiar și pentru noi.
Visăm necontenit. Noaptea călătorim nestingheriți, tăiem lumea, de-a lungul, de-a latul, printre cunoscuți, pe cărări știute și neștiute, sfredelim stânci, trecem prin ziduri, evadăm din noi. Din casă, de la serviciu, din preajma cuiva nesuferit, din situații disperate, fugim de spaime și dureri, fugim de greu, de neiubire, de urât, cădem în capcane, cineva ne salvează, visul se termină, și brusc redevenim aceleași ființe, cu vechile probleme, gânduri, speranțe, iubiri, întrebări.
Dacă un intrus pătrunde în visele noastre, cu bocancii, suferim. Pentru că el strivește o parte de suflet, alungă puținele certitudini adunate cu greu, certitudini, care de fapt sunt incertitudini, dar îți aparțin.
Alții, cum ar fi de exemplu doamna din viața domnului din parcare, pățit cu sacul de sare, dacă nu mai pot suporta amestecul cuiva în visele proprii, fug.
Cât mai departe.
Să fie asta o rezolvare?
Cât poți fugi, că tot trebuie să te oprești undeva, nu?
Și acolo, alt sac de sare?


marți, 24 martie 2020

lecția speranței

  Sau despre a învăța să extragi din tot nădejdea!
Deunăzi, pomii își deschiseseră podoabă parfumată, în ciripit de păsărele.
Ce râsete, ce veselie!
În intimă delicatețe.

Brusc, doar el știe din ce motive- poate că știm și noi , și o recunoaștem doar în rugăciune-Cerul a plâns rece  și prelung , a scuturat flori de zarzăr și de cais, a croit din alb răcoroasă  serbare de fulgi.
Înghețat, visul lui martie, cu miei și miresme, s-a topit firav în risipă de nea.
Suntem atât de fragili sub imensa cupolă când albastră, când albă sau gri...

Rămânem prizonieri temporari, nimeni nu știe cât, retrași în odăile noatre, cu speranța că albul e bine.


luni, 23 martie 2020

„Ne plângem de pierderea valorilor,

 de faptul că nu mai avem modele. Dar iată, avem, că de n-ar fi, nu s-ar povesti! ”
 Vintilă  Mihăilescu.

Viața  noastră poate fi, cred,  o medie între    tristețea   apăsătoare sau vremelnică, pricinuită  de fel și fel de  întâmplări rele,  situații, oameni,  neînțelegeri . și veselia ivită de nici unde.Cineva   zicea  că  nu întâmplător  în literatura  noastră nu  există  tragedii.  Prea repede trece românul  de la plâns   la   veselia  dâmbovițeană...ăștia suntem.   ( unii, că   nu  suntem la fel, nu-i așa?)
Vreme de  mai mulți ani, poate  șapte/ opt,  marea mea bucurie, către sfârșitul săptămînii era  să cumpăr și să citesc „Dilema”. Aveam și un loc preferat,din care nu lipseau   ceșcuța   roșie  în care turnasem  cafeaua  puternic  mirositoare și un măr frumos..
  Când   numărul „ Dilemelor„  a tooot crescut, că nu mai aveam unde să le pun,  le-am mutat în biblioteca de la țară.
Au atras  niște  plimbătoare rozătoare. Așa că  le-am ars....
”Dilema”  a  fost  prietena mea .   Este și acum. O citesc aici, în virtual.
Când am aflat  ieri  despre   urcarea la ceruri a unui DOMN   a cărui lectură mereu  m-a  obligat să citesc cu creionul în mână, am simțit  tristețea  pierderii unui prieten.
Drum lin în împărăția cerurilor,  Vintilă Mihăilescu !

”Primul sens-direcție care decurge, pentru mine, din aceste premise este că Omul se dovedește a fi, mai presus de toate, un Homo Narrans – dar într-un sens mult mai cuprinzător și mai profund decît cel acreditat de Kurt Ranke, care a folosit, se pare, pentru prima dată acest termen într-o lucrare din 1966. Omul este singura ființă vie ce poate fi angoasată în rărunchii ființei sale de absurdul aprioric al existenței și de absurditățile (puteți să le numiți greutăți sau altminteri) vieții, chiar înainte de a fi avut de-a face cu ele – iar aceasta și pentru simplul motiv că este singurul animal care poate să-și imagineze așa ceva, care poate să întrevadă invizibilul. Angoasat de toate acestea, Omul își va imagina și că lucrurile nu stau tocmai așa, că existența nu este de fapt absurdă, că greutățile vieții pot fi ușurate, compensate, eludate într-un fel sau altul – adică va naște o Poveste reconfortantă, care să-l pună cît de cît la adăpost de angoasele care îl însoțesc pe tot spectrul existenței umane. Suferința este o operă deschisă despre care s-au scris – și se vor scrie – sumedenie de Povești, dacă nu vesele, cel puțin înțelept-consolatoare – adică „anxiolitice“…

A doua mea constatare – căci aceasta este o constatare – se referă la faptul că nu avem nici cea mai mică idee despre cum circulă Povestea din transcendental în celule și retur, cum este ea în-corporată astfel încît să funcționeze, să fie dătătoare de viață la toate nivelurile sale de implicare și manifestare, că nu știm nimic despre cum se leagă biochimicul cu ontologicul – și că, de fapt, nici nu interesează toate acestea. Or, Povestea funcționează, funcționează în toate registrele sale, și funcționează și atunci cînd nu noi sîntem autorii direcți ai „poveștii“, ci sîntem mai degrabă povestiți. Altfel spus, sîntem parte a Marii Povești, ai unei Povești încorporate, alcătuită din tot ceea ce am despărțit de-a lungul mileniilor: sînge și zei, suflet și corp, biochimie și ontologie.

 Dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că, dacă vrem să domesticim puțin acest abis, dacă vrem să cunoaștem ceva mai bine Omul, ei bine, trebuie să ne apropiem cu mai multă atenție și deschidere de această incomprehensibilă Poveste încorporată.”
Vintilă Mihăilescu