”Brâncuși s-a născut la Hobița

   și nu va muri niciodată”.

Geo Bogza. 

În urmă cu niște ani, într-o splendidă  duminică de august, aflându-mă la Paris, am ajuns la atelierul Maestrului, din fața  Centrului  Georges. Pompidou.

Era închis, am făcut fotografii prin  transparența ferestrelor,  simțind cu fiecare clic tristețea că  nici așa  nu reușesc măcar să ating  măcar un obiect sacru al Geniului .

Am citit  că energia  emanată de  de suprafața Coloanei  ar bate până la 200 de metri.

Construită din plăci de fontă, după legea armoniei plastice- descoperită și  adaptată  de către Artist,  ea a rezistat  atacurilor  tancurilor nemțești din timpul celui de-al doilea război  mondial.

Între timp, a devenit obiect de studiu pentru  cercetători, care au ajuns la concluzia că acest edificiu unic emite radiații de energie pe patru direcții( dr. Ing. A. Măruță).

Fundația Coloanei  este în centrul  unui nod  de rețele geobiologice, care colectează energii, pe care apoi le emite în afară.

Dacă așa stau lucrurile,  cercetătorul lansează  câteva întrebări foarte interesante:

-să fi fost  Brâncuși înzestrat  cu al șaselea simț,  care să-i fi permis să-și 
aleagă locul perfect pentru  monumentala zidire?

- să fi știut el   că  acolo era axul paralelei 45 de grade, latitudine nordică?

- să fi cunoscut , atunci, în  1935/1936 efectul de piramidă?

-să  fi foat el înzestrat cu o putere  sacră, asemuindu-și, astfel,  opera  cu o  punte între terestru și celest?

Au trecut  alți ani....

De unde știi care este diferența dintre împlinirea unei mari dorințe și un vis?

 Cum afli?

Împlinindu-ți dorința! de bună seamă.

Ratasem, deja,  trei ocazii de a fi văzut ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu, a cărui construcție, aflu că a început în 1939,  din inițiativa Aretiei Tătărăscu, președinta  Ligii Naționale a  femeii gorjene.
Toată stima pentru această doamnă!

O invitație sosită pe neașteptate- ce bine este să  faci bine, nici nu știi când  ți se  răspunde cu  și mai bine-  a transformat dorința mea în realitate.

 De cum intri în Târgu-Jiu, venind dinspre Vâlcea, zărești trupul  puternic și zvelt al  „Columnei  fără sfârșit„, cum o numea părintele ei, înălțându-se  către cerul pozitiv de albastru, clar și limpede, în splendoarea toamnei.

Am mers, mai întâi, pe aceeași axă vest/est la „Poarta sărutului„-un fel de trecere spre o altă viață,  fascinantă construcție, de pe ai cărei stâlpi te privesc, parcă   dincolo de timp,   ochii, cătând către sine.
” Nu vedeți acești ochi? Profilurile  celor  doi ochi? Aceste emisfere reprezintă dragostea. Ce rămâne  în amintirea  celorlalți  după moarte? Amintirea ochilor,  a privirilor cu care ne-am arătat  dragostea  pentru oameni și pentru lume”. Constantin Brâncuși.

În pacea tainică a locului, m-am așezat la ” Masa tăcerii” , gândindu-mă  la  vorbele Artistului:”Ținuta și  modul meu  de  viață au fost influențate de țara  mea de origine, respectiv  de simplitate, bunul simț și dragostea de natură„.

Arbori înalți, bogați, străjuiesc „Aleea scaunelor„, pe care mi-am purtat, timidă, pașii. Stăpânea un fel special de nerostită disciplină, simțită de nu știu unde, simbol al  ordinii și al  împrejurărilor, ca și cum  spiritul lui, de dincolo de timp, te trimite spre meditație:

”Nu mai sunt al lumii acesteia, sunt departe de mine însumi, desprins  de propriul  meu trup. Mă aflu printre lucrurile esențiale„.

”Calea eroilor„-drumul vieții..

Și am zărit apoi”Brândușiana- Dragostea oamenilor„, doi îndrăgostiți, alunecând unul către altul, în cea mai  divină înlănțuire. 

Real și fabulos într-o miraculoasă împlinire!

Soarele își rostogolea discul  către apus, când am revenit la Coloană. Nicio adiere, niciun nor pe imensitatea albastră a cerului de toamnă. Doar prospețimea  verdelui crud și ea, Coloana fără sfârșit, nemuritoare și  mândră,  spintecând văzduhul, ”axis mundi„, legământ între  Cer și Pământ.

”Coloanele mele..am făcut mai multe, doar una  a reușit  să urce  spre cer„.
Poate că localnicii se vor fi obișnuit  să vadă, în
trecerile lor către casă, slujbă sau  promenadă,
operele nemuritorului  Constantin Brâncuși.
Eu am trăit o mare sărbătoare!
Un șir de emoții, imposibil de așternut în cuvinte, la sfârșitul unei zile, în care am simțit frumusețea pătrunzându-mi în minte, prin fereastra sufletului.//

Odată ajuns la simplitate, ești  foarte aproape de adevăratul înțeles al  lucrurilor” .

Constantin Brâncuși.19 februarie 1876/

16 martie 1957.

în rotocoale

 

viața are gust de covrigi

amintire  dintr-o i mai indepărtată iarnă trecută

povești adevărate pentru prieteni

 În plesnet de bici, frigul înțeapă cu ascuțimea briciului... Piața  este plină.
Unii vând, alții se uită.
Nu poți să n-o observi, păr bogat, revărsat din belșug peste haina cu glugă cochetă.
Fard discret.
Ai putea crede că obrajii îi sunt colorați de emoție. Cine știe ce gânduri îi trec prin minte...
Vinde covrigi.
Și fumează, în rotocoale albăstrui.
Mă opresc la câțiva pași de colțul ei de masă, nu mă vede.
Buna dimineața!
Tresare. Săru’mâna!
Fumezi?
Uimită de parcă  i-aș fi descoperit copiuța,stinge țigara cu o mișcare iute. Pe marginea mesei., lângă șirurile de covrigi.
Vă rog să mă scuzați!
Vecinele, colegele ei de muncă, au zâmbete și vorbe pe buze.
Ce vă uitați, dragă, așa? Este doamna dirigintă! Și profesoara mea. 

De română! 
Covrigii ei sunt tot rotunzi. 

La fel de înghețati ca toți covrigii  îngrămădiți pe mesele cenușii de beton printre care se strecoară, zgribuliți,câțiva cumpărători. 
Vorbele sunt calde.

”Ce sosiră asupra noastră

 

 cumplite acestea vrémi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestŭ fel de scrisoare gândŭ slobod şi fără valuri trebuieşte (subl. I.R.). Iară noi prăvim (adică privim, ne uităm la, n. I.R.) cumplite vrémi şi cumpănă mare pământului nostru şi noaă.”

Predoslovia la Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace.

Nu am fost pe fază  că în fiecare miercuri a lunii februarie se sărbătorește Ziua  Internațională a Cititului  Împreună, ZICI/World Read Aloud Day).

Eu citesc, pentru  că  asta îmi place.  

Cum, la fel de mult, îmi place  ca, din când în când,  să-mi cumpăr o carte, pe care să o citesc imediat.

 Recunosc  că s-au adunat în biblioteca  mea  și  niște  cărți  care așteaptă să le  vină rândul la lectură.

  Sunt cărți pe care nu le  mai pot citi cu viteza de odinioară.  înaintez,  revin și tot așa..  Bunăoară,  ultima carte, aceasta scrisă de Elif  Shafak.  Este  dificilă,  nu  ca stil, chiar  m-a cucerit,  este dificilă, pentru  că  tema centrală  nu prea  mi-a fost la îndemână.

   Cum ziceam,  simt o mare  bucurie când  dau pagină după pagina:eu,foșnetul plăcut al foii,lumea cu mereu  nelămuritele-i probleme. !

Grație  unui prieten, abordez  și lectura online- este mai dificil, trebuie  să  rămân pironită mai multă vreme în fața laptopului. 

Oricum, este  minunat  să citești!

   Aș zice  că  mai  am niște motive  de  bucurie, în legătură  cu cartea:copiii mei  au citit de mici, citesc și acum  mult mai mult,  copiii lor iubesc cărțile.

   Cât despre foștii mei elevi- la  vremea respectivă  citeau ( unii de plăcere,nu-i așa,  Cami? alții cam de nevoie, pentru că înainte de  vacanță primeau  lista  cu lectura obligatorie(  poți să-i zici  cum vrei), iar apoi, venea  un fel de scadență. lucrarea,  nota trecută în catalog.

  Unii mă vor mai fi fentat(  mi-au spus mai târziu),  mulți, însă,  s-au ” contaminat” cu boala asta  frumos de dus„ cititul„

 În minutele de dinaintea  concertului, intru în librăria centrală a orașului, unde  mă  văd  cu  altă fosta elevă dragă mie, Anișoara.  

 Este fericită, nu pentru că îi fac  vânzare, este fericită  că ne  revedem în lumea  cărților!

Aseară, am  găsit o carte  pe care  trebuia să o fi citit mai demult. 

 O cumpăr săptămâna  viitoare!

Cărțile  din imagine sunt cumpărare și citite în ultima  vreme, Anthony Hopkins  este  cadou primit de  Sărbători).

 Nu-i așa  că  fac  bine  vorbele   cronicarului Miron Costin?

 „Că nu ieste alta şi mai frumoasă, și mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor.”

”fără ocupație”?

 Cu gândul la o zi bună

Și la o lecție fără cuvinte.

Din motive doar de ea știute, pestrița doamnă ( își poartă semeață în toate anotimpurile același costum în alb și negru, croit perfect pe talie) si- a abandonat bojdeuca zidită atent între ramuri.

Pentru meditație și relaxare, nu se oprește oriunde.

Alege cea mai firavă rămurea, înghețată săraca de ea...

De acolo,privește lumea in toate actele ei de teatru, cu intrare gratuită.

Ca o mare doamnă ce este!

„Dacă nu ne schimbăm,

nu creștem. Dacă nu creștem, nu trăim cu adevărat.”

( povești pentru prieteni)
Era în iulie 2005.
Iubitoare cum sunt de excursii, mă aflam într-un autocar , împreuna cu alte 36 de persoane. Șoferii, ambii tineri, cravată, cămașă apretată, cu mânecă scurtă . Ochelari de firmă ,asortați.
Conduc bine. Atent. Cu pricepere.Fără crispare. Mașina aleargă nestingherită pe panglica neagră, netedă ca-n palmă , străjuită de pereți albi, înalți de sârmă. Peisajul nemțesc verde, ordonat se așterne de-o parte și de alta a drumului. Kilometri întregi de păduri unduioase, separate geometric, din loc în loc, de drumuri înguste, perfecte. Apoi, dintr-odată apar felii uriașe de ogoare, lucrate ireproșabil -porumb, cartofi, sparanghel, vită-de-vie, prinsă pe sârmă, parcele multicolore de flori.
Un râușor mângâie discret așezările ordonate ca niște soldăței- case albe cu acoperișuri gri, semețe. Grațioase în simplitatea lor calculată.
Începe să plouă mărunt. Picăturile plescăie, lovind geamul mașinii. Apoi , din ce în ce mai des, mai rapid. Privesc pădurea nesfârșită. Brusc, autocarul se oprește.
În dreapta pădure. În stânga -la fel.
Cuvântul pană se transmite ca într-un telefon fără fir până la ultimul excursionist. Mă uit la ceas.15, 49.
Cei doi șoferi își pun impermeabilele , iau o ladiță cu scule și coboară. Li se adaugă și conducatorul grupului.
Se intețește ploaia. Tunete și fulgere puternice spintecă amenințător cerul.
Se aud lovituri dinspre capota masinii. Tot mai dese. Tot mai puternice. Cum persoanele din autocar sunt, în majoritate ,femei, încep discuțiile. Cele mai multe sunt revoltate . Au trecut deja 40 de minute și autocarul stă. Pe dreapta.
Cei doi șoferi, care cu o oră înainte păreau niște domni, devin, brusc, agresivi.Lovesc, pe rând, cu ciocanele , în locul unde presupun că ar fi buba .
Motorul tace.
Noi așteptăm.
Se așterne , ca o baltă , liniștea. Vom dormi aici? În autocar? Pe o autostradă, in mijlocul unei păduri, departe de granița cu Franța?
Cineva îi cere domnului B. să sune undeva- la un service nemțesc ori în țara, la agentie.
Cu o umbrelă de împrumut, sfidând ploaia aspră ,B merge la primul telefon de pe autostradă și solicita ajutorul unei firme specializate în reparații auto.
Peste vreo 15 minute își face apariția un echipaj de poliție , care constată că există o problemă tehnică , la un autocar românesc , plin cu excursioniști, ce se deplasează spre Franța. Ni se promite că va veni o echipă de mecanici.
Plouă din ce în ce mai tare.
Se lasă o pâclă deasă peste pădure . Plictisite de așteptare, doamnele emit tot felul de teorii, care mai de care mai bizară.

O mașină albastră oprește în fața autocarului. Coboară doi tineri, îmbrăcați în salopete. Impecabile. Unul poartă o gentuță. Ca de medic.
Nimeni nu a înțeles cum, în mai puțin de 10 minute, fără zgomot, fără lovituri de ciocan, fără clești, au pornit motorul. Cu calm.
Și manieră. Treaba nemțească.
S-a oprit ploaia. Pornim.

Ne așteaptă Parisul.

p.s
Prima imagine este a podului  construit de  nemți, în timpul celui de-al doilea război mondial. El lega două sate  dâmbovițene, Ungureni  și  Crovu.

A doua imagine  este   a  unui drum   situat  la  doi pași de capitala  țării, 2026,