vineri, 6 februarie 2026

”Ce sosiră asupra noastră

 

 cumplite acestea vrémi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestŭ fel de scrisoare gândŭ slobod şi fără valuri trebuieşte (subl. I.R.). Iară noi prăvim (adică privimne uităm la, n. I.R.) cumplite vrémi şi cumpănă mare pământului nostru şi noaă.”

Predoslovia la Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace.

Nu am fost pe fază  că în fiecare miercuri a lunii februarie se sărbătorește Ziua  Internațională a Cititului  Împreună, ZICI/World Read Aloud Day).
Eu citesc, pentru  că  asta îmi place.  
Cum, la fel de mult, îmi place  ca, din când în când,  să-mi cumpăr o carte, pe care să o citesc imediat.
 Recunosc  că s-au adunat în biblioteca  mea  și  niște  cărți  care așteaptă să le  vină rândul la lectură.
  Sunt cărți pe care nu le  mai pot citi cu viteza de odinioară.  înaintez,  revin și tot așa..  Bunăoară,  ultima carte, aceasta scrisă de Elif  Shafak.  Este  dificilă,  nu  ca stil, chiar  m-a cucerit,  este dificilă, pentru  că  tema centrală  nu prea  mi-a fost la îndemână.
   Cum ziceam,  simt o mare  bucurie când  dau pagină după pagina:eu,foșnetul plăcut al foii,lumea cu mereu  nelămuritele-i probleme. !
Grație  unui prieten, abordez  și lectura online- este mai dificil, trebuie  să  rămân pironită mai multă vreme în fața laptopului. 
Oricum, este  minunat  să citești!
   Aș zice  că  mai  am niște motive  de  bucurie, în legătură  cu cartea:copiii mei  au citit de mici, citesc și acum  mult mai mult,  copiii lor iubesc cărțile.
   Cât despre foștii mei elevi- la  vremea respectivă  citeau ( unii de plăcere,nu-i așa,  Cami? alții cam de nevoie, pentru că înainte de  vacanță primeau  lista  cu lectura obligatorie(  poți să-i zici  cum vrei), iar apoi, venea  un fel de scadență. lucrarea,  nota trecută în catalog.
  Unii mă vor mai fi fentat(  mi-au spus mai târziu),  mulți, însă,  s-au ” contaminat” cu boala asta  frumos de dus„ cititul„
 În minutele de dinaintea  concertului, intru în librăria centrală a orașului, unde  mă  văd  cu  altă fosta elevă dragă mie, Anișoara.  
 Este fericită, nu pentru că îi fac  vânzare, este fericită  că ne  revedem în lumea  cărților!
Aseară, am  găsit o carte  pe care  trebuia să o fi citit mai demult. 
 O cumpăr săptămâna  viitoare!
Cărțile  din imagine sunt cumpărare și citite în ultima  vreme, Anthony Hopkins  este  cadou primit de  Sărbători).

 Nu-i așa  că  fac  bine  vorbele   cronicarului Miron Costin?
 „Că nu ieste alta şi mai frumoasă, și mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor.”

marți, 3 februarie 2026

”fără ocupație”?

 Cu gândul la o zi bună



Și la o lecție fără cuvinte.
Din motive doar de ea știute, pestrița doamnă ( își poartă semeață în toate anotimpurile același costum în alb și negru, croit perfect pe talie) si- a abandonat bojdeuca zidită atent între ramuri.
Pentru meditație și relaxare, nu se oprește oriunde.
Alege cea mai firavă rămurea, înghețată săraca de ea...
De acolo,privește lumea in toate actele ei de teatru, cu intrare gratuită.
Ca o mare doamnă ce este!

marți, 27 ianuarie 2026

„Dacă nu ne schimbăm,

nu creștem. Dacă nu creștem, nu trăim cu adevărat.”

( povești pentru prieteni)
Era în iulie 2005.
Iubitoare cum sunt de excursii, mă aflam într-un autocar , împreuna cu alte 36 de persoane. Șoferii, ambii tineri, cravată, cămașă apretată, cu mânecă scurtă . Ochelari de firmă ,asortați.
Conduc bine. Atent. Cu pricepere.Fără crispare. Mașina aleargă nestingherită pe panglica neagră, netedă ca-n palmă , străjuită de pereți albi, înalți de sârmă. Peisajul nemțesc verde, ordonat se așterne de-o parte și de alta a drumului. Kilometri întregi de păduri unduioase, separate geometric, din loc în loc, de drumuri înguste, perfecte. Apoi, dintr-odată apar felii uriașe de ogoare, lucrate ireproșabil -porumb, cartofi, sparanghel, vită-de-vie, prinsă pe sârmă, parcele multicolore de flori.
Un râușor mângâie discret așezările ordonate ca niște soldăței- case albe cu acoperișuri gri, semețe. Grațioase în simplitatea lor calculată.
Începe să plouă mărunt. Picăturile plescăie, lovind geamul mașinii. Apoi , din ce în ce mai des, mai rapid. Privesc pădurea nesfârșită. Brusc, autocarul se oprește.
În dreapta pădure. În stânga -la fel.
Cuvântul pană se transmite ca într-un telefon fără fir până la ultimul excursionist. Mă uit la ceas.15, 49.
Cei doi șoferi își pun impermeabilele , iau o ladiță cu scule și coboară. Li se adaugă și conducatorul grupului.
Se intețește ploaia. Tunete și fulgere puternice spintecă amenințător cerul.
Se aud lovituri dinspre capota masinii. Tot mai dese. Tot mai puternice. Cum persoanele din autocar sunt, în majoritate ,femei, încep discuțiile. Cele mai multe sunt revoltate . Au trecut deja 40 de minute și autocarul stă. Pe dreapta.
Cei doi șoferi, care cu o oră înainte păreau niște domni, devin, brusc, agresivi.Lovesc, pe rând, cu ciocanele , în locul unde presupun că ar fi buba .
Motorul tace.
Noi așteptăm.
Se așterne , ca o baltă , liniștea. Vom dormi aici? În autocar? Pe o autostradă, in mijlocul unei păduri, departe de granița cu Franța?
Cineva îi cere domnului B. să sune undeva- la un service nemțesc ori în țara, la agentie.
Cu o umbrelă de împrumut, sfidând ploaia aspră ,B merge la primul telefon de pe autostradă și solicita ajutorul unei firme specializate în reparații auto.
Peste vreo 15 minute își face apariția un echipaj de poliție , care constată că există o problemă tehnică , la un autocar românesc , plin cu excursioniști, ce se deplasează spre Franța. Ni se promite că va veni o echipă de mecanici.
Plouă din ce în ce mai tare.
Se lasă o pâclă deasă peste pădure . Plictisite de așteptare, doamnele emit tot felul de teorii, care mai de care mai bizară.
O mașină albastră oprește în fața autocarului. Coboară doi tineri, îmbrăcați în salopete. Impecabile. Unul poartă o gentuță. Ca de medic.

Nimeni nu a înțeles cum, în mai puțin de 10 minute, fără zgomot, fără lovituri de ciocan, fără clești, au pornit motorul. Cu calm.
Și manieră. Treaba nemțească.
S-a oprit ploaia. Pornim.


Ne așteaptă Parisul.
p.s
Prima imagine este a podului  construit de  nemți, în timpul celui de-al doilea război mondial. El lega două sate  dâmbovițene, Ungureni  și  Crovu.

A doua imagine  este   a  unui drum   situat  la  doi pași de capitala  țării, 2026,

sâmbătă, 24 ianuarie 2026

timpul trece grabnic


Primele gânduri i s-au deschis în ciorchini  pe la  jumătatea lui decembrie trecut, imaginea este  din această dimineață. 

Bea apă nu prea multă, soarbe lumina din fereastră, tăcută, își închide, din când în când, câte o cupă, alta îi ia locul.
   Dimineața, îmi dăruiește  energie și bună dispoziție.
  Oficial. este Sărbătoare!
  M-am gândit la  marele  Cuza, la Elena,distinsa lui Doamnă, la  Moș Ion  Roată, la hora din curtea  Școlii mele,dintr-o pauză mare,eram în clasa a  VI-a), la sătenii veniți, fără să-i fi chemat cineva, să se prindă în hora noastră,copii crescuți acolo, în vatra satului, educați să spunem sărut  mâna și să ne bucurăm de inocența copilăriei
Altfel, lumea cu ale ei întâmplări, parcă prea multe rele, aleșii se întrec în jigniri, auzi ”lăutarul”,nume pentru un înalt și  harnic demnitar, câtă lipsă de respect, gogomănie i-ai putea zice, mulți se plâng, deși nu le merge rău deloc,tot mulți se prefac,în continuare că muncesc( ieri am ajuns în două instituții  total diferite ca obiect al muncii, asemănătoare  doar prin lipsa  de interes a unor angajate față de om, din a cărui contribuție ele se odihnesc în scaune  călduțe, indiferent de anotimp, undeva, într-o parte a  țării, visurile copilăriei ucise în chinuri cer „dinte pentru dinte”,  o, Doamne, cine  mai este omul?
Se  apropie  de sfârșit prima lună din an, prea multe întrebări, ce puține răspunsuri, cine pe cine  să  mai învețe  omenia, din ce parte  vor bate  mai tare vânturile  primăverii?

duminică, 18 ianuarie 2026

ca și cum retrăiesc clipa


 Îți mai amintești mirosul cernelii?

În magazinul sătesc din mijlocul satului,îmbibat  cu un parfum inconfundabil
printre tot felul de mărfuri rânduite cu grijă:
viguri de stofe, stambă si diftină, halva, măsline, fidea, zahăr cubic, bomboane, cuie, crema de ghete, nasturi, perdele, ață de cusut, turtă dulce, sare, untdelemn,scrobeală,undeva, pe un raft, lângă caiete si cărticele pentru copii, penare si sugativă, nea Angheluță, vânzătorul, pusese o sticlă de un litru, din care, în schimbul unui leu,ne umplea călimara adusă de acasă.

Momentul acela avea un farmec special, la care mă gândesc, adesea, cu multă tandrețe, aș zice.💗

Tu?