din suflet și din minte

Va fi trecând lume multă prin fața acestei zidiri, da, îmi place să-i spun zidire și nu clădire sau altfel, pentru că în cele două săli de clasă ale ei au crescut,încetul cu încetul, în trupuri firave la început, minți și conștiințe sănătoase mai apoi.

Zeci de generații de copii veniți să-și lumineze mintea!

Ei,părinții și bunicii lor.
Pentru mine, să o revăd este o sărbătoare ca o îmbăiere într-un râu de clipe calde!
Atâtea emoții mă năpădesc!
Ferestrele i-au fost întoarse către soare; când eram eu școlăriță, aveau deschidere către nord,înghițea multe lemne soba în lunile de iarnă, era răcoare, vara, până la vacanță.
Acum este grădiniță în sălile ei, despărțite, cândva, de o cancelarie mică, al cărei prag nu l-am trecut decât în câteva rânduri, de fiecare dată, cu smerenie.
Revăd tabla de lângă fereastră, rândurile de bănci maronii cu câte patru locuri, adâncitura circulară pentru călimară .
Nu am uitat nici mirosul de motorină cu care se curăța dușumeaua, nici bățul necruțător al Doamnei Ana Tănăsescu,care îl învățase carte și pe tata, nici teama de creionul roșu/ albastru, bine ascuțit la ambele capete,păstrat în buzunarul de sub rever al sacoului învățătorului Popescu.
Nu ne învăța pe noi, dar tremuram doar văzându-l...
Nici duzii umbroși din fața curții școlii nu mai sunt.
Toate sunt altfel...
Doar sufletul meu ocrotește o lume frumoasă, mereu primitoare, mereu duioasă!

inocența vorbelor furișe

 Se întâmplă, așa pur și simplu ca, fără vreun efort de  gândire, în memoria afectivă să se trezească ceva asemenea  unui resort viu; lucruri sau întâmplări presupuse pierdute prin uitare să tresară ca o fereastră ce se deschide la o simplă adiere de vânt.

 Intr-un asfințit, când mă întorceam de unde mă trimisese mama cu treburi, în apropierea casei noastre, sub umbrarul duzilor, m-a tulburat într-un fel  greu de înțeles magia  ce se țesea sub ochii mei de copil. 

 Două figuri, o fată și un băiat, aplecați unul spre altul, vorbeau în șoaptă.

 Mătușa mea, verișoara primară a tatei, Lenuța- să fi avut  ea vrea 18/ 19 ani- venea de la „apă”.   

Un soldat blond, înalt i-a  ținut calea.   

Din câte îmi amintesc, niște unități  militare  aveau nu știu ce  activități în zonă. Fiind vară, erau  cazați în  cele două săli de clasă ale Școlii primare din sat.

Instinctiv, am încetinit pasul.
   Fata a lăsat găleata plină jos, între ei .

 Nu știu ce-și spuneau ei, separați așa strategic. Nici nu conta. Ceva, ca o poezie nescrisă, plutea în aerul  înserării.

Peste câțiva ani, fostul militar  a devenit nenea  Nelu. 

 Rând pe rând, tot neamul de copii a fost plimbat cu motocicleta  lui, cu care venea,de câteva ori pe an, de la Urziceni.

  Ne-am revăzut rar de tot, la câte o nuntă sau, mai trist, la câte o despărțire.

Că așa este viața.

 În urmă cu vreo câțiva ani, când  sora Lenuței, cealaltă mătușă a mea, Tanța, a trecut în lumea aceea cu liniște și verdeață, i-am întâlnit pe  tinerii de odinioară: doi bătrânei cu priviri rătăcite, cătând  aiurea, când către cer, când către merii din curte.

 S-au ”petrecut”, pe rând, fie-le drumul lin!

  În  sufletul meu,  ei  rămân cu magia  clipei aceleia din asfințit, când vorbe tainice se adunau  într-o poezie fără strofe...

vorbeau doar limba română

 povești adevărate pentru prieteni

Simt un fior tandru când mă gândesc la lumea aceea a copilăriei. Rețin figura unei rudărese.înaltă, desculță, cu un coș pe una dintre mâini,în care ținea fusele și lingurile pentru vânzare. În spate, purta un sac, în care, probabil că punea produsele pe care le primea și un mănunchi de cărucioare de jucărie, pentru copii. Niciodată nu încerca măcar să atingă clanța porții de la intrarea în curtea noastră. De multe ori, nici nu striga, aștepta să fie văzută. Pe chip i se întipărise, parcă pentru totdeauna, o tristețe adâncă.

Lumea lor avea ceva tainic.

Acum sunt alte vremuri, alții sunt și oamenii.

De unde veniseră, nimeni nu mi-a spus vreodată, poate pentru că nu mi se părea că ar fi o lume aparte. Doar culoarea tuciurie a pielii, buzele vineții și ochii de un negru parcă vrăjit îi deosebeau de noi.Își aleseseră un loc însorit, lângă zăvoi,în apa râului făceau baie, chiar și când era frig, tot acolo își spălau hainele, din lemnul moale de plută ciopleau albii mari pentru îmbăiat, leagăne pentru prunci, copăi în care se frământa pâinea, linguri mici și mari, pentru pomeni, furci și fuse. Se vindeau bine, pentru că în sat, cât era iarna de mare, mai toate femeile torceau cânepă, lână, bumbac.

Rudăresele, niște femei slabe și înalte, ca niște umbre cu mers legănat, își duceau toată marfa în săculețul din spinare, strigând pe pe porți.

Niciodată nu intrau nechemate în vreo curte.Cărucioarele colorate erau la mare căutare: o cutie presărată cu floricele albastre și roșii, terminată cu o coadă lungă, sprijinită pe patru roți.

Vineri era zi de târg, rudarii își făceau loc printre negustorii de cereale, ofereau vase de lemn, mături de curte și primeau făină, mălai, brânză și lapte.

N-am auzit vreodată pe cineva plângându-se că rudarii fură sau vorbesc urât.Cei mai mulți se numeau Scorcea și Chiriță.

Cu doi dintre copiii lor, am fost colegă la școala primară. Erau foarte buni la matematică .

În pauze, ne strângeam în jurul lor, cântau și dansau, pocnind din degete, într-un fel, imposibil de imitat.

R nu se sfia, ca alții, să spună, de câte ori era provocată, că a crescut în bordei. Șoca nu doar prin fustele ei fistichii, asortate după niște reguli personale cu beretele tricotate din mătase. La o sesiune de comunicări științifice despre "Copilul de astăzi și sănătatea societății de mâine" ne-a ținut cu sufletul la gură mai mult de juma de oră.

Cartierul lor cu bordeie joase nu mai este, nu știu când a dispărut. Câteva rude s-au mutat în sat.

Covorașe cu cerbi și răpirea din serai acoperă gardul dinspre stradă, lucrat în fier forjat.Casele au turnulețe, în ferestre zâmbește știrb câte o păpușă blondă.

Nici R nu mai este, s-a stins într-o zi însorită de mărțișor.I-am dus ghiocei. Și o mare tristețe.

Într-o dimineață, când au coborât din trenul de București, parcă nu se mai terminau, erau cel puțin cincizeci:femei cu fuste crețe și ochi iscoditori, copii treziți cu noaptea în cap, vreo câțiva infirmi, pe jumătate dezbrăcați, sprijiniți de niște babe grase, târșindu-și picioarele butucănoase printre persoanele care așteptau răbdătoare să urce în tren.

Mulțimea pestriță a dat năvală în stația de autobuz.

Zi de târg, zi de slujbă prin biserici, zi de cerșit, zi de cotrobăit prin buzunarele unuia și altuia.

Un gând fugar m-a dus la păsările lui Hitchcock.

îți trebuie atât de puțin, ca să fii fericit!

povești adevărate pentru prieteni

În zilele astea, ale sfârșitului primei părți se septembrie, în copilăria și în adolescența mea, un eveniment care acum, din nu știu câte cauze și-a rupt firul, Târgu- Titului,era atracția de maximă forță pentru lumea satelor dâmbovițene.

 Cu mic, cu mare, timp de trei zile, lumea se aduna undeva, în afara  orășelului, pentru  pentru a-și dărui ceva diferit de restul anului.

 Duduiau șoselele sub copitele cailor ale căror coame fuseseră bine periate și împletite cu panglici colorate, femei, bărbați, tineri și vârstnici purtau  haine  de sărbătoare; fiecare avea ceva  de cumpărat sau de vândut la un preț bun.

Când luna încă nu plecase la culcare, căruțe gătite de sărbătoare, trase de cai ageri și puternici, cu funde roșii împletite în coamă, zburând, nu alta, făcând să tresalte clopoțeii în salbă, părăseau curțile, încadrându-se din mers într-un drum al bucuriei nespuse.

Cuverturi frumoase acopereau cele două rânduri de leagăne bine fixate de cu seară în căruța înțesată: fiecare aduna din gospodărie tot ce se putea vinde la un preț bun: legume și fructe, nuci, mături, cojoace și ștergare, pastramă și must, pânză țesută la război.

Era tristețe mare să nu ajungi la târg: fetele nemăritate aveau rochii noi, flăcăii își lustruiau pantofii cumpărați din economii serioase, strălucea în soare părul uns din belșug cu ulei de nucă.

Spectacol mare, ca-ntr-o poveste! circ cu dresură de șerpi, cai și căței, bărci zburând în marele cerc de iureș sălbatic, norocul în biletul păsării verzi, „ciocu cu norocu„ rățuște cu pene roșii și puf din belșug, agrafe, oglinzi, păpuși cu rochițe încrețite, muzicuțe și pești fără solzi, curelușe de plastic, batiste cu flori într-un colț.

Atenție mare la iuțile fuste prea largi, cu bani adunați în cozi nespălate, mereu pricepute să-ți ghicească norocul.

Turtă dulce în căsuțe și flori, poșete de iască, străchini de lut, acadele și flori de hârtie, grătare, fum, praf, muzică, voci, bucurii, amiază cu soare, rude, prieteni, vârstele toate, luciri în priviri, bucuria zilei, mers țesut fără spaime.

 Delicatul parfum de struguri și de must se amesteca amețitor cu cel de mici, de gogoși, de porumb  copt sau fiert.

 Se întâlneau  rubedenii, se tocmeau lucrări  pentru gospodăriile proprii.

 Cei mai fericiți eram noi, copiii  și adolescenții. 

Turta dulce și  înghețata erau adevărate delicii. Pozele la minut imortalizau clipa! Nu puteai pleca acasă până nu te ”dădeai în lanțuri„ sau până nu primeai din ciocul unui șugubăț  papagal previziunea  viitorului apropiat.

Nu știu când a dispărut  farmecul acelei lumi cu dresuri de animale și numere de circ, cu agitația veselă a unei comunități  frumoase care,  timp de trei zile, uita grijile.

 Eu, și ca mine, probabil , mulți alții păstrăm  în colțișoare de  suflet  lumina  blândă a poeziei unui târg de poveste!

”Fă-te, suflete, copil
Și strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moț și ciucuri,
Ca să poți să te mai bucuri.

Strânge slove, cărți și pană.
Dă-le toate de pomană
Unul nou învățăcel,
Să se chinuie și el.„

tăcutul neastâmpăr al bastonașelor

 

Primele ore de caligrafie erau chinuitoare pentru mine: neastâmpăratele bastonașe nu voiau cu niciun chip să se așeze în spațiile lor....

Dacă astăzi m-ar întreba cineva ce am iubit cel mai mult în anii de școală, răspunsul ar fi: scrisul de mână, cu toc și peniță.
Cu puțin efort, simt în nări mirosul inconfundabil al cernelii, care-mi colora deseori toate degetele mâinii drepte.
Scris cu roșu, în colțul de sus al paginii, revăd atât de râvnitul FB!
p.s.  mai scrii  de mână?