surâs amăgitor,

  în iureș de Sânziene

”Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol„

 Mircea Eliade,„ Nopțile de Sânziene”.

În jocul colorat al întâmplărilor, cu al lui  caligrafic catalog de suflet,în dansul imaginar al Sânzienelor, îmi vin în minte frânturi din orele de folclor, ale distinsului nostru  profesor, din anii studenției, Gheorghe Vrabie. 

Răsfoiesc în gând cursul  din anul II, rătăcit într-un sertar de suflet.

Blândă eleganță,vorbă duioasă, plete și mustață, ninse de anii  bătrâneții.

 Mi-e dor de palma lui  stângă,în care aduna cu trei degete ale celeilalte mâini informații despre obiceiuri și datini.

Se  contura poetic  o lume tainică,  cu  ale ei întâmplări nepământene.

Real și fantastic,datini și obiceiuri străvechi, ocrotite de timp și de neuitare.
Istoria tainică a tradițiilor noastre.

Și motto-ul, cam hazliu  pentru noi: ”străbate ca un fir roșu...„

  În amfiteatrul Sălii Unu, multe fete și  doar câțiva băieți,noi,vreo nouăzeci la  număr, îl ascultam cuminți, notam în caiete.

„Sânzienele” sau ”Drăgaica”   ar însemna, pentru calendarul ortodox,  poate, cea mai tulburătoare sărbătoare a verii! 

Astăzi Pământul are  cea mai  frumoasă culoare- verde luxuriant, fertil, pentru că Soarele îmbrățișează Fecioara și alungă întunericul din viețile noastre. Este atotputernic, pentru că trăiește din plin începutul  solstițiului  de vară.

În satul meu, de Drăgaică, se împărțeau mere dulci și flori.

Nu știu dacă se mai păstrează obiceiul, dar mie, Drăgaica îmi aduce în minte figura bunicii,maica Fănica, roșie în obraz, cu mânecile suflecate și șorțul plin de fructe, adunându-ne pe toți șase nepoți în fața casei, pe iarba verde și moale.

Sunt Sânzienele, cu parfum de drăgaică și alesături în altițe de ie!

Vechi și nou laolaltă, viața în pasul ei, când lacom, când  domol.

În urmă  cu  câțiva ani, de „Sânziene”,  am mers la Cornățel, în vizită la  colega mea de  bancă din primii ani de liceu, Cornelia, inginer agronom.

 Dintr-o ladă  moștenită de la  bunica ei,  a scos un costum popular.Am făcut poze, ne-am dus apoi în câmp  și am cules  fire parfumate.

 

Mai apoi, către seară,  în Centrul Vechi al Bucureștilor, ne-am adunat, la o masă, depănând amintiri, opt foști  colegi de clasă.

  Cum să bănuiești  că doar peste câteva  veri sufletele câtorva  își vor fi căutând  drum printre   stele?

Într-o lume, parcă, tot mai puțin omenoasă, a păstra și a respecta în esență tradițiile, nu așa, de dragul momentului, rămâne o chestiune personală.

Pentru că„tradiția adevărată este singura merinde de suflet. „

Liviu Rebreanu.

„toate-s vechi și nouă toate...„

 (  poți zice  că  este o poveste  reală pentru prieteni, reală este!)

Ce urmează să spun  nu este  ceva auzit de la  cineva, care a auzit el de la  nu știu cine.

 Este ceva  real, trăit/ văzut, este drept, cu niște ani, în urmă.

  Nu este ceva spectaculos, este, însă, constat, ceva tipic  românesc.

Era necesară ocuparea  postului de  director adjunct, pentru că  expirase mandatul  persoanei care  îl ocupase. 

 Bun. 

  S-a analizat componența tuturor catedrelor, adică   trebuia  ca  persoana ce urma să fie ”promovată” să fie  de la catedra care ar fi  fost, în următorii patru ani,în restrângere de activitate. 

 S-a  convenit un nume.

 Dosar, acte  etc.

 Inspectoratul  a analizat dosarul și a constatat  că respectiva persoană  nu putea ocupa  postul cu pricina, pentru că urma să se pensioneze  peste  doi ani.

  Altă ședință, alt nume.

  Stupoare pentru cine avea  cât de cât cunoștință cam  cum ar trebui să fii  ocupantul  unui  astfel de ”job” într-o  mare unitate  de învățământ performantă,situată între  primele  pe  județ.

  Eeei,  a început anul școlar, persoana în cestiune era  tot „mai importantă”, curtată  de  x și de y, nu-ți imagina vreo  treabă amoroasă. 

Slujbași...

Nu știu câtă lume observase că atunci când, la  vreo ședință, trebuia să ”vorbească”,  spunea, de fiecare dată, aceleași fraze.

   Am organizat o activitate serioasă, cu  diriginții claselor mari. 

Fără elevi.

Se întâmplau tot felul de  situații, agresivitatea între elevi căpăta  forme grave, așadar, noi, educatorii, eram chemați să găsim  cele mai potrivite  metode pentru a redresa  situația.

 S-a  vorbit atât cât se putea.  Cu exemple, analize etc.

  În încheiere, a  vorbit  persoana care ocupa funcția de director adjunct.

”A fost o  activitate interesantă, elevii și-au însușit  multe cunoștințe ”etc.

  Stupoare!

  În sală  nu fusese  nici urmă de elev.

Au  trecut  niște ani.

Și vor mai trece...

p.s.În imagine este un lac pe malul căruia m- am oprit cu niște ani în urmă. Undeva, în Cehia.Părea ceva uitat de timp. Gândindu- mă la ce ni se întâmplă, mi- au venit în minte întâmplarea de la o lecție de dirigenție fără elevi și o barcă învechită, cu spărturi, prin care apa o trage în jos.

Către mâl.

ca un fâlfâit de aripi

 

povești adevărate pentru prieteni

Nu-mi amintesc anul, oricum  era  înainte de 89.

Cine o  cunoștea povestea  că  era o  foarte  bună profesoară. 

Accent  ușor diferit  de al nostru,fizic nu  chiar  de luat în seamă,femeie  fără vârstă, fără prieteni, era titulară într-una din școlile orașului..

 Elevii ei, deși nu prea o simpatizau,învățau  carte.

 Într-o vacanță, și-a petrecut  niște zile de concediu, undeva, la  munte. 

 A  cunoscut ( sau a cunoscut-o) un individ căsătorit, tată.

   K  s-a îndrăgostit  pentru prima oară în viața ei, spuneau niște  doamne  care o cunoșteau, cumva.

   Relația a  continuat și, după  niște luni, incolora  domnișoară costelivă a devenit mamă.

Informația a ajuns la ”partid”,  sancțiunea  nu a întârziat, pedeapsa „pentru purtare necuviincioasă ” a fost aplicată, adică  o mutare disciplinară la altă școală.

După niște ani, aveam să o cunosc.

  Copilul ei creștea, era, deja, elev.

  Făt- Frumos, tatăl lui, a ales  să-și încheie  socotelile  cu viața, chiar în apartamentului  celei care  chiar îl iubise. 

  Niște vecini din blocul  vecin  i-au zărit trupul agățat de lustră.

   Femeie evlavioasă,  K  i-a  făcut  toate pomenile, ducea  colivă și în cancelarie, a  continuat ritualul și pentru   mama  ”iubitului”, ani buni.

  K se apropia  de pensionare, se  topea  de pe o zi pe alta.

  Fiul ei a ales  să plece în nu știu ce țară.  Din câte spunea lumea,  nu o ducea  bine deloc.  Dormea  într-o  mașină abandonată, undeva, la marginea unui oraș.

  Într-o zi, am întâlnit-o  pe  K.

 Aceeași figură. mers  obosit, mulți dinți lipsă, dialog nesemnificativ....

 Privind-o, mă  gândeam la  viața ei.

 Cum ziceam, știa carte. Și  muncea  în credință.

  Într-o zi, o elevă  cam slobodă în comportament- îi rețin numele, dar nu-l spun-  i-a scris cu cretă pe paltonul negru, ponosit,” hoț”.

Pentru că  profesoara  venea  mai târziu în cancelarie, după ce  toți eram deja la ore, abia seara, la semnarea  condicii,  cineva  i-a șters  ”anunțul ”  de pe  haină.

Nu am mai zărit-o prin cartier, nici despre fiul eu  nu mi-a mai povestit  nimeni.

Astăzi, în zborul răzleț al unei păsări,  am deslușit , cumva, un gând  pentru  singuratica, cândva, excelentă profesoară,  K...

subtilitatea unui gest

  povești adevărate pentru prieteni

Îmi place poezia nerostită a gărilor, fie ele moderne, precum aceasta, daneză( noi plecam spre Malmo), fie ele mici, ponosite, vechi, obosite de așteptare.

Câte povești ascund, câte lacrimi de dor, de iubire, de regăsire sau de bun-rămas vor fi tăinuind...tocmai mi-am amintit: am văzut doi tineri, el o conducea pe fată, amândoi frumoși, cu mult soare în ochi, deși era frig; băiatul i-a aranjat o șuviță răzleață, se simțea în degetele lui emoția,ea s-a întors, și-a prins rucsacul în spate și, în clipa următoare, fără să se mai privească, fiecare a plecat într-o altă direcție.

Plutea în aer dorul sau teama sau cine mai știe ce..,

când nevăzute felinare luminează cărări

”dumneata, matale, tu”

povești adevărate pentru prieteni.

Fie și măcar pentru  o zi, iată-ne, din nou,copii. 

Copii mici, copii mari, tot copii se cheamă că suntem. 
Copiii cuiva.
 Pentru că, orice s-ar zice, câtă vreme simți cu  sufletul acel  ceva tainic, inocent, tot copil poți  fi.
 Indiferent de vârstă.

V. este medic, foarte căutat chirurg, născut, crescut, într-un sat, la o aruncătură de băț de locul  nașterii mele. Are două fete. Mari. Ca și băieții mei.

Odată, la o petrecere, pe atunci,toți ne luam copiii cu noi, era pe vremea ailaltă, copiii, vreo opt la număr, se jucau în camera vecină, noi povesteam  câte în lună și-n stele, ascultam BoneyM, Abba, Tom Jones la magnetofonul Tesla, cumpărat cu pile ...
Dansam fără pantofi, să nu deranjăm vecinii,  îi culcam pe copii, cam înghesuiți, adormeau ei până la urmă.
  Se întâmpla să  prelungim petrecerea până în zori, ațipeam și noi,pe rând.

 La o asemenea petrecere, V. m-a certat că-i  permit fiului celui mare să ne spună  tu. 

-Ai fi îndrăznit  tu ( adică eu) să i te adresezi așa unuia dintre părinți?

 Au trecut anii,  suntem deja bunici, ne vedem tot mai  rar,numărul prietenilor  de odinioară  s-a tooot subțiat..

  Nu știu cum i se adresează doctorului nepoții, mai ales cei de peste Ocean.

Mi-a rămas în minte seara aceea.

Și copiii noștri bucălați, împărțindu-și cuburile și cărțile de colorat, maimuțoii( era plină casa de figurine), revistele Rahan,tractorașele  de plastic roșu, cățeii fără codițe.

 Tata și mama sunt în sufletul meu .
Icoane.

Eu, copilul lor, păstrez în minte imagini  luminoase, fiii mei sunt  bărbați, ei înșiși părinți.

Eu sunt„buni”pentru  cinci  nepoți de vârste diferite, risipiți  în lume, fiecare cu drumul lui.

 În dimineața asta, m-am uitat prin poze.

Și  nu le-am spus părinților  ”tu„...

Am lăcrimat duios. 

La mulți ani, copii, oricâți ani numărați!💓