„O inimă are codrul, alta omul...”

Lumea toată este parcă în cea mai teribilă stare de nervozitate, spaimă, alergătură.

Nu prea rămâne timp pentru suflet,pentru un gând bun de dăruit necunoscutului de lângă tine.

Grijă, atenție?

Aș....

Fiind ziua de naștere a unuia dintre cei mai frumoși visători ai noștri,

Nichita Stănescu,

31 martie1933/13 decembrie 1983,

poate că ar trebui să ne întoarcem la Poezie!

La Mama, așa cum a văzut el

„Spune-mi care mamă-anume

cea mai scumpă e pe lume?

Puii toţi au zis de păsări,

zarzării au zis de zarzări,

peştişorii de peştoaică,

ursuleţii de ursoaică,

şerpişorii de şerpoaică,

tigrişorii de tigroaică,

mânjii toţi au zis de iepe,

firul cepii-a zis de cepe,

nucii toţi au zis de nucă,

cucii toţi au zis de cucă,

toţi pisoii, de pisică,

iară eu, de-a mea mămică.

Orice mamă e anume

cea mai scumpă de pe lume!”

Citind și eu despre povestea celor două fetițe rupte de viața normală, pentru multe, multe ore, ca în cel mai urât scenariu, descoperite norocos de un pădurar, m-am gândit la

„Hänsel și Gretel”,

nemuritorul basm german, adaptat și publicat de Frații Grimm în 1812.

Recitește-l, dacă ai vreme!

Am găsit poza asta, nu știu dacă este autentică.

Ea vorbește fără glas. Inocența își spune în hohote povestea.

Bărbatul pădurii a șters lacrimi, spaime, oboseală.

Cu partea de copil din sufletul lui.

”Când păresimi da prin lunci,

Răspândind pietriș de-albine,
Ne părea la toți mai bine:
Țânci ursuzi,
Desculți și uzi,
Fetișcane
(Cozi plăvane)
Înfășate-n lungi zăvelci
O porneau în turmă bleagă
Să culeagă
Ierburi noi, crăițe, melci...„
Ion Barbu,

”După melci„.

Să ne oprim pentru o clipă din goana asta nebună și, noi, oamenii mari, să ne gândim la copilărie,la foame, la frig și la abandon,la casa care ar trebui să-l ocrotească pe fiecare copil de spaime, de rău, de amenințare,

Și, poate, să căutăm răspuns pentru întrebarea:

Să fi devenit pădurea. cu ale ei jivine, mai blândă decât cămăruța ocrotită de brațul tatei, luminată de chipul mamei??

”Scrisul este o mare libertate„

Dimineață în  

Dimineți de regăsire

frânturi

„Vieți care nu se întrerupe niciodată... marii scriitori se  întorc la  viață și la moarte„

”Visul-  o poartă!”

”Privirea  este  cea în spatele căreia te ascunzi”

”Nu prezentul este prezentul acestor cărți”

”Nu este timp, când  viața te strivește, nu poți privi în sus  niciodată”

”De demult, mâinile celor care iubeau atingeau toamna ca pe un pahar de cristal abandonat în vitrinele sufrageriilor somnoroase: dragostea era un dar al amurgului și o reunire delicată de umbre”

”Plugul care se transformă în text”

”Vocea mamei mele mi-a dictat tonul  cărților”

”Mama, și când era umilită,  nu era umilită”

”Curajul este trăsătura dominantă a  Doamnelor„

”După o trilogie, este greu să continui”

„Când iese  din text,  scriitorul nu mai este  scriitor”

”Orideunde ai porni,  tot acolo vei ajunge”

„Literatura se cuprinde pe sine”

”Literatura- atributul eternității trăitor în ea însăși”.

orizont verde/ albastru

(  ca o poveste a zilei)

Poate  că lumea  cea mai frumoasă este aceea pe care o păstrezi în suflet. Când simți că  asta reală, în care trăiești, o ia la  vale, fără busolă,fugi, cauți un refugiu.

Eram într-o vacanță la  Călimănești. Câți ani să fie? Poate  că vreo  cincisprezece.

  Cumpărasem primul telefon deosebit.   

Puteam face fotografii, fără să mai car după mine  aparatul vechi, greu, rusesc. 

 Nu eram expertă, iubeam, ca de când  mă știu, acel ceva  care unește uimirea  cu bucuria.

După o plimbare prin stațiune, din balconul camerei de hotel am zărit  munții. 

 Și cerul.

  Am ascultat tăcerea înălțimii.

 Și am prins clipa!

Cred că acolo unde există  formă, sigur există și suflet! 

”vei plânge mult

   ” ori vei zâmbi

de razele acelei dimineți...”

Lucian Blaga

povești  adevărate pentru prieteni

Au fost  niște ani, când  organismul meu funcționa ca un ceasornic; mă trezeam, în fiecare  zi la aceeași oră. 

Se întâmpla când  fiii mei erau mici,eu  le pregăteam micul dejun, ei apăreau, pe rând,povesteam de-ale lor și de-ale mele, apoi fiecare pleca în treburile lui, eu începeam ziua de lucru pentru școală, urmau orele de meditații (totdeauna am avut cursuri după amiază), treburi gospodărești, fuga spre școală.

Astăzi, mi-a venit în minte o vorbă dragă, rătăcită  într- un sertăraș„ să înfig un corn în pernă„ și, odată cu ea,s-a ivit  o parte dintr-o vacanță de  vară, când îmi pregăteam definitivatul de profesoară. 

Meserie  căreia i-am dedicat, cu tot sufletul, cea mai mare parte din viață.

Camera în care învățam, pe jos, nu la  birou, era plină de cărți, cursuri  din studenție, fișe, caiete, notițe, însemnări. 

 Îmi plăcea  locul meu, o„dezordine organizată”, să-i zic, știam  unde să caut  orice mi-ar fi trebuit, indiferent de oră.

 Din harababura aceea, nu lipsea câte un măr  roșu.

Unul în fiecare zi. 

Când mi se făcea sete-respectam programul de  masă- într-o  mică pauză, mușcam cu poftă din mărul necules din pomul fermecat.

 După  niște ore de lucru,mi se  cam făcea somn.

Înfigeam un corn, nu într-o pernă, ci printre cărți, cursuri și notițe. Ascultătoare, ele rămâneau nemișcate.

Dulcea mea evadare!

 M-am dus la examen, l-am promovat, au urmat altele- licența  la Universitatea din Craiova-ce examen frumos,”Ion Pillat, simbolist și clasicist”, pentru a cărui pregătire  am  ajuns, cu  mare dificultate, la  conacul Brătienilor.

  Extraordinar coordonatorul lucrării mele de licență, profesorul de estetică, Domnul  E. Dumitrașcu, de a cărui erudiție mă îndrăgostisem în taină!. Alți pași, alți ani, alte examene, concurs pentru intrare în oraș,gradele iI și i.

 Camera  este la locul ei, biblioteca mea este mult mai bogată, eu, să zic că aș fi aceeași, dar de!  au trecut muuulți ani.

 Somnul nu mai vine  totdeauna  când îl chem, orele trezirii sunt  diferite.

Am libertatea pe care  mi-o doream în tinerețe,fac exact ce vreau, citesc  cât pot ce-mi place, mă plimb,văd filme,aflu ce  se mai întâmplă în lume....

 Regrete?

  Unii  spun că este greșit să regreți, treaba lor!

Aș vrea să mai înfig, la orice oră, un  corn într-o nevăzută pernă, aș putea  să  scot cărți învechite, cursuri și notițe...loc pentru regrete ar fi.

  Ele dau buzna, pe nechemate-când  văd câte un film ( îmi plac documentarele, filmele istorice, pentru că  mereu am simțit  că  în mintea mea  nu prea este ordine cu  această  doamnă,istoria, scrisă mai ales de către  bărbați) .

Cel mai mult mi-a plăcut partea ei antică.

 Domnul Neagu, profesorul din primul an de  liceu, ne  învăța istorie într-un fel pe care  alții nu-l știau.

Când ne asculta, se întorcea  cu spatele la hartă, iar arătătorul lui  se oprea într-un punct.  

 Un nume, despre care trebuia  să-i povestești tot ce știai.

Tot ce te învățase el în acel trimestru.

Îmi plac filmele de dragoste! 

 Îmi creează o stare imposibil de povestit, când pot să plâng.

Eu cu mine.

 Și dacă mă întâlnesc în vreo scenă  cu  o privire tandră  sau cu un braț, la fel de gingaș  care înlănțuie o talie, ei, da! atunci tresare, vie,  o întrebare: mie mi s-a întâmplat? când ? de ce  nu am prins clipa aceea în podul palmei? să o fi păstrat duioasă, dulce și eternă?

Altfel, viața  are  regulile ei, mai mult aleargă decât s-ar odihni...

podul

 povești adevărate pentru prieteni

„A căzut pe lucruri rouă

sau e numai o părere?

Poate că le plânge faţa
de-o lăuntrică durere.
Bate-o inimă în lucruri?
Preajma ocupând-o-n pâlcuri
n-au şi ele gânduri, patimi?
Fără ochi se uită-n lume
purtătoarele de tâlcuri....”

Lucian Blaga.

Se rotesc, în voia lor, anotimpurile.
Nu poți uita timpul care  s-a dus, pentru că îți aparține, există  în tot ce ești.

Înaintăm, împreună sau separat, pe cărări bătătorite, urcăm poteci

șerpuitoare,  alergăm, ne poticnim, așteptăm o clipă de răgaz.
O luăm mereu de la capăt.Cu speranța că mâine va fi mai bine.

Pe când aveam vreo trei/ patru  ani, Podul de peste Argeș, era marea noutate pentru mine. Agățată de  fusta mamei  sau  ținută strîns  de palma tatei, îl traversam, mergând la bunicii materni, din Ziduri.

Era ceva  cum nici în basmele  lui Andersen, citite  cu prietenele mele  din cartea zdrențuită de atâta lectură, nu  întâlnisem.

Un colos sprijinit  pe  multe  picioare de metal și de piatră.

L-au construit nemții, în timpul războiului.  Asta aflasem de la tata.

 Podul era așa  de  măreț,  că nici Argeșul, cât era el de învolburat primăvara, după topirea zăpezii,nu îndrăznea  să-l lovească. Îl mângâia părintește.
Când am ajuns în clasa a III-a, a sosit, de la București, o echipă de specialiști să-i verifice rezistența, să mai repare câte ceva. Știu asta, pentru că fiul unuia dintre ei, Rodeanu Cezar,Titi,fie-i drumul lin printre stele, a venit la  noi în clasă.

 Disputam coronița pentru premiul  întâi!

Au trecut anii, podul de piatră s-a cam dărâmat, a toot venit mare Argeșul și l-a zdruncinat ..
Când, cu  vreo  câțiva ani în urmă, l-am revăzut, tot în fugă, că asta  este  viața, mereu o  goană către ce...mi s-a părut  doar o punte șubredă, care se  se zdruncina sub greutatea mașinilor, 

Dispăruseră  traversele, devenise  chiar periculos de folosit.

Mai apoi,în locul obositului  pod, s-a construit unul modern.

Când  mă gândesc la  Argeș, la satul meu  și la cel al bunicilor, mi se face  dor  tot de ”uriașul”peste care  sufletul meu de copil pășea  fără teamă. E ca și cum   aș auzi povestea învolburată a  râului  venit  din munte .

 Și mă gândesc, așa,  blând, la   vorbele  lui  Alexandru Vlahuță.

„Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care o dă..și, ca să o dai, nu e nevoie s-o ai; iar ca s-o ai, trebuie să începi prin a o da”.