luni, 29 iunie 2020

direcția hârtiilor

Am ascultat-o în câteva rânduri pe doamna ministru de la muncă.
Și, nu știu dacă datorită naivității mele sau pentru că am crezut-o, am sperat că treaba cu digitalizarea în domeniile în care omul obișnuit ,(adică eu, tu, el și alți vreo câțiva ) aflat în situația de a rezolva o problemă a lui cu instituțiile statului, va fi scutit de drumuri, de stat la cozi, mai ales, dacă face parte din categoria aceea atât de respectată și aproape mângâiată, devenită, de niște luni, vulnerabilă.

Nu știu cum o fi prin alte orașe, dar, la noi, administratorii de bloc ne-au înmânat, la ultima plată, o hârtiuță , pe care se specifică numărul de persoane din apartamentul al cărui proprietar ești.
Tu, proprieterul, iei prețiosul document, pui lângă el copii de pe cărțile de identitate, mergi la Centrul de încasare a impozitelor, acolo ți se dă o cerere, ( stai la rând, mai întâi) o completezi, te așezi la altă coadă, până îți vine rândul, ( poate să-ți vină și rău, nu contează)ca să te ia în primire o doamnă arțăgoasă rău, ( ea îți măsoară și temperatura) ajungi la ghișeul unde prezinți hărtiile, verificate amănunțit, oricum nu mai este o noutate că tu ai devenit un număr.
După ce trebușoara asta este terminată, primești o fițuică, în baza căreia, din câte am înțeles, dacă am înțeles bine, de la sfârșitul lui august , ( eu credeam că este urgentă treaba) vei achita taxa de salubrizare personal. Adică nu va mai intra în suma afișată lunar de către administratorul blocului.
Să nu mă cerți, te rog , că nu ai înțeles prea bine ce înseamnă toate chestiile astea. Că nici eu nu am înțeles. Dar sunt o persoană care se achită , la timp, de toate îndatoririle.
Nu-i așa că am început frumos săptămâna?
Au înflorit teii, pripește soarele...
p.s. nu mi-am permis să pozez oamenii aflați la coadă. Cred că înaintea mea erau vreo zece.
Și mult mai mulți după.




duminică, 21 iunie 2020

vin Sânzienele!

În margine de drum, printre pietre și   mîl adus de neobositele ploi  ale lui iunie, drăgaica  și-a adunat  buchet   mângțietor în culoarea soarelui.
Dacă i-ai simți parfumul!!
M-am oprit  pentru câteva clipe, am
scrutat drumul limpezit  și de nori și de înserare, am inspirat  măreția fără blazon a  florii de  câmp!
Și, da,am regăsit.  în suflet  copilul de odinioară uimit în fața   dărniciei  naturii!
   Bună dimineața!

miercuri, 17 iunie 2020

despre clipa regăsirii prin întrebări

De la unul dintre  bunicii  paterni( da, erau doi: talițu și  tatale, pentru că tata a fost înfiat de fratele tatălui său, care nu avea copii) am aflat eu, înainte de a merge la școală, ideea  cu ”vin americanii!”
Mai apoi, am tot auzit-o repetată, de  tata.Bineînțeles  că  nu știam ce înseamnă asta, nici explicații nu am cerut.
  Ce-mi amintesc este  că la magazinul  din sat, se vindea o pânză  alb/ murdar, numită americă. Din ea  se făceau cămăși bărbătești, cearșafuri și fețe de masă.
În vremea aceea, mă opream cu un fel  de  evlavioasă  admirație, în fața  peretului dinspre răsărit din camera  bunicilor, talițu și măicuța. 
 Erau două icoane  mari, o candelă albastră, câteva fire de  busuioc , două sau trei medalii. 
Am, undeva, în colț de suflet, ”Crucea Sfântul  Gheorghe” și  sub ea   brevetul   bunicului, care luptase  la Mărăști, Mărășești și Oituz.
 Actul era scris într-o caligrafie pe care nu am  văzut-o  nici chiar  în partea de jos a  paginilor  abecedarului meu, unde, pe două rânduri , erau scrise  de mână niște enunțuri  frumoase.
 ”F ”din semnătura  Regelui  era  ceva  dincolo  de   imaginația mea de copil!
  Ca  să nu uit, în toamna  când am mers  în clasa I, într-o amiază în care  mama îmi așternuse masa pentru lecții sub gutuiul din fața casei, încercam printre lacrimi să înghesui între liniile albastre ale caietului de caligrafie, bastonașe, oușoare, liniuțe.
  Nu voiau cu niciun chip să se astâmpere,unele  erau șchioape, altele  mai  lungi și  deloc  drepte.Alergau pe unde voiau. Plângeam neajutorată.
Pe atunci, talițu   se îngrijea  de zăvoiul din lunca Argeșului, era un fel de pădurar. Își făcuse un baston dintr-o   ramură de lemn  moale, călită în  foc de moș Nicolae al lui Costea, vecinul nostru.
  O fi urmărit el chinul meu cu neastâmpăratele linioare, mi-a fi auzit plânsetul? m-a mângâiat pe  creștet, ce bine   mi-a prins gestul lui protector, apoi  și-a pus  bastonul alb  pe  masa mea, în dreapta.
 Ca prin minune, semnele alea răzvrătite  s-au domolit  și au început  să intre  cuminți în căsuțele lor.

În locul casei albe, în care locuiserăm toți: bunicii, părinții, eu și fratele meu, abia  născut,  într-o vară, ajutat de meșteri și de rude, tata  a ridicat o casă de cărămidă, pe care o  revăd din când în când. 
Erau ani grei,ni se luase pământul, pentru care tata renunțase la buletinul lui de  București, caii trecuseră la  colectiv.
Au dispărut  nu știu unde decorațiile  bunicului.
  ”F-ul ”acela  înflorit  din semnătura Regelui  a rămas doar în mintea și în sufletul meu.
Împreună cu  vorba aceea : Vin americanii!„

Fiindcă  fb vrea să  știe, ca în fiecare dimineață, la ce mă gândesc, în timp  ce  beau cafeaua în balcon și citesc ce  scriu cunoștințele mele- unele   reale, altele  virtuale- mă întreb  ce ar  spune   astăzi bunicul meu, ostașul de la Mărăști, Mărășești , Oituz , și tata, care a luptat și  el  la Cotul  Donului, despre venirea americanilor, care tocmai  și-au  îngropat  un erou modern, în sicriu  aurit....

luni, 15 iunie 2020

filă de jurnal. cu ploaie


Plouă. Nu-mi displace deloc. Văd și aud stropii în același timp.
Gândul îmi zboară către două locuri, pe care le-am văzut la o destul de  mare distanță în timp:  mai întâi, Gura Humorului, într-un sfârșit de  vară.  Ne cumpăraserăm , cu mari eforturi, de toate felurile , ”Dacia„.
 Gazdă ne era  cineva care avea livadă, foc  de vatră, o turmă de oi, slănină  crudă și  prăjită, ardei  gras, pită caldă.
  Din pământul  reavăn, se ridicau spre cer,în vălătuci, coloane de aburi
 Mirosea a puritate. 
Pentru o clipă, am simțit,fâlfâind, mângâierea, ca o aripă, a eternității.
Cred  că era  în 1978.
Taormina, 2015.
Străduțe în pantă, lumea toată poartă la îndemână  niște haine  de ploaie ușoare, colorate, ploaia  vine din senin, trage o răpăială, iese, de  nici nu știi unde, soarele.
 Păstrez  din vremea aceea un fulgarin verde și unul roșu.
 Undeva, în capătul străzii principale, este o terasă cochetă., niște chelneri simpatici, vorbăreți, cu   nelipsit zâmbet  pe fețe.  Lume multă,graiuri  de pe toate meridianele, muzică în surdină.
Am băut  o cafea excelentă, am mâncat o prăjitură tradițională, râdea , cu un ochi  mare, soarele, imediat cerul și-a deschis  baierile, lumea s-a ascuns.  În următorul minut, toate reveneau ,firesc, la locul lor
 Atâtea  figuri  de prin diverse colțuri de lume.
Totul ca-ntr-un film animat.
Mereu  mi-a plăcut ploaia! 
 Ca o certitudine, printre atâtea întrebări.

Mi-am cumpărat în ziua aceea o poșetă  bleumarin , de piele, după negocieri serioase  cu  negustorul italian, un moșulică  șmecher, care-mi tot admira  brățara românească de scoici, sperând, cumva, să obțină un preț avantajos doar pentru el.

Plouă....o citesc pe Michelle Obama,  voluminoasă carte, 620 de pagini, răsfoiesc încet, îmi place  stilul  nesofisticat al acestei femei celebre,  îmi place  viața ei.
” pentru moment, toate problemele alunecaseră spre marginea minții mele,  unde  stăteau neglijate în stare latentă. Orice  grijă putea să aștepte, mă gândeam, pentru că  de acum eram  NOI, și  Noi eram fericiți.
 Iar fericirea părea  a fi un început pentru orice”.

„În liră-mi geme și suspin-un cânt...”

❤️
” Suntem ca flori pripite, citim în colbul școlii
Pe cărți cu file unse, ce roase sunt de molii.
Astfel cu meșteșuguri din minte-ne-un pir-
Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.
În capetele noastre de semne-s multe sume,
De mii de vorbe consist-a noastră lume,
Aceeași lume strâmbă, urâtă, într-un chip
Ce fraze-mpestrițătă, siflată de nisip,
Nu-i acea ALTĂ lume, a geniului rod,
Căreia lumea noastră e numai un izvod.........................................................
O, ai penei, cu rime și descrieriNoi abuzăm sărmanii de mâna-ne de creieri...
Căci plumbul în vecie nu-i aur....și-n noi se simte izul
Acelei meserie ce-n-nlocuim cu scrisul.
În loc să mânui plugul sau teasla și ciocanul,
Cu aurul fals al vorbii spoies zadarnic banul
Cel rău al minții mele....și vremea este vama
Unde a mea viață și-a arăta arama”
.„Icoană și privaz„ ( 580), Opere, I. Poezii,
MIHAI EMINESCU ( 15 ianuarie 1850/ 15 iunie 1889.

Și ce mult îmi place:
”Ninge-mă, Mihai Eminescu,



Lasă-mi pe gură fărâmă de tine„,
Nichita Stănescu.