sâmbătă, 14 noiembrie 2026

”Pe zăpada proaspătă, pășești o singură dată”




povești adevărate pentru prieteni

 ..

„Ce dracu, mă, Gino, nici  măcar directoare de școală  nu ai fost?„
Mă revedeam cu  Goguță, fostul meu coleg de grupă, după  mulți ani.
Voce groasă, simpatic,poate că  fuma, asta  nu-mi amintesc;  în pauzele dintre  cursuri și seminar, noi, studenții din grupa a III,multe fete și doar vreo câțiva  băieți, ascultam 
 poantele lui savuroase.
  Goguță s-a stins....păstrez o imagine cu noi, tinerii de odinioară.
  Și retorica lui  întrebare rostită  într-o toamnă, pe holul Inspectoratului  Școlar Județean, când  studenții de odinioară erau oameni la casele lor,profesori  cu experiență serioasă, deja.

În facultate,aproape  doi ani, am fost „leader”.
După mărițiș,ușor, ușor, lucrurile s-au  schimbat .
Ceva mai apoi, profesoara  s-a dedicat  cu toate puterile ei meseriei.
  Și familiei.
 Și examenelor( multe și grele au fost).

 Și unui fel de luptă cu dreptatea, care  nu se lăsa deloc atinsă.
Când  am învins, nu- mi doream decât  să-mi fac meseria.
 Cum știu, cât  pot de  bine. 
 Nu am fost  perfectă, nu să poți fi perceput  la fel, ca profesor/ diriginte,pentru  sute de copii,ei înșiși diferiți, oricum ai putea privi lucrurile.

În privința ierarhiei să-i zicem, am rămas la  nivelul de „șefă  de  catedră„  și de „Cerc pedagogic.”
 Sunt o fire ambițioasă, dar  nu  mi-am dorit să conduc o școală.  Din multe  motive.
 Nu le  voi enumera, a  fost decizia mea.
(Dacă ar  fi  să ne  gândim  la ”Pricipiul  lui Peter”, nu-i așa?)
 Și cred  că ar mai  fi ceva.am gândit că, administrativ,  or fi alții mai pregătiți decât mine.
 O fi fost  bine, n-o fi fost...fostul meu  coleg de  grupă ,Goguță, usese nedumerit. 
 
Astăzi, când  am citit  zeci de consemnări despre întâmplările recente petrecute  la nivelul cel mai înalt al țării, aș zice  că  dacă  tot ai posibilitatea, ca votant, să spui ” da” sau ”nu„, trebuie să cântărești  bine, atent, lucrurile.

Îmi vine în minte o întâmplare de la școală.  
Eram șefa ( ce cuvânt  greu!)  Comisiei diriginților, la  clasele a VII-a și a VIII-a.
O activitate specială, FĂRĂ elevi.
 Cu ei, noi, diriginții, lucraserăm  în  săptămânile trecute.
   Acum, căutam modalități de îmbunătățire a  stării de lucruri.
 Participa și cineva  cu „funcție de conducere în școală„.
  În finalul respectivei  activități, a trebuit să  vorbească.
  Zice.
 ”A fost o lecție interesantă, la care elevii  au răspuns  bine, și-au însușit cunoștințele predate...”
S-a lăsat o liniște  totală.
Inutil să repet că acolo erau doar profesori- diriginți.
Așa  cum se întâmplă pe fb, din când în când, pe pagină, îmi apar  imagini  din  anii trecuți.
 Astăzi, am revăzut, odată  cu  niște fotografii foarte dragi sufletului mei, un crâmpei de  viață, eu, în Londra, invitată de unul dintre  fiii mei:
la muzeul figurilor de ceară  al lui „Madame  Tussauds„. 
Ar fi mult  de povestit, de  reflectat..doar dacă vei  vizita muzeul, vei putea înțelege  cât de  măruntă  ființă este, la urma urmei, omul.
  La concertul lui André Rieu,organizat pe un stadion uriaș,am văzut, pentru prima oară în viață,  o mulțime  uluitoare de oameni fericiți laolaltă. 
Englezi, dansând  fără  să fie foarte atenți  în alegerea  partenerilor de  dans.
Am revăzut, cu mintea și cu sufletul,imagini care la vremea aceea depășeau toate  așteptările mele ( nici în cel mai frumos  vis nu credeam că poate  fi posibil:
am  văzut/ ascultat  ”Orchestra Filarmonicii  din Londra,.
De  patru ori,  la distanță de câte 2/3 ani, am mers, la „Royal Opera House”.
” „La bohème” , Faust”,„Parsifal,, ”Semiramide”.❤️
 Cu mult dincolo de miezul unei nopți reci și ploioase, aveam să ne  vedem cu Doamna Angela Gheorghiu, cu care, bineînțeles,  că am  făcut o poză,
În aceeași  seară, în ”„Faust”, îl văzusem  și pe marele  dispărut din lumea asta, Dmitri Hvorostovsky.

Vorbeam  despre ce și cât poate face omul, ca om, ca profesionist, într-o viață, poate despre ambiție sau ambiții, aspirații, dorințe. 
Ești om, cu limite.
 Poate  că poți  dărui  mult și multe altora,.
 Dar dacă  doar crezi și  nu poți?
Se apropie  iarna.
Poate  că  totul, fie chiar pentru scurtă vreme, ar putea  fi alb.

joi, 12 noiembrie 2026

de-am avea sufletul păsărilor!

 Ìmi place să simt toamna privind arborii.

Culorile și cerul.

Așa am reusit să prind clipa de zbor.
Și lecția ei fără cuvinte 

duminică, 8 noiembrie 2026

cu toamna într-o mână,



  în jocul armoniei de culori

Mi-e dor de toate toamnele mele adunate în suflet, în pași, în doruri  spuse sau nespuse.

  Mă revăd școlărița, mereu ambițioasă, dornică să înceapă școala. cu uniformă nouă sau de anul trecut, cu  manuale  și  caiete învelite în hârtie albastră, până seara târziu, etichete cu  lipici,cărți  noi, foșnitoare, în
ghiozdan de prins în spate.
Liceul cu  atâtea necunoscute, emoții și spaime, bilețele ascunse-ntre file, extemporale și teze, aldehide și cetone  neuitate  niciodată, de spaima  babacului, scurte plimbări pe sub castanii  din  apropierea  gării.
  Liceul!
 Mereu mă întorc cu gândul la anii aceia fugari în  haina lor frumoasă!
Mi-e dor de  studenție!
Alte  gînduri, cursuri  notate în caiete mari, ocheade și  dansuri, sesiuni  cu  săli de lectură-  locurile se ocupau repede de tot, cărți  împrumutate, notițe și  temeri, vacanțele altfel-  la munte, cu schiuri de împrumut, fug mult prea repede toate...
   Întâiul an de profesoară, pe alee plesneau nucile-n coajă, ce director, spaima  tuturor,  navetă, necontenitele fugi dimineața de tot,  către  autobuz și seara  către casă- profesoara este și  mamă și soție, întocmește  planuri de  lecții, are  griji de tot felul.
Toamne  cu  examene, concurs  și emoții,  mereu, alte necunoscute.
  Mai tare și mai  frumos  păstrez în   toate  buzunarele  inimii  toamnele mele  de mamă, pe rând- să nu lipsească nimic  din tot  ce le trebuie  copiilor mei.
  Câte emoții frumoase!
Câte ceva se repetă, apar alte și alte  noutăți-  examene,  admiteri, plecări și scurte, tot mai scurte sosiri.

   Toamnele  s-au ales, de la sine,

pentru căsătoriile fiilor mei,  profesoara  este  și „buni„, lecții, îndemnuri, povești și gramatică,  plimbări cam prea scurte, vremea fuge, ca nebuna!

Încetul cu încetul,tonuri și culori, frunze și ierburi dansează cel mai frumos vals: 
dansul toamnei!

sâmbătă, 7 noiembrie 2026

bine știți, bine să-mi dați!

Spre neuitare.

povești adevărate pentru prieteni.


Bărbații satului făceau negustorie.De cu seară, încărcau în căruțe saci mari, strânși în  sârme și sfori împletite, de urzică. Porumb, grâu,  orz, ovăz.Cu felinare prinse de oiștea căruței, plecau în convoi de câte trei/patru. În  toiul nopții.Mai către primăvară, când considerau ei că prin sud proviziile adunate toamna s-au terminat. 

 Până  să ajungă în satele din Vlașca, aveau de străbătut câteva păduri... Un nume îmi trece vag prin minte ,nume de sat, Albeni. 
Bântuiau hoții.
Printre lacrimi strânse în bărbie, făcând în gând  cruce către Dumnezeu, temătoare, femeia punea, sub paie, pe lângă haine de schimb, mâncare pentru om și pentru cai, în  loc știut,  toporul. Bărbații  întârziau o săptămână, poate chiar două. La întoarcere, se așteptau unii pe alții.

Poarta căsuței era mereu deschisă, căzut într-o parte, zăvorul de lemn  uitase  de timp și de așteptare. Lată  cât două palme, cărăruia  ivită printre  tufe de troscot se oprea sub ferestruica mereu luminată.

Fustă neagră, creață, lungă până către glezne glezne, bluză de diftină turcească, în joc de melcișori, pieptar cu înflorituri de piele, broboada scurtă, mărginită în  ciucuri, înnodată în creștet. 

Ochi albaștri, mici, iscoditori.

 Lumea îi spunea bobăreasa. În căsuța ei, cu tindă, celar și cămăruță, mirosind mereu a var proaspăt, abia încăpeau câteva femei.

Veneau și din satele învecinate.

Lea Fănica așeza  măsuța cu trei picioare pe capătul dinspre fereastră al patului. Bobii se înșirau frumos, unii după alții.

Patruzeci și unu de bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi dați/Cum știți să încolțiți și să să înfloriți, așa să știți  să-mi dați de știrea lui... și femeia spunea, plină de spaimă și de așteptare, numele bărbatului ei.

Degetele asprite de sapă învârteau șirul de bobi care se aliniau,  doar ea știa cum, în grămăjoare de doi/trei/patru .

 De fiecare dată, unul  rămânea stingher.

Omul, călător în lumea lui de câștig și de neprevăzut...

 

Agățată de fusta mamei, m-am strecurat, de câteva ori, în cămăruța  cu busuioc aninat la icoane. Îmi plăcea să mă uit la cercelușul ivit dintr-un ghiveci rezemat în fereastra un pic mai înaltă decât mine. Să ascult vorbele scăpate în mișcări iuți,  printre stropi  mărunți, aurii.

Nu înțelegeam mare lucru, încercam doar să învăț poezioara.💖