joi, 7 mai 2026

în travesti

 povești adevărate pentru prieteni

”Joacă bine,Moș Martine,

Că-ți dau pâine și măsline!”

Să fi avut eu vreo zece ani când, după Sărbătorile Pascale și în duminicile următoare, era mare hărmălaie în sat.

„Ca la urs”.
Dintr-o comuniune sătească, ceva mai îndepărtată, Obislav ( tata zicea că o mai veche legendă povestea că primii locuitori fuseseră doi străini, Obi și Slavo, statorniciți acolo), câțiva oameni mai bruneți, însoțiți de lăutari, umblau pe ulițele satelor, cu un pui de urs dresat de ei, prins în lanț.
Contra unei sume de bani, oamenii cântau, ursul dansa, spre uimirea privitorilor.
Revăd așa, cu ochii minții, teama mea și a copiilor ascunși în spatele perdelelor, cum, prin unele gospodării, la cerere, ursul „îi călca„ pe doritori, făcând pași pe spinările lor suferinde.
Era prima oară când vedeam un urs, pe care îl știam doar din povestea lui Ion Creangă.
Am păstrat, de atunci,printre amintiri, imaginea unei inexplicabile legături între om și urs.
Mai apoi, din cartea lui Cezar Petrescu, pe care am citit-o și răscitit-o,aveam să aflu drama blândului „Fram, ursul polar„.
Au trecut anii, mi-am dus copiii la Grădina zoologică să vadă urși adevărați,au citit și ei, cu tristețe de copil povestea bătrânului Fram, iar ursul a rămas erou de poveste.
Este aproape vară, pe la noi se numără urșii adevărați,de trei mai mulți decât le-ar permite traiul în pădurile noastre tot mai rărite.
De prin vizuini, alți urși hămesiți, cu chip de om, s-au adunat într-un grup însetat de putere și de atac, au luat cu asalt Omul de omenia, devotamentul, țara.
”Ursului ”modern nu-i sunt deloc suficiente măslinele, el halește tot, tot ce prinde în gheare.
În imagine, este ursul de la Berna.
Am făcut poza în urmă cu două veri.
Trăiește în ”Groapa urșilor” și oferă spectacole pentru doritori..❤ 

Comentarii


marți, 5 mai 2026

despre viața căprioarei

 Un minut de poezie și un gând.

❤
Am surprins sentimentul omenesc al căprioarei în căutarea apei, într- o zi, în Trivale.
Astăzi , mi- a venit în minte imaginea; seamănă cu țara asta , care își caută drumul.
„Doar un pas ne desparte.
Nu știu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.

Tu stai pe un mal al lui,
eu pe altul,
și între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape,
ca să rămânem atât de departe,
doar un pas ne desparte,
și între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.„
Octavian Paler,
scriitor, jurnalist, om politic,editorialist.
2 iulie 1926/ 7 mai 2007.

sâmbătă, 25 aprilie 2026

doamne în parc



statuile nu plâng niciodată
Poate că noaptea e zi.

și ziua se pierde în străluciri de-o clipită.
neprihănitul timp și-a rătăcit cusătura,
Durată nu-i,
cum nici schimbare n-ar fi.
Stâncă, buze și ochi,
degete,trudă, răbdare.
Daltă ce mângâie alb,
mâini sfredelind foaie cu foaie,
tandră rănire în așchii fierbinți.
Piatra a prins suflet din suflet,
umeri, surâs!
Diferite,
fiecare cu partea ei de cer,
de iarbă, de zori înflorind
în timide raze de soare.
Laolaltă ,
în lumea albă de piatră,
blândă trecere a clipei fără de glas,
în repetabilă,grea nemișcare...
Gina Rizea
p.s. imaginile sunt din.
Pitești, parcul ”Ștrad”,
 Sinaia, parcul  Cazinoului

vineri, 24 aprilie 2026

”Îl rog pe poet să ierte poetul”


 


”De acum înainte, obișnuiește-te să trăiești din amintiri
Din umbre de planete pierdute, din norii care fug,din amintiri subțiri (…)
Tot ce-a fost frumos s-a petrecut cu cel
Care acum este altul
Obișnuiește-te cu prăpastia și cu saltul”
Cine își mai amintește de 
Eugen Jebeleanu?
poet, publicist, traducător,om de teatru...
24 aprilie 1911, Campina/
21 august 1991, București.


Eugen Jebeleanu nu a avut stofă de erou, spunea cineva, a scris și poezie triumfalistă, dar nu a fost șarlatan, profitor, s-a înșelat, și-a revenit.

Unii îl considerau „intratabil”, alții” profet mânios, leu indignat„.. 

El avea un crez:

adevărata poezie salvează lumea!💖


”Am învăţat de la apă
cum să nu curg
am învăţat de la plug
cum să nu ar
şi de la viaţă
cum să dispar”,

 ”Dialectica.”


„Doar ca să nu vă întristez
şi să vă fie ziua bună
n-am pomenit (vai, azi greșesc)
de ochii ei ca de alună

ce atât de tandru ne priveau
care erau și ochi și gură
ce sărutau cum numai ea
știa, pe oricare făptură ...

pe care azi nu știu și nu
mai pot să-i chem, căci n-or să vie
şi nu mai pot să-mi spună : tu
din cerul lor de iasomie .”

joi, 2 aprilie 2026

dor și ecou- satul din suflet

povești adevărate pentru prieteni

Cu fiecare an care fuge, simt cum lucrurile esențiale din viața  mea sunt  cele care s-au adunat  în colțișoare  de suflet. 
Un fel de imagini interioare, într-o carte  nescrisă.  
Poate șoptită doar.


Când  Cerul obosise și el  să mai cearnă  zăpadă, peste  satul  meu din lunca Argeșului, începeau ”Păresimile”.
   Nu  sosise încă vremea  de  lucru în grădină, așa că  gospodinele  rămâneau  multe ore la războiul de țesut. 
 Se ivea, în valuri, pânza  care urma să fie înălbită în leșie, alteori stive  ”preșuri” vesele, vopsite în casă, covoare, macaturi, fețe de plăpumi ocupau  cuminți  loc  lângă războiul de țesut.

 În câteva rânduri, am încercat și eu să țes, aveam vreo 12/ 13 ani cred. 
 Nu  reușeam mare lucru, așa  că am rămas  de ajutor mamei, la pregătit țevile. 
  Era  ceva special acolo, în  legătura mea  cu mama,  nu ne spuneam  prea multe, ea își potrivea suveica alunecoasă,eu îi priveam mâinile  repezi, pe care  le mângâi, adesea,cu dorul meu în lacrimi.
 Îmi este  tare dor  de magia acelor povești  adunate în susur de ițe,suveici  și lumină!
În drumul meu spre școală, treceam pe lângă multe case, unele situate  aproape de drum. Dacă vreo fereastră era deschisă, auzeam același  cântec neobosit  de  „vătale„.
Treptat, gospodinele coborau de la războiul lor de țesut, în  curtea  care aștepta  cuminte pregătirea pentru Paști.
Văruitul lua cel mai mult timp-nu rămânea  niciun colțișor neatins  de amestecul dulceag  al varului picurat cu scrobeală.
 În câteva zile, satul  tot plutea în mireasma  curățeniei.
Își scria  cea  mai limpede  poveste!
Nu-mi amintesc  să fi auzit vorbindu-se  despre lene, îndărătnicie, nici chiar despre sărăcie.
Sigur,  nu existau multe case ale căror odăi să fi fost pardosite  cu lemn,  un amestec  de lut  adus din locuri speciale, completat  cu alte  câteva  substanțe știute de mâinile acelea cu degete, poate de multe ori crăpate, acoperea  orice denivelare.
 Desprinse  din locurile lor, ferestrele se spălau în curte, în apa călduță sau rece turnată în albie. Era la mare căutare leșia. Abia apoi,fiecare geam  se  ștergea  cu cârpă moale.
 În grădinițele îngrijite  de aceleași  mâini neobosite, înfloreau zarzării și prunii, se iveau  în fustițe colorate zambilele, apoi leușteanul, pe culmile de rufe fâlfâiau în vântul  călduț cearșafuri, fețe de pernă,ștergare și perdele.
  Parcă văd perdelele, le simt atingerea moale- ajure, unduiri  în râuri de flori  cusute la muscă,duioasă  geometrie nestudiată...
Nu încerc să idealizez   nimic.
Mi se aștern în fața ochilor imagini pe care  le-am văzut, frânturi de  experiențe  trăite la repezeală.
  Sigur  că vor fi fost neajunsuri, lumea satului meu făcea  cu greu față  colectivizării, fiecare  mai stăpânea  foarte puțin din ce  fusese al lui.curtea  și  un lot ajutător.
Acolo, în vatra satului meu, toate  vârstele  își asumau  rolul-  muncă se numește asta.
 Dacă  vor fi fost leneși, eu nu i-am văzut,  se mai știa  câte un hoț de păsări de prin cotețe, câte un bătăuș pus la punct de alții  mai puternici decât el, se  vor mai fi certat soacre și nurori, vecini care vor fi rătăcit  răzoarele.
Dincolo de asta, Satul  trăia  poezia lui  nescrisă.
Se apropiau  Sărbătorile!