joi, 20 iunie 2019

doamne în parc( statuile nu plâng niciodată)

doamne în  parc

Poate  că noaptea e zi.
 și ziua se pierde în străluciri de-o clipită.
  neprihănitul  timp și-a rătăcit cusătura,
 Durată  nu-i,
cum nici schimbare n-ar fi.

Stâncă,  buze și ochi, 
  degete , trudă,  răbdare.
Daltă ce mângâie alb, 
mâini  sfredelind foaie cu foaie,
tandră   rănire în  așchii  fierbinți.                                       

Piatra a prins suflet din suflet,
 umeri, surâs!

 Diferite,
  fiecare  cu partea ei  de  cer,
de iarbă,  de zori înflorind 
în  timide  raze de soare.

 Laolaltă ,
 în lumea albă  de piatră, 
blândă  trecere a clipei  fără de glas,
în repetabilă , grea  nemișcare...  Gina  Rizea

miercuri, 12 iunie 2019

o carte

” Bucuria unui copil sau tandrețea unui cuplu strălucesc pentru toată lumea, sunt  întotdeauna un loc însorit”

Departe, chiar  prea departe de a fi un  dulceag roman de dragoste, dacă ar fi  să  ții seamă de titlu, ”Clar de femeie”, de  Romain  Gary, lituanianul cu mamă evreică, pilot în Forțele Aeriene franceze, diplomat, regizor al unui film cu  Romy Schneider și Yves  Montannd,  ce actori, ce vremuri!  traducător,   singurul scriitor care   a  primit de două ori „Premiul  Goncourt”.
 ”Clar de femeie” se  citește în câteva ore,  ploioasă rău amiaza de ieri, când am început  lectura  pe care am terminat-o puțin după miezul nopții.
  O carte construită dintr-o înlănțuire  de metafore  profunde-  el și ea,   două ființe cu câte un amestec de  experiențe  profunde:  iubire, educație, disperare,  cunoaștere, demnitate dăruire,  drumuri, escale, lume, Alain Folain, cu părinți irlandezi, 45 de ani, pilot pe  linii   foarte lungi, beat de nefericire, pentru că soția pe care  a iubit-o  cu disperare,Yannik,  bolnavă  fără  scăpare,  tocmai a hotărât„ Până aici, gata., nu vreau  ca moartea  să câștige  și mai mult decât ia cu sine. Am fost fericiți și asta ne creează obligații față de fericire”
 ,”Fără feminitate  nu vei putea trăi ” îi spusese  soția  sinucigașă chiar în acea noapte, pentru că  există, încă ,  boli incurabile..

”Tot ce făcea din  mine un bărbat se afla la o femeie”.

Lidia  Towarski, 47 de ani, o femeie interesantă,  ”poți ajuta pe cineva, când tu însăți ai nevoie de ajutor”, fericită în primii zece ani de mariaj,  evreică  văduvă, cu soțul  viu,  un  bărbat frumos, doborât  de  urmările dezastruoase ale unui accident în care  el conducea, victimă fiindu-i  micuța fiică,boala lui,  jargonafazia îi afectase o parte a creierului, controlul vorbirii îi fusese pierdut în întregime””E mustabac și  mo-moșu dar mănișile  bebează pliciplici..”

  O stație de taxi,  un flaut indian, un spectacol de circ, o florărie,  senoir  Galba...
”Mai bine să lași focului ceva, decât să pierzi tot”.

 Dacă  vei citi  cartea,   zăbovește pe la paginile40/ 43..”.există, bineînțeles, limite fizice, trebuia să ne  separăm respirațiile, să ne îndepărtăm, să luăm distanță, să ne trezim, să ne dedublăm, și întotdeauna asta asta este o pierdere. 
Când ai două corpuri ești doar pe jumătate”.


„Lumea se apără cum poate„.

joi, 6 iunie 2019

Dă, Doamne, să ne fie bine!

Și de-ar fi ca nimeni să nu-și amintească tocmai astăzi să-mi aducă flori, nu aș avea motive de întristare, pentru că o nevăzută mână, cu multă tandrețe și înfiorată grijă, și-a adunat între petale atâta dragoste, că poate întrece orice alt gest.❤️
Mă crezi sau nu, trandafirul meu japonez nu uită niciodată să-mi amintească , în felul lui, că trebuie să prețuiesc fiecare clipă,!
Și să-mi bucure ochiul și sufletul.!❤️
Așa că eu învăț de la el să privesc cu încredere înainte!
Și ce zi de ziua mea- Înalțarea Domnului !❤️

duminică, 2 iunie 2019

Astăzi am strunit timpul!


Duminică pe sub prânz,  curat  de după ploile zilelor trecute,  satul  își   adună     suflarea  în  inimă  de răspântii .
Tresaltă salcâmii în alb de ciorchini, un clopot  răsună din  bisericuță,  ies   femei în grupuri,  drumul se așterne printre  alte case - multe noi- localnicii  au muncit care încotro.

S-au întors  pentru a  ridica   gospodării și case arătoase.

La școala  cu un singur rând de clase,  în dreptul căreia m-am oprit, cu inima încărcată de mari emoții, pentru că aici  mi-am început meseria, dirigintă la clasa a VII-a,  cei mai mulți elevi erau fii de lăutari. Lipseau mult de la școală, pentru că își însoțeau  părinții pe la nunți, botezuri, cumetrii.


 Nu puteam avea prea mari așteptări de la ei, toți știau să scrie și  citească, unii  reușeau chiar să  adune  vorbele în rezumate. Mai greu era cu gramatica.
 Când își plecau rușinați capetele, pentru că   nu găseau răspunsuri la întrebările mele, mi se încălzeau ochii de bunul-simț al acelor  copii  cu degete lungi, negricioase, îmbrăcați , de multe ori  cu  hainele  fraților mai mari. .
După ore, câțiva  mă însoțeau până în stația de autobuz, ferindu-mă de câinii slobozi.  Unii dintre ei îmi ofereau buchețele de cocărăi și de micșunele 

Revăd cu nostalgie  drumul meu, de mers zilnic pe  jos, de  7 kilometri dus, tot atâția întors.Ultima stație de autobuz era la Racovița.
 Astăzi   la Conțești este capăt de linie.


  Construită în 1936,  clădirea  al cărei prag  l-am trecut eu  în urmă cu aproape  cincizeci de ani, înnegrită de ploi și zăpezi pe  dinafară  și de fumul  sobelor  bătrâne pe dinăuntru   este acum albă. 
  În cele patru săli se  joacă grădinarii!
M-am oprit, am  văzut lumea  și  locurile, lipseau  doar copiii.Și foștii mei colegi de cancelarie.
Am insiprat parfum de salcâmi și de  trandafiri, am  mângâiat cu    nostalgie   totul!
    La noapte, dacă se va îndura, luna   o să  poleiască totul,  cocoșii   vor trâmbița  deșteptarea după  aceleași nemărturisite   secrete,  se va ivi o altă zi,  o altă săptămână...