în trepte

 povești pentru prieteni

Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi cu pleoape obosite.

Fire subțiri de lumină se strecoară, pieziș, printre grinzi.Liniștea își toarce somnul.Zvâcniri iuți, tot mai iuți..tresar, încă o treaptă, încă una, inima bate mai tare..Mă obișnuiesc ușor cu locul. Îi știu toate ungherele - un cufăr înalt scârțâie prelung, când îi salt capacul, câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic cu margini destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat, se mai țin aninați câțiva ciucuri gălbui.

Un pas mai încolo, sub o pânză deasă de păianjen, un vraf de cărți, roase de vreme, vase smălțuite de lut, unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil, gândul îmi fuge la mâna tandră a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun cu două picioare, într-o batistă câteva hârtii foșnitoare din care mă privește figura țepoasă a unui bărbat , colorat în albastru.

Uite și brâul, cusut cu arnici- negru și alb, o grămăjoară de nuci, fire de lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.

Laolaltă.

Vremea le-a acoperit în uitare.

Nu știu de ce, cum, cine mi-a trimis gândurile acolo.

În podul casei părintești..

Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat să tragă ușa. A uitat și scara.

M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată că nu am voie. Dar nici nu mă chema , de câte ori urca cineva , cu vreo treabă.

Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej, înainte și înapoi, înainte și înapoi.

M-am întâlnit cu mine.

Suntem ceea ce gândim?

Suntem sclavii emoțiilor?

Sau ele ne dau forța de a ne uita , fără teamă, în toate

părțile?

miraculoasa lume a florilor!

În vreme ce tunete și fulgere sfâșiau bolta cerească, un boboc își deschidea petalele, una  câte una.

M-a întâmpinat cu frumusețea lui, care  va  dura  doar câteva zile.

Am  primit-o ca pe un dar, la început de   ”cuptor”.

 Florile1

Ce lume tainică!💔
 

”La urma-urmelor, e și mâine o zi.”

Am o idee, de fapt un fel de întrebare”,nu-i așa că  ar trebui să fie uriaș numărul celor care au citit” Pe aripile vântului”? sau ,dacă nu,al celor care au  văzut strălucitoarea ecranizare cu Vivien Leigh și Clark Gable?

30 iunie 1936- a fost publicat unul dintre cele mai
tulburătoare romane ale literaturii universale!

”Pe aripile  vântului”,, de Margaret  Mitchell.

M-am dus repede în bibliotecă,am găsit doar  volumul  al doilea. 

   Nu știu  cum  s-a rătăcit  printre alte  cărți.

Sigur o să-l găsesc și pe întâiul.

https://www.youtube.com/shorts/j5tVe_hoTME

ce frumos scriu ele înălțarea!

Nu știu dacă  îți plac- cocoțate pe  lujerii  lor țepoși și înalți, par  cam încrezute- ochișori ascunși cochet sub zimțuite pălăriuțe albe, adunate în petale fragede, dansând în jurul unui strop rupt din marele disc de portocală, își ridică pleoapele grele de somn, de îndată ce se ivește soarele.

În reverențe deprinse parcă la pension, privindu-l tandru, îi salută voioase trezirea, uitând una de cealaltă.

Toate sunt îndrăgostite!

Nici de înțepăturile albinelor nu le pasă! 

Nici de zborul amăgitor al fluturilor.

Ziua toată  își scaldă  trupurile zvelte în atingerea blânda  a vântului prieten... Și, când obosit de prea lunga alergătură a zilei, soarele se rostogolește în crepuscul, spășiți, lujerii grațioși își țin cu greu obrajii bucălați, pregătindu-se și ei de culcare.

De asta le iubesc- pentru neastâmpărul  ochișorilor ce aleargă după soare, pentru ținuta lor mândră, pentru albul strălucitor, pictat de  mâini nevăzute.

 Sunt atât de fericită, când  găsesc margarete!

Aș zice  că, dacă  știi un loc anume,culege cu ochii închiși un pumn de iarbă... sigur vei găsi o margaretă. 

Dacă îți mai păstrezi sufletul de copil, întreab-o, desprinzând  câte o petală: mă iubește, nu mă iubește...

surâs amăgitor,

  în iureș de Sânziene

”Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol„

 Mircea Eliade,„ Nopțile de Sânziene”.

În jocul colorat al întâmplărilor, cu al lui  caligrafic catalog de suflet,în dansul imaginar al Sânzienelor, îmi vin în minte frânturi din orele de folclor, ale distinsului nostru  profesor, din anii studenției, Gheorghe Vrabie. 

Răsfoiesc în gând cursul  din anul II, rătăcit într-un sertar de suflet.

Blândă eleganță,vorbă duioasă, plete și mustață, ninse de anii  bătrâneții.

 Mi-e dor de palma lui  stângă,în care aduna cu trei degete ale celeilalte mâini informații despre obiceiuri și datini.

Se  contura poetic  o lume tainică,  cu  ale ei întâmplări nepământene.

Real și fantastic,datini și obiceiuri străvechi, ocrotite de timp și de neuitare.
Istoria tainică a tradițiilor noastre.

Și motto-ul, cam hazliu  pentru noi: ”străbate ca un fir roșu...„

  În amfiteatrul Sălii Unu, multe fete și  doar câțiva băieți,noi,vreo nouăzeci la  număr, îl ascultam cuminți, notam în caiete.

„Sânzienele” sau ”Drăgaica”   ar însemna, pentru calendarul ortodox,  poate, cea mai tulburătoare sărbătoare a verii! 

Astăzi Pământul are  cea mai  frumoasă culoare- verde luxuriant, fertil, pentru că Soarele îmbrățișează Fecioara și alungă întunericul din viețile noastre. Este atotputernic, pentru că trăiește din plin începutul  solstițiului  de vară.

În satul meu, de Drăgaică, se împărțeau mere dulci și flori.

Nu știu dacă se mai păstrează obiceiul, dar mie, Drăgaica îmi aduce în minte figura bunicii,maica Fănica, roșie în obraz, cu mânecile suflecate și șorțul plin de fructe, adunându-ne pe toți șase nepoți în fața casei, pe iarba verde și moale.

Sunt Sânzienele, cu parfum de drăgaică și alesături în altițe de ie!

Vechi și nou laolaltă, viața în pasul ei, când lacom, când  domol.

În urmă  cu  câțiva ani, de „Sânziene”,  am mers la Cornățel, în vizită la  colega mea de  bancă din primii ani de liceu, Cornelia, inginer agronom.

 Dintr-o ladă  moștenită de la  bunica ei,  a scos un costum popular.Am făcut poze, ne-am dus apoi în câmp  și am cules  fire parfumate.

 

Mai apoi, către seară,  în Centrul Vechi al Bucureștilor, ne-am adunat, la o masă, depănând amintiri, opt foști  colegi de clasă.

  Cum să bănuiești  că doar peste câteva  veri sufletele câtorva  își vor fi căutând  drum printre   stele?

Într-o lume, parcă, tot mai puțin omenoasă, a păstra și a respecta în esență tradițiile, nu așa, de dragul momentului, rămâne o chestiune personală.

Pentru că„tradiția adevărată este singura merinde de suflet. „ Liviu Rebreanu.