despre goliciunea vorbelor

„oglindă din perete, oglinjoară...„

Nu știu ce-și vor fi spunând  bărbații care  se regăsesc  după  mai mulți ani. Nu am tras  cu urechea la vreo revedere  a unor domni.

 Nu i-am întrebat nici pe fiii mei.

Mă întreb, nu chiar cu uimire, de ce unele doamne  simt, așa, o  nevoie de  a exagera sau, pur și simplu  de a scorni o minciunică, atunci  când ar putea  ori să tacă, ori  să nu aducă vorba despre cum arată o fostă colegă/ amică etc. revăzută după ceva timp.

Ieri-soare  blând, lume puțină la plimbare.

Amiază cu unde luminoase stingându-se în melancolia unui martie călduț.

 Suav, ușor, obrazul zilei se așază( niște  doamne- autoare ale  DOOM- recomandă ,acum , scrierea  ”așează„, refuz  să le ascult)cuminte peste suprafața,parcă, plictisită, a lucrurilor.

După  vreo câteva zile petrecute cu  nasul în batistă, din cauza unei răceli nesuferite, mergeam  așa, fără  gânduri, bucurându-ma în sinea mea  că, uite, vine, vine primăvara!

 Într-o stație de autobuz-o siluetă se întoarce  brusc către mine. 

  Preocupată de ale mele,abia când  mi-a vorbit, am recunoscut-o.

 Cu niște ani buni în urmă, cred că  vreo 35, în aceeași cancelarie-liceu mare, ne  vedeam  rar, poate  doar la semnarea  condicii.

  Ședințele  se organizau în școli diferite.

-  Vaaai, nu te-ai schimbat deloc, zău, arăți nemaipomenit, crede-mă, nu am niciun motiv să te  laud gratuit.

   Când  să mai salut, când să mai apuc să  zic și eu vreo vorbă?

  Femeia ! 

Complicată poveste.

creionul în două culori

   povești adevărate pentru prieteni

Domnu P. era cel mai respectat învățător din cele câteva sate, care compuneau o comună mare:om cu școală, exigent,statură perfect verticală,îmbrăcat impecabil. 
Venea la școală cu bicicleta.
Când îl zăream la intersecție, toți alergam în clase.
Îl știam de frică, deși nu era învățătorul nostru.

 Când vorbea, i se vedeau doi dinți de aur strălucind puternic.
 Ceva de lup hămesit. 
Își ducea mâna dreaptă către buzunarul de sus al sacoului ajustat perfect și scotea creionul colorat,îl mai ții mine? jumătate roșu, jumătate albastru.
Nu se mai auzea nici musca.

 Într-o zi, doamna Ana s-a îmbolnăvit.A lipsit vreo câteva săptămâni.
A înlocuit-o domnu P.

În prima bancă- îți amintești  băncile acelea  lungi, cu patru locuri-  era o colegă cam molatică, fată bună, dar, de, nu toți copiii înțeleg regula de trei simplă, unii se mai poticnesc la tabla înmulțirii.
Eram în clasa a III-a.

 O asculta zilnic. Biata fată era disperată, poate că  nu spunea nimic acasă, ce să spună? Părinții îl știau și ei de frică pe domnu învățător.

 A scos creionul bine ascuțit și a început să bată un tic-tac nebun în capul fetei,curgea sângele, noi, toți cu capetele în carte, ea  se legăna, până a căzut.

 Nu mai știu ce a urmat.

Învățătorul nu mai este de mult.

Pe Maria A. am văzut-o, întâmplător, în vară. Am schimbat câteva vorbe, se grăbea.

Căutam ceva în mersul ei legănat, în ochii blânzi de odinioară, poate  că voiam  să o regăsesc  pe  fetița  speriată cândva că  nu știe tabla înmulțirii.

Brusc, de undeva, dintr-un colț de suflet,s-au ivit  niște șuvițe năclăite...

p.s  fotografia este din clasa a V-a.

Nebănuite sunt frontierele sufletului

  Pentru mine, cea mai limpede perioadă a vieții au fost anii de liceu.

Din clasa noastră de „real A„-13 fete și 20 de băieți- lipsesc trei colege:Pufu care, probabil, fugise la vreo întâlnire,  Andreica și Zafiu.

Cred că fetița era fiica fotografului.

Acum, dacă s-ar striga catalogul, în locul Victoriței, al Mioarei, pentru Carmen, Pufu și pentru 1o băieți, ar răspunde doar dorul crescut din imaginea unor figuri dragi de adolescenți cu aripi nevăzute.

Până în acel an, uniforma era o rochie din stofă de bună calitate, bleumarin, cu guler de pichet alb.Ni se permitea, ca din când în când, să purtăm fuste plisate, tot bleumarin, bluze albe și, obligatoriu, în timpul răcoros, pulovere  negre.

 Către sfârșitul trimestrului, a apărut sarafanul acela stupid, care  se tocea de atâta folosire,completat cu o bluză bleu, dintr-o pânză foarte ușor șifonabilă.

 Martie  era  și atunci luna ghioceilor și a mărțișoarelor( modeste, dar romantice),soarele sclipea, mereu, protector, luna domnea ca  regină  a nopții, iar orășelul își țesea viața lui modestă, între cunoscutele-i repere:gara, cu  brațul  suspendat al pasarelei și furnicarul peronului,două licee și o școală generală,librăria, cinematograful, clădirea partidului, spitalul policlinica, un dispensar,niște  magazine frumoase, piața, străzi, arbori, lumini și umbre, flori și case. 

Doar castanii din preajma  peronului înfloreau, sigur, mai  devreme!

Pentru perechile de îndrăgostiți, care se încumetau să încalce, cumva, regulamentul liceului.

Poate că zilele ne erau, adesea, întunecate de  spaimele tezelor și  ale ascultărilor, iar nopțile ni se scurtau de frica întâlnirii cu „babacu„ sau cu dom Bălcescu, dar din  balconul toamnelor noastre  se  intuia primăvara, iar din albul zăpezii chemam poezia!

Inconfundabilă  stare a  unei lumi  tranzitorii!

clipa

 povești adevărate pentru prieteni

Merg rar  cu autobuzul, de fapt, de câteva ori pe lună.Îmi place mersul pe  jos.

Era trecut de miezul zilei, fulguia  răcoros,  aveam de rezolvat ceva important, așa  că  m-am urcat în autobuz. 

   Lume  nu prea multă...l-am zărit.  Nu-l mai văzusem de niște ani buni.

Întîi am crezut că mi se pare.

  Am fost la nunta lor, el, inginer, ardelean, frumos. Ea,cam urâțică, fiica unui director de școală. Nuntă mare! La  Cornul  vânătorului.

 Omul  la care mă uitam acum  stupefiată  vorbea singur într-un autobuz  aproape plin, gesticula, mâinile i se mișcau neascultătoare.

   Pe obraz, lacrimi se scurgeau, cumva, fără voia  mea...

Poți răspunde la întrebarea. ce este  viața?

”Dacă

 nu mă iubești, te iubesc; dacă te iubesc, ai grijă!”.

Prosper Mérimée.

Tocmai am urmărit, la Casa Sindicatelor, un spectacol grandios, cu peste100 de artiști, drama pasională” ”Carmen”, operă a cărei muzică a fost compusă de Georges Bizet pe un libret de Henri Meilhac și Ludovic Halévy, după nuvela omonimă a lui Prosper Mérimée.

Premiera a avut loc,în 3 martie 1875, Paris.

La noi, astă seară, în distribuție, mari artiști

lirici:Lucia Mihalache,mezzosoprană,Doru Iftene,tenor, Laura Eftimie,soprană,Cristian Caragea,bariton, Alina Dragnea,mezzosoprană,Răzvan Săraru,tenor, Georgiana Medeleanu ,soprană, Marius Eftimie,bariton.

Dirijor , Tiberiu Oprea.

A fost un spectacol uluitor!

Cuvintele par neîncăpătoare în a-mi exprima entuziasmul și bucuria!💖