vineri, 26 iulie 2024

de ziua lor,

a bunicilor,cât le numără poștașu-n palmă?😅


Când frigea arșița, rareori, femeia
de la  țară, care își scotea  pâinea  de-o zi cu palmele, își permite luxul de a sta la umbră.

O văd cu ochii minții, cu sufletul, cu amintirea.
 Adesea, duminică spre seară, când toate au fost puse la locul lor, găsea și ea un bob zăbavă.
Sub vișin. Sau pe băncuța de la poartă.

  Brusc, o năpădesc grijile.

Mâine are  multe treburi, așa că fuge în câmp,să aducă hrană  pentru animale. 

Era  duminică, sunt  niște ani, când le-am zărit pe femeile din imagine, pe ” linia  morii”.

  Știi? mă  gândesc așa, și  mă întreb, mai cu seamă: când își votează pensiile acelea uriașe( nu spun la  cine  mă refer, că știi și tu destul de  bine) ,chiar nu le trece prin gând că, măcar, din  goana  bolidului, într-o  zi topită de vipie, vor fi  văzut  în câmp câte o mogâldeață  vie săpând  porumbul?

sâmbătă, 20 iulie 2024

despre sensibilități sociale

 Se zice că un  gânditor antic ar fi spus că dacă ai o grădină și o bibliotecă te poți considera  bogat.

  Ceva mai târziu, altcineva ar fi dorit  ca săptămânii  să i se adauge încă o zi, o zi pentru  citit.


  Căutând  ceva, am  dat peste una dintre primele mele cărți, pe care am  cumpărat-o de la  magazinul nostru sătesc.  
  Poartă numărul 17, deci  altele  mă bucuraseră înaintea ei.
Îmi amintesc:” Palatul de argint”, ”Nuielușa de alun„, primite în dar  de la  cea  mai iubită mătușă, vânzătoare într-o librărie  bucureșteană.
 În magazinul micuț de pe lângă școală,alături de  bidoane  cu gaz lampant, pânzeturi și ațe, cuie, săpun,stambă, penițe, creioane, bomboane, sare, ulei,  pantofi, elastic , ace de cusut,marmeladă, finet, diftină, coli, scrobeală, drojdie,biscuiți, caiete, sticla mare albastră, cu miros  inconfundabil,  din care vânzătorul  turna  cerneală în călimara  cumpărătorului,într-un colț, se adunau frumos, după mărime, cărți.
  Le puteai cumpăra  cu  bani sau în schimbul  câtorva ouă de  găină.
O carte- 5 lei, „Editura  Tineretului„, colecția” Povestind copiilor„.1961.
   M-am gândit la  ziua aceea de iarnă, când am cumpărat, pe  lângă sugativă, toc , câteva penițe și o călimară plină,  o carte.
   În sufletul meu de copil  a fost sărbătoare!
  Cum se vor fi schimbat atât de  grav timpurile/  atitudinea  copiilor și a adulților, astfel încât , atât de înstăriți fiind, să  deteste cartea?
  Crede-mă, te cred și eu  dacă  gândești cam la fel, nu  am pic de ipocrizie-  cartea este o minune!
  Cititul esteo bogăție, nu pentru că așa a zis  cronicarul„ Că nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor.”
  Am, așa, în suflet, o speranță, că lumea, copiii, se vor întoarce către lectură, către lumina din cărți!
  

chiar crezi

  că-l poți face pe altul să simtă ce simți tu?

Într-un fel, cred că toți emigrăm/imigrăm.

Fugim cu gândul, cu sufletul, aspirăm virtual către ceea ce numim, și poate că niciodată nu vom întâlni-sufletul/pereche, renunțând chiar la sine, nu-i așa?
Știi ce cred ? că toți ducem în noi nostalgii...
Ceea ce visez eu, ce visezi tu, nimeni altul nu poate vedea, nimeni altul nu poate avea eternitatea clipei...
”Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...”
Ion Minulescu

vineri, 19 iulie 2024

rațiunea, ca un alt fel de a revedea

 povești pentru prieteni

Gândurile sunt cel mai onest și devotat prieten- ele te poartă cât ai clipi din ochi  în locuri  pe care le-ai adunat  în colțișoare tainice de suflet, te mângâie  când  dau  buluc întrebările.Cred  că doar lăsându-te lor, poți transcede spații și timpuri trecute. 

Au fugit  zece ani...parcă a fost ieri
la Puțu-cu-salcia💖
Leneșă, amiaza își cerne, în felul ei, povestea: foșnete prin lanuri, speriate urechiușe  de iepure scăpat de sub grija mamei, clete și răzoare, iarbă în smocuri, floarea- soarelui zâmbind  pe sub  boruri, tulpini de mușețel, un măr pădureț cu  bumbișori ascunși printre frunze. Soarele arde în raze piezișe, foșnesc amăgitor foile pe jumătate uscate ale porumburilor dinspre Obște. Nu se distinge decât  galben-auriul  lanurilor.

Și înfiorarea abia simțită a firii. 
Vin dinspre Lot femei cu seceri pe umăr,basmale înflorate, trase pe frunte, brațe pârjolite de soare.
Prima sosită  prinde lumânarea puțului, se aude atingerea apei ca gheața, femeile își potolesc rând pe rând setea, chicotesc, stropi mari le udă părul, fustele, picioarele.

Clipa prinde mers divin!
Sfârșit de vară, al câtor veri laolaltă!
Câți ani să fie?
Nu știu.
Și dacă aș ști...
Mătușa mea se mișcă greu, îmi reproșez că am scos-o din casă  la ora amiezii,( lasă, fata mea, că voiam să văd și eu porumbul..) poate era mai bine să fi venit de dimineață, nu! vine imediat gândul- ai vrut să   vezi ce-a mai rămas din visul de copil.
Puțu-cu-salcia!
Plecări și sosiri.
Nu știi nici scopul, nu știi nici drumul, nu știi nimic.
Pleci. 
Și când peste ani revii, găsești alte lucruri, alt suflet  le simte. 
Rătăcire de-o clipă în auriul amiezii...
Într-un început de toamnă, mătușa a uitat toate drumurile...s-a stins încet, luând cu ea o pagină dintr-o lume luminată de povești frumoase.😘

marți, 16 iulie 2024

clipa și cheile ei

  povești pentru prieteni💗

Se întâmpla în 2003.
Aveam un aparat de fotografiat vechi, rusesc. Abia știam să-l folosesc. Era prima mea excursie după 1989.
Italia.
Pompeiul figura pe listă, în ultima parte a șederii în peninsulă .
La intrare este un rodiu cu o coroana împărătească împletită. O mâna invizibilă a împodobit-o cu mii de fructe. L-am văzut abia la ieșire,acum, trebuie să fi ajuns gigant.
Stă de veghe, martor al curgerii vieții, mereu într-un unic, nerepetabil sens.
I-am furat o frunză, o păstrez undeva, printre fel și fel de nimicuri dragi.Sub un soare dogorâtor am bătut cu piciorul, într-o jumătate de zi, toate cărările fostului prosper oraș.O lume carbonizată scoasa la suprafață, întâmplător, după milenii de întrebări.
Pompeiul de piatră și de nisip, Pompeiul de iarbă țâșnind de unde nici nu te aștepți nu doar te uimește,te înspăimântă.Acolo, printre ziduri pârjolite de foc, tufe de trandafiri sălbatici cățărați pe după pietre, toate vorbesc. Totul, absolut totul, este efemer. Se spune că atunci când Vezuviul a scos pe nări foc, zguduind lumea, topind totul în cale, cu lava lui fiartă, teatrul era plin. Romanii se distrau.
M-am oprit pe o piatră din amfiteatru. Am închis ochii, încercând să-mi imaginez clipa. N-am reușit.
Case, străzi, ateliere, prăvălii. Pe un perete, cineva a scrijelit‘camera de plăceri„, un pat, un cămin de sobă,o lampă.,

trupuri carbonizate, urme firave ale unei alte lumi.
Printre ele, flori și arbuști.
Oamenii uită, este legea firii.
Două zile mai târziu, într-o dimineață albastră, am ajuns la Capri.
Fața în față două lumi:lux, grandoare, plăceri, paradisul terestru al insulei. În mijlocul mării, mereu amenințător, el, Vezuviul, titan stăpân peste ape .
Doi ani mai târziu, am ajuns în Grecia, o săptămîna în Creta. Am vizitat grotele de la Matala, apoi Santorini. Pe o bucată desprinsă din ea, se afla Kameni, care de-a lungul vremii a erupt de multe ori. Chiar și despre Santorini se spune că ar fi apărut dintr-un crater. Undeva, în spate, muntele vulcanic își profilează amenințătoare statură de colos.
Plaja neagră de la Kamara este o amintire întunecată.
Vulcanii!
În clasa a IX-a, lecțiile de geografică fizică ale domnișoarei Lupescu erau povesti cu multe necunoscute.
Încercam să văd cu ochii minții ascunzișurile pământului:Orizaba. Popokatepetl și câte alte nume, fără să le asociez cu teama, poate doar cu un fel de magie.
Au trecut anii. Ne fură vraja mării. Și albastrul nesfârșit al cerului. Și atâtea frumuseți ale Terrei.
Timpul șterge spaimele. Sau doar le acoperă.
În adâncuri, clocotește focul.
Pământul își continuă mișcarea.
Clipa are multe chei.😘