departe, dar mereu aproape cu sufletul

 povești adevărate pentru prieteni.

În satele de câmpie, în primii ani  de după

colectivizarea  forțată a proprietății  țărănești, urmașa ”întovărășirii”,  sursa  de trai a  gospodarilor deposedați de pământuri, de  animale  și de unelte agricole, era  cultura tutunului.

  Mă întreb:câți neobosiți fumători vor fi știind câtă migală înseamnă  cultura  acestei plante?

De cu primăvară, semințe mici, negre se semănau pe răzoare  foarte atent pregătite, îngrășate  natural.     

Omul și familia lui își doreau o  primăvară lipsită de  vânturi și brumă, pentru ca semințele să încolțească și să crească  sănătoase.

  Răzorul se uda zilnic.

  Ce bucurie,când plăntuțele creșteau viguroase!

Se piguleau, în parte, cu mare atenție, și se plantau în câmp, pe loturi  bine îngrijite și ele.;niciun bulgăraș, nicio buruiană.

Îmi vin în minte  niște nopți dintr-o vară-  nu mai știu dacă erau multe sau puține .

Somnoroasă, tolănită în jilț de norișori, luna se uită în jos  prin ochelarii ei  fără lentilă.

Au trecut doar trei ore după miezul nopții.Treziți și ei în cântec de cocoși, câțiva câini își încearcă hămăitul răgușit. Satul freamătă. De prin curți,mogâldețe în grup ies în ulițe.

Femei de toate vârstele, copii mai  măricei, toitani, cum le zicea maica Fănica, își freacă ochii peste care au aruncat în grabă un pumn de apă rece din fântână. De voie de nevoie, se adaugă grupului. O vreme, până la capătul satului, merg  laolaltă, apoi, puțini câte puțini se îndreaptă către loturile lor.

 Se culege tutunul.Pe rouă. 
Frunzele mari, coapte trosnesc sub  degetele grăbite.Munca se împarte:culegătorii așază frunzele în teancuri potrivit de mari printre rândurile care au fost prășite de câteva ori. Cineva  face pachete mai mari, vine altcineva și  pune frunză lângă frunză, la capătul locului. În cleată.

Câmpul este un furnicar. Undeva, în zăvoi, păsările își încep și ele zarva, se îngână ziua  cu noaptea, lucrătorii zoresc, nu trebuie să-i apuce  răsăritul soarelui  cu tutunul copt pe fir, nici printre rânduri.

 Smoala de pe frunze se adună în cocoloașe negre, se lipește de mâini, de haine, în păr.

Să fi trecut  vreo vreo patru ceasuri de muncă. Se aud primele căruțe. Ordonat, frunzele de tutun se stivuiesc în rânduri, acasă, aceleași mâini îndemânatice  îl vor rândui la umbră, pentru înșirat.

Se cam sare peste micul dejun. Pregătit de cu seară, prânzul  se încheie cu porumb fiert, și,dacă cineva are timp, coace  câte unul pentru fiecare.

La înșirat, participă multă lume: rude, vecine, prietene ale gazdei.
 Se face clacă, așa cum va fi și la păpușit.

Înșiratul nu este deloc ușor: fiecare  frunză se trece  printr-o undrea, la capătul căreia, pe o sfoară de cânepă sau de trestie, alunecă,ordonat, una după alta, foile. Se fac întreceri, premii nu se oferă, se recunoaște, fără comentarii, o mândrie anume.

Mere dulci, pere  văratice, pepeni verzi și galbeni sunt gustarea de amiază.

Bărbații au pregătit  gherghefurile, le-au revăzut pe cele vechi. În fiecare curte, pe niște construcții  de lemn,  dreptunghiulare, ușor  de deplasat, șirurile  se pun la uscat.
 Tutunul nu se expune la soare puternic, se ferește  de ploaie și de vânt, pentru ca frunzele să nu se păteze.
 În magazii mari,  gherghefurile se odihnesc noapte de noapte, până când toate se usucă, fără a se sfărâma.

În câmp, firul se înalță, înflorește, mâini harnice îl copilesc, rup florile, pentru ca perioada de vegetație să continuie cât mai mult.

 Pe la sfârșitul lui august, în cele mai  harnice familii,șirurile de foi roșcate se strâng în mototoale.  Se depozitează atent, agățate de grinzile  grajdurilor.

 Din firele cele mai sănătoase, se păstrează  sămânța pentru  anul următor.

Se apropie decembrie, ninge  mult,în case  este cald, rudele toate, cu schimbul, vecine și cunoștințe, toitanii, întorși de școală, păpușesc.

Frunzele se împăturesc grijuliu pe genunchi, într-o succesiune specială- o păpușă foșnitoare. Miros aspru,  strănut, te mai ustură ochii, se mai înăspresc degetele, poate  că se mai îmbufnează câte un copil, se spun glume, se răspândesc vești, se aprind lămpile, ce gustoasă este cina,se scot gutui fierbinți din cuptorul sobei, prinse  doar cu două degete.

Zi de zi, bărbații ordonează păpușile  în forme de lemn, prinse în cuie și sfori. Și când ultimele  au fost prinse în paralelipipedul alb, căruțele pleacă spre centrul de recoltare.

 Lumea stă la rând, specialiștii verifică teanc cu teanc,  tutunul primește calificative și,în funcție de  categoria pe care o merită, se vor acorda plățile.

La capătul  muncii de aproape un an, o familie de oameni gospodari primește câteva mii de lei. Se plătesc  impozite, se cumpără haine pentru toți, mai ales, pentru copii și  pentru mame, se fac și economii  pentru  taxele copiilor care vor merge la liceu.

Trei luni fără miros de tutun în curte!
 și-n casă!

Doar fumătorii  nu-și uită obiceiul. 
Tata fuma „Naționale „, mai apoi ”Mărășești„. Ce figură a  făcut  când i-am dus un „Kent„, primit  nici eu nu mai știu cu ce ocazie...
Moș Nicolae, vecinul nostru, avea pipă: îi umplea gura  cu  tutun tocat mărunt, ales  de cu toamnă, uscat pe marginea sobei.

Bibi, o vecină scundă și grasă, trăgea, pe furiș, câte o țigară, pe care  o răsucea, bărbătește, în foaie de ziar.

Tutunul!

În lunca Argeșului, pe vremea  când învățam eu predicatul nominal și teorema lui Pitagora, era singura sursă  sigură de venituri a fiecărei  familii din  comunitatea pe care astăzi  o regăsesc  doar în suflet.

O lume frumoasă,  harnică și bună, în care  văicărelile  erau înăbușite.

nu știu dacă

 am fost „fata tatei„.ce știu sigur este  că în prezența lui  totdeauna m-am simțit ocrotită, cum niciodată de atunci nu mi-a  mai fost dat  să mă aflu.

povești adevărate pentru prieteni

Cu mine a fost un tată extrem de exigent.

 În lumea satului  copilăriei și adolescenței  mele, onoarea era  cea mai de preț comoară. Nu  voi repeta  cuvintele pe care mi le-a spus pe la 15 ani, pentru că, dacă ar fi să le compar cu felul în care se educă fetele astăzi, tata ar părea  un sadic.

  Cred  că toți tații acelor ani le cereau fiicelor lor onoare.

Deși tremuram când  ochii lui albaștri se  făceau cenușii, l-am fentat serios, într-o seară de vară. Mereu am  simțit că că mama a știut să acopere, în vreun fel absența mea.  Împreună cu alți tineri, studenți și elevi de liceu serioși, băieți și fete, am  mers cu bicicletele  într-un sat  situat  cam la  vreo 8 km de  noi. Uliești.

 La  un ceai dansant într-o- curte  mare, luminată ca ziua!

Nu a  fost prea duios  cu mine, m-a și bătut de două ori.Poate că ar fi trebuit să zic  că  doar m-a pedepsit, însă pedeapsa  

a  fost dură.

Prima oară  pe la  5 ani. Atunci i-am spus  unei rude apropiate  a lui că minte. Chiar mințea.

  Tata  a luat vorbele mele  drept obrăznicie.

  A  doua oară, s-a întâmplat într-un moment absolut special  pentru mine, tocmai fusesem admisă în liceu.

 Erau vremuri grele:ni se luaseră pământul, pentru care  tata renunțase la serviciul lui din București,caii, uneltele agricole.

 Liceul însemna o cheltuială serioasă pentru o familie dintr-un sat colectivizat.

  S-a întâmplat ca în ziua aceea să rămân  fără un pulover roșu nou, din cașmir,cumpărat de tata, pentru  Paști.

 116 sau 118 lei. 

Erau bani serioși atunci.

  I-l încredințasem  unei consătence, cât  să intru în sala  Miliției, pentru a primi  primul  meu buletin de identitate.

 La ieșire, femeia dispăruse și, cu ea, și frumosul meu pulover. 

Când am coborât din autobuzul cu care mă întorceam acasă de la Titu, mândră că sunt  elevă de liceu,am mers direct la ea acasă. După ce am strigat  de multe ori la poartă, a ieșit și mi-a spus  că îl lăsase pe  bancă, în fața  Miliției.

 Ca o paranteză, după vreo doi ani, la nunta unei rude, femeia  purta puloverul meu, vopsit  în negru....

 Nu am putut ascunde adevărul în fața părinților.

 Mama  nu a spus  nimic.

  Tata m-a pedepsit.

L-am iertat  târziu, de uitat, iată, nu am uitat ... în gestul lui  era, cred, toată revolta, nu împotriva mea, o copilă de  14 ani, era ura împotriva  cuiva  nevăzut care făcuse din el  un om revoltat.

Urma să merg la liceu. 

Asta însemna  multe cheltuieli:plata  internatului, uniformă, manuale,caiete, costum pentru sport și câte altele.

Cred, mereu am crezut, că în gestul acela  al lui era disperarea unui om încolțit, care și-a  aruncat revolta asupra celei mai inofensive ființe. fiica lui, admisă în liceu cu note  mari.

 

  În  gimnaziu, de la el am învățat, ”cu aplicație” pe  bucăți mari de lemn, din curte, toate suprafețele, toate volumele  corpurilor geometrice.

  Și rezolvarea exercițiilor cu regulile de „trei simplă „și „trei compusă”,  tot de el le-am deprins.

 Tata a fost primul  bărbat care m-a dus  la restaurant. Eram în clasa a  X-a. 

„Restaurantul Gării” din orășelul  în care 4 ani am fost elevă de liceu.   

Tata iubea  pământul  și pomii din livadă.Și caii lui frumoși. Și țigările”Mărășești. Fuma înrăit, iar în câte o seară,  spre deznădejdea mamei, mai fugea la  câte un joc de cărți, pe  bani, cu prietenii.

În fiecare  toamnă,  tata  pregătea  pastramă  de  oaie,era nu doar  bucuria lui, era  grija  pentru noi,

Povestea rar, dar povestea  frumos, de la el știu  legendele  despre  numelor  multor sate  vecin. Corbii Mari, Corbii Ciungi, Vadu- Stanchii, Obislav.

Despre armată  povestea în serile de iarnă  cu  doi prieteni. Mereu  voi regreta  că  nu i-am cerut să-mi povestească  amănunțit  despre acea perioadă   grea din viața lui.

Știa multe  cuvinte rusești, pe care le învățase în prizonierat,  le-am reținut și eu de la el, înainte de a le fi auzit la școală.

  Cânta la muzicuță romanțe și cântece populare, cuvintele  ni le  cânta mama” Zărzărea, zărzărea, Zărzărică-i mândra mea, Pe la poarta mândrei mele  Gheorghită trecea...„ o ducea pe mama la petreceri, dansau.

Asta știu de  la mama lui, maica  Fănica.

  Mă trezeam noaptea, la întoarcerea lor de la  vreo nuntă., știind că într-o batistă se  ascundeau  bunătăți pentru  mine  și pentru fratele meu..o bucățică de cozonac, o feliuță de  salam, câteva  măsline.  

Mai târziu, îmi plăcea  să-i aud povestind despre asta.

 După ce am pierdut-o pe  mama, tata s-a îmbolnăvit  grav. Simțeam că  nu vrea  să mai trăiască

În câteva luni, nu mă mai recunoștea, încurca  nume  și persoane.

S-a stins simplu.

Avea  doar 61 de ani.

 Era 20 iulie 1980.

Ziua Sfântului Ilie.

aroganța, ca o muzică absurdă

povești adevărate pentru prieteni

 Trecusem examenul pentru gradul  al doilea cu bine( verificarea dura doi ani: mai multe  inspecții la ore, urmate  de probe scrise și orale, la specialitate, pedagogie/ metodică, socialism, la Universitatea București ), așa că,după afișarea  rezultatelor, mi-am cumpărat o rochie plisată- pătrățele alb/ negru-prinsă într-o curelușă roșie.  

Am adăugat și o pereche pantofi.

Roșii!

Cu toc înalt, bineînțeles

Era iunie, aproape de vacanță.

Ca de obicei, mergeam pe jos de acasă, la școală, îmbrăcată cu rochia  preferată și,normal, cu 

În curtea școlii, mi-am dat seama că un toc stă să cadă: obosise, probabil , de atâta grabă.

Suna  de intrare.

Am  căutat și am și găsit o piatră, am încercat să repar  necazul, dar  pantoful se încăpățâna.  

M-am dus, într-un picior, la atelierul școlii, și l-am rugat pe unul dintre maiștri să mă ajute.

Omul a fost înțelegător, a făcut reparația,cu ce  a  avut la îndemână;treaba a durat cam vreo 10 minute.

Am intrat ca vijelia în cancelarie, am înșfăcat catalogul și am fugit pe scări, până la etajul al doilea, unde aveam „dirigenție„, uitând  de puterea precară a pantofului meu . În clasă era liniște perfectă ( mi-am zis în sine că elevii mei, drăguții, or fi aflat pățania și  s-au gândit  să mă  răsplătească, fiind foarte cuminți).

În câteva cuvinte, m-am scuzat pentru întârziere,  jenată fiind, probabil că am spus ceva despre incidentul cu pantoful.

Am scris titlul lecției pe tablă.

” Eminescu și Creangă,doi buni prieteni„, adăugând, cu linioară, planul pentru discuție.

Prea liniștiți erau copiii mei!

Dădeau răspunsuri, nu  neapărat în doi peri, dar  păreau cam reținuți.  

Când am ajuns la „Eminescu- revizor școlar„, ca la  comandă, toți și-au întors capetele către ultima  bancă, rândul dinspre ușă.

Aplecat asupra caietul său de observații,  parcă fără să mai prididească cu însemnările, directorul-adjunct( prefer  să nu-i spun specialitatea) scria și tot scria. 

Am trecut- nici până astăzi nu știu cum-peste momentul penibil- mi-am făcut lecția așa  cum făceam de obicei.

La discuție, în cabinetul lui, nici eu, nici el nu am  comentat, în vreun fel, întârzierea mea de la oră.

A ținut să sublinieze că am ”furat 10 minute"foarte importante din oră, adică exact informarea politică.

Da.  

În vremea aceea, lecția de dirigenție începea, obligatoriu, cu sublinierea marilor rezultate obținute de partid și de  conducătorul lui.

De la  ora aceea cu pantoful meu  neascultător,  au trecut  mulți ani.  

 Nu am uitat  nimic, cum, mai ales, nu am uitat  trufia acelui domn ( tovarăș, pe atunci), care, când întocmea orarul  claselor  de  gimnaziu, pe  un carton mare  cât   tabla  din cancelarie,  nu uita să  folosească, pentru separarea clară a două categorii de profesori: titulari și  suplinitori( unii dintre ei, licențiați bine pregătiți  profesional, bătuții de soartă ai acelor  vremuri, din cine știe  câte motive), culori diferite.

 Logic,nu știu la  ce folosea  treaba asta.

Sufletește, moral, cum să-i zic, era ceva extrem de dureros, ca să  nu spun discriminator.

Nu i-am spus  niciodată părerea  mea. Nici altcineva  nu cred  că îi va  fi spus.

Ne-am revăzut  după două decenii.  La un fel de sărbătorire a școlii.  Anii  s-au așternut, cum au vrut ei...

 Vizibil  foarte  îmbătrânită, ființa ușor speriată de lângă mine își tot  căuta, prin buzunare,  fițuica de  pe care  laudele  fostului  tovarăș conducător  de unitate  școlară, înșirate, așteptau cuminți să fie prezentate ascultătorilor.

între oglinzi paralele

 povești adevărate pentru prieteni

A simți aroma proaspătă de franzelă era, pe atunci, visul oricărui copil, ajuns din cine știe ce motive, la spitalul „ Grigore Alexandrescu„ din capitală.
Doamnele și domnii în alb se purtau atât de frumos!

Uitasem de spaima înțepăturilor!
Mă adusese tata, de mână, la primele ore ale dimineții, după ce noaptea îmi speriasem părinții cu țipetele mele, din cauza unor dureri despre care nu știam să povestesc prea multe.
Operația de apendicită despre care se vorbea în jurul meu, mai mult pe semne, ca să nu mă tem și mai tare, avea să fie, brusc, peste mulți ani . 
Tot în urma unor dureri seci.
Am rămas în spital vreo câteva zile, pentru analize, un medic era consăteanul nostru.
Zi de zi, mă vizita mătușa mea, sora cea mică a tatei. 
Lucra într-o librărie mare.Păstrez amintirea primelor cărți, pe care mi le-a adus atunci, învelite în hârtie foșnitoare, subțire, roz”Nuielușa de alun” și ”Palatul de cleștar”.
Mă doare că le-am rătăcit, am în minte doar paginile înalte, scrisul frumos, ilustratele colorate.
Citeam cu voce tare.
Se adunau în patul meu alte două fetițe, rețin numele întreg al uneia, Nela Coporan și prenumele ceilalte. Valerica.
 Am corespondat ani mulți. 
Când, după vreo douăzeci de ani, am cumpărat ”Dacia”, le-am căutat în orașelul lor, Drăgănești- Vlașca, fără succes.

La cei 92 de ani cât numără, mătușa mea este frumoasă și acum.
Un alt fel de frumusețe, blândă, așezată descoperi pe chipul 
și în starea ei.
Tot cochetă, deși se mișcă mai greu.Nu-i plac culorile sobre, ea este un pastel cuminte, peste care vremea se ferește, cumva, să-și sape urme adânci. 
Atunci avea păr lung, purta costum- taior , ca turnat pe ea, bluză de mătase moale, pantofi cu tocuri înalte.
Mă mândream că domnul doctor, cât era el de doctor, se roșea când o găsea lângă patul meu.
Când m-a luat de la spital, m-a dus în cămăruța ei îngustă din ”Piața Romană”, cu două ferestre mici, la nivelul străzii.
Dinăuntru,vedeam mersul grăbit al trecătorilor.
Am pândit-o până când a plecat la serviciu și i-am probat toate rochiile.
Și pantofii.
Cocoțată pe masa cam șubredă, înghesuită într-un colț al camerei, oglindă fiindu-mi geamul de deasupra patului.

Ne vedem cam rar. 

Într-o seară, când am mers doar noi două la ”Național” , am rugat-o să plecăm mai devreme de acasă.
 Voiam să revăd fereastra, prin care, cândva, universul meu era inocența clipei.

Cineva o zidise...