luni, 14 septembrie 2020

peste amintiri, pandemia...

Parfum de toamnă blândă, la Târgu Titului!

sunt ani de atunci...
într-o zi ca asta

Ca un fel de motto: „a-ți ucide visul este ca și cum ți-ai strivi sufletul.”
În noaptea de dinaintea zilei de târg- Ziua Crucii-lumea era în fierbere mare. Cred că în toate satele de pe valea Argeșului se întâmpla cam la fel.Puțini dormeau.
Când luna încă nu plecase la culcare, căruțe gătite de sărbătoare, trase de cai ageri și puternici, cu funde roșii împletite în coamă, zburând, nu alta, făcând să tresalte clopoțeii în salbă, părăseau curțile, încadrându-se din mers într-un drum al bucuriei nespuse.
Cuverturi frumoase acopereau cele două rânduri de leagăne bine fixate de cu seară în căruța înțesată: fiecare aduna din gospodărie tot ce se putea vinde la un preț bun: legume și fructe, nuci, mături, cojoace și ștergare, pastramă și must, pânză țesută la război.
Era tristețe mare să nu ajungi la târg: fetele nemăritate aveau rochii noi, flăcăii își lustruiau pantofii cumpărați din economii serioase, strălucea în soare părul uns din belșug cu ulei de nucă.
Spectacol mare, ca-ntr-o poveste! circ cu dresură de șerpi, cai și căței, bărci zburând în marele cerc de iureș sălbatic, norocul în biletul păsării verzi, „ciocu cu norocu„ rățuște cu pene roșii și puf din belșug, agrafe, oglinzi, păpuși cu rochițe încrețite, muzicuțe și pești fără solzi, curelușe de plastic, batiste cu flori într-un colț.
Atenție mare la iuțile fuste prea largi, cu bani adunați în cozi nespălate, mereu pricepute să-ți ghicească norocul.
Turtă dulce în căsuțe și flori, poșete de iască, străchini de lut, acadele și flori de hârtie, grătare, fum, praf, muzică, voci, bucurii, amiază cu soare, rude, prieteni, vârstele toate, luciri în priviri, bucuria zilei, mers țesut fără spaime.
Departe, mereu tot aproape...

joi, 10 septembrie 2020

Un concert altfel, la Filarmonica Pitești!



„Arta dăruiește aripi!”,

Victor Hugo
De două ori, în viață, am purtat mască ”artistică”, întâia oară, în liceu, la un fel de bal mascat, când, interpretând-o pe Isolda, a trebuit să fiu descoperită de către partenerul meu, Tristan.
Prea multe amintiri nu am din acea seară. în jurnalul din anii de liceu, am păstrat doar inimioara.
A doua oară, s-a întâmplat, la Londra, într-o excursie. Se apropia începerea anului școlar britanic și copii de toate vârstele împânziseră spațiul din jurul castelului, unde artiști profesioniști interpretau roluri celebre din istoria englezească. Elevii erau invitați să „trăiască” istoria pe loc. Purtând măști.
Aveau voie și adulții să se implice.
Am cumparat o mască și , pentru o vreme, am fost ducesă.
Din martie, cred că nu greșesc, masca nu mai este deloc un obiect purtat doar de amorul artei.
Astă seară, după niște luni bune, am fost la concertul Filarmonicii, cu mască.
Nu doar eu, toată lumea prezentă în sală.
Și, bineînțeles, artiștii.
Am urmărit cu bucurie copilărească evoluția
Orchestrei Simfonice a Filarmonicii,dirijor, maestrul Tiberiu Oprea, concert/ maestru, Mădălin Sandu, invitată, mezzosoprana, Maria Miron.
Ce voce, ce prezență!
În câteva rânduri, am privit sala ; mai puțină lume, fețe ascunse. Bucuria se intuiește, nu se poate citi pe fețe.
S-a schimbat viața, sigur toate se schimbă într-un timp.
Masca a devenit un articol mai important decât oricare altul, un articol care a pus stăpânire pe oricare dintre noi, devenindu-ne stăpână. Într-un fel, s-a învestit cu dreptul de a respinge orice apropiere.
Cu toate acestea, seara asta a primit strălucirea muzicii!
Artiștii s-au întrecut pe ei înșiși, rupându-ne de asperitatea unei realități încrâncenate.
A fost o seară frumoasă, așa cum doar muzica izvorâtă din suflet o poate crea.
Piese frumoase, interpretare încărcată de bucurie, muncă, talent, dăruire!
Ernesto de Curtis – Non ti scordar di me și Torna surriento , *** - Cielito Lindo, Augustin Lara – Granada, Jolt Kerestely – Copacul, Vicenzo de Crescenzo – Rondine al nido, Pietro Mascagni – Ave Maria, Bedrich Smetana – Dans din Mireasa vândută, Jeronomi Gimenez – Intermezzo din La boda de Luis Alonso, Josef Strauss – Plappermaulchen, Jules Massenet – Suita de balet Cidul (selecțiuni), Manuel de Falla – Dansul focului din Amorul vrăjitor și Antonin Dvořák – Dans slav în sol minor, nr. 8, Furiant.

Mulțumiri și felicitări, Filarmonica Pitești!💓
Într-o lume  anormală, faceți să vibreze sufletul celui care vine la C concert!💓

joi, 3 septembrie 2020

o verighetă neagră, de aramă,


un târnăcop, un degetar, o ramă..”


  Poemul poate fi considerat obositor, numără atâtea strofe...
  Îl știu din  gimnaziu, era în manualul nostru.   La vremea aceea,  îl știam aproape în întregime  pe de rost.
 Câtă durere...
 I-am înțeles  cu greu  mesajul,  nu știu dacă profesorul nostru,  Domnul  Gheorghe  Fulga, ne  va fi  dat  multe detalii, ce știu este că am rămas  cu  o mare admirație pentru  Eugen Jebeleanu, cu a cărui ”Elegie pentru floarea secerată”, m-am întâlnit în liceu.
S-a întâmplat ca, în  1987, să  merg într-o excursie în  Cehoslovacia, prima și ultima, de altfel, înainte  de  89.
  În drumul   dintre  Praga și Karlovy Vary, am zărit, din mersul autocarului, o plăcuță: Lidice”.
  Mi-au revenit în minte  strofe din  poemul învățat în   gimnaziu.  I-am sugerat  organizatorului excursiei, era un ceh stabilit  în Pitești,  să ne oprim.
   A tăcut.  Nici la întoarcerea în Praga nu a fost mai vorbăreț.
  Au trecut anii,  în biblioteca mea s-au adunat multe cărți, astăzi am căutat  volumul  lui  Eugen Jebeleanu, nu l-am găsit, o să dau într-o zi peste el.
 Noroc cu  google!
  Fă-ți un pic de timp și citește, poate  cauți și afli   explicația  ultimelor versuri.
”.Ningea mereu. Dar – ţi-aminteşti, Ioane?
Pe câmp eram nu trei, ci milioane!„

  Ce crudă ființă poate fi omul...

„ – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
... Spre călăuz priveam nedumerit.
– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost...
...L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul şi de-a latul.”

 DE CE?
 ”Lidice”, Eugen Jebeleanu


Îţi aminteşti, Ioane? Era iarnă.
Zăpada încăpuse-ncet să cearnă
tremurătoare, în întreg văzduhul,
fulgi uriaşi, legănători, ca puful.

Lăsasem Praga-n urmă -n dimineaţa,
cu turlele topindu-se în ceaţă.
Tăia maşina câmpu -ntins ca tava.
Sclipi la dreapta Morawska Ostrava.

Spre Lidice goneam. Nu întrebam
nimic niciunul. Ne uitam pe geam
cum rând pe rând zburau în urma noastră
cîte un sat, câte o pădure-albastră.

Războiul se sfârsise. Unde ieri
călcase tancul, azi treceau mineri
şi, peste codrii destrămaţi, domoale
suiau păduri de fumuri, din furnale.

Goneam spre Lidice, când, fără veste,
maşina străbătu șoseaua, peste
zăpezile zburătăcite-n stol,
trecu pe câmp, făcu un scurt ocol

şi se opri. – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
... Spre călăuz priveam nedumerit.

– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost...
...L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul şi de-a latul.

Privirăm până-n zare amândoi:
ţesea ninsoarea, harnic, pânze moi.
Pustietate. Corbi. Pomi arşi. Şi vîntul.
Sub noi, un sat întreg şi-avea mormîntul.

Şi-n tot acest pustiu, un mic muzeu.
Întrarăm toţi: tu, cehul şi-apoi eu.
– Ce-a mai rămas e ceea ce se vede!
Ne aplecarăm muţi către perete.

Sub sticlă, -ntr-o cutie adunate,
un pumn de lucruri mici, carbonizate:
un toc, un ban, o zgardă ruginită,
un fluier sfărâmat de dinamită.

o clanţă, nişte ochelari betegi,
de sârmă, pentru ochii de moşnegi,
o verighetă neagră, de aramă,
un târnăcop, un degetar, o ramă...

Şi, într-un colţ, sub sticlă, lîngă uşă,
două patine mici şi o păpuşă...
Vârâsem unghiile-n carne adânc...
Lacrimi veneau – dar nu voiam să plâng.

Ningea. Voiam să ies. Priveam spre tine.
Dar mă ţineau micuţele patine.
Ningea. Patinele... ce-ar mai sclipi,
De-ar fi, ca altădată, -n sat copii!

Privirăm călăuzul. Nu plangea.
Mâna-i, arzând, pe-a noastră o strângea:
- Tovarăşi... N-am mai spus niciun cuvânt.
Un zid eram toţi trei şi, peste vînt,

peste zăpezi, peste pustietate,
suiau din ura noastră ziduri late,
neînvinse ziduri, mari pereţi de ură,
crescând din noi ca o semănătură,

şi înfrăţite cu-alte ziduri dese
din ura lumii – rodnică – purcese.
Ca nişte fierăstraie mari de piatră
tăiau văzduhul, înălțându-se vatră

mai vie decât satele distruse
din Lidice-n pământurile ruse.
Cât munţii lumii, zidurile grele
Luceau sub geana roşiei noastre stele.

Şi-am pus de strajă ura, să vegheze
Din colţi de cremeni, sus, pe metereze.

Ningea mereu. Dar – ți amintești, Ioane?
Pe cîmp eram nu trei, ci milioane!„

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lidice

luni, 31 august 2020

de ziua LIMBII ROMÂNE

”Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.„
Timpul nu prea are răbdare. Înconvoiat sau repezit, își duce povara cum găsește de cuviință, că doar nu-l trage cineva la răspundere.
Pe câmpuri, în locul unde pe la sfârșitul primăverii se adunau în salbe purpurii macii, țâșnind printre bolovavi și pietre, au năvălit ciulinii, ca altădată cei din Bărăganul lui Panait Istrati.
În cârduri de cocori și-n zvon de frunze rotate,august se retrage cuminte în vechea lui băncuță.
Slănina și mălaiul, materiile prime potrivite pentru a se unge școlile,ca-n vechiul proverb, sunt tot mai scumpe.
Mascată, școala își chinuiește mersul, elevii, de asemenea. Mulți ar vrea ca învățarea să se facă din dormitorul dotat cu laptop, fursecuri, cafea, țigări.
Profesorul învață din toate, că asta îi este menirea: SĂ ÎNVEȚE!
Toată viața.
Brazda lui se numește LIMBA ROMÂNĂ.
La mulți ani, ție, frumoasă unică Doamnă!
”Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.”
Gheorghe Sion

vineri, 21 august 2020

laolaltă , astăzi și ieri

Pânza de iederă i-a cucerit fațada dinspre stradă. Puțin câte puțin. Ca barba nerasă a unui bărbat. Tulpinile lungi s-au sucit, s-au răsucit deasupra celorlalte ferestre, ocolind ușa din lemn masiv, cu impletituri fine, cenușii. Un colț de perdea obosită și câteva ghivece, în care violetele ți-au stins culoarea, amintesc de o mâna grijulie.
În curte, printre pietre stinghere, picotesc fire de iarbă O coțofană își poartâ penajul nou-nouț , incolo si-ncoace.
Casa pare incremenită. Într-un timp numai al ei. Doar iedera își duce drumul.
Cândva, vor fi trecut pe aici niște fete. Două. Frumoase. Elegante.
Mergeau la bal.
În stradă le aștepta o trăsură. Și ei.
Sau doar un vizitiu.
Dincolo de perdele or fi răsunat glasuri. Bunici, nepoți, botezuri, colinde, rochii, sărbători, jucării, lecții, ziare, un baston, lacrimi, ochelari, pălării, râsete, zile și nopți..
Cine știe?
Pereții tac.
Poarta este închisă.
De partea cealaltă a străzii, pe un povârniș, altă casă. Ce- a mai rămas din ea. Ziduri groase, cojite. Ploile și zăpezile au rupt bucăți mari.
Tristă, bătrână și obosită, privește , nepăsătoare, strada.
Prin orbite întunecate.
Jur-imprejur, mărăcini și tufișuri.
Două cuiburi de păsări in salcamii din spate.
Timpul curge.
Mereu leneș.
Două case.
Un car de povești.