marți, 5 martie 2024

dragi mărțișoare

💓   Ne-am regăsit după niște ani, de la terminarea liceului.

luni, 12 februarie 2024

”Limpede

 nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut  cu ochii.

Antoine de Saint-Exupery
povești pentru prieteni💓

Ce se  vede ar trebui să fie un iepuraș, jucăria preferată a  nepoțelei mele.  Prin atâtea locuri a umblat sărăcuțul de el, atâtea  băi a făcut, că urechiușele și lăbuțele i s-au șifonat rău de tot.
 Oricum ar fi, ea îl iubește  și nu se desparte de el nici în somn. 
Văzându-i mereu împreună, m-am gândit la  mine, copila de odinioară... 

Picioare moi, fără degete, fără pantofiori.
Nici nu  se putea altfel:doi săculeți alungiți de pânză galben-roșcată, umpluți cu rumeguș.
Mâinile, două picioare mai scurte.
Am descoperit-o în pachețelul pe care tata l-a primit pentru mine  de Crăciun.
Din bucata roz de marchizet, prietena  bunicii, tanti Niculina,  a croit două rochițe, una pentru mine, cu plătcuță, cealaltă, în clini, pentru păpușă.
Părul de ațe roșii, înnodate la capete, i l-am împletit, cum m-am priceput eu mai bine, în două codițe firave.
Mama i-a vopsit buzele și obrajii de mucava. 
Îmi plăcea. Noi două ne petreceam mult timp împreună. Aveam totuși o problemă:oricât m-am străduit,cu niciun chip  n-am reușit s-o conving să stea  cumva în picioare.
Nici rezemată în coșulețul din care măicuța, de voie, de nevoie, își mutase ghemele ei de fire colorate, nici  pe masă, nici pe prag, nicăieri.
Într-o zi, după ce am tot chinuit-o să se așeze, m-am supărat rău.
O loveam cu nuielușa și plângeam, nu înțelegeam cum poate fi atât de încăpățânată. 
Aveam patru ani.
În toamnă, maica, bunica dinspre tata, m-a dus la bâlci. Ne-am oprit în fața unei mașinării.
Un bărbat cu mustață răsucită învârtea o scândurică înțepată din loc în loc de  niște cârlige, pe care erau agățate, la întâmplare, tot felul de  lucrușoare: agrafe, rățuște,chei, peștișori, oglinzi, panglici.
Bunica mi-a cumpărat un bilet. Am învârtit scândura.Și când ea s-a oprit, cu mișcări de domnișoară, aplecându-se în stânga și în dreapta, mi-a zâmbit cea mai frumoasă păpușă:rochiță roșie plisată, pantofiori negri cu baretă, bucle aurii, de sub care zâmbeau niște ochi mari de tăciune.
Zile și seri mi-a bucurat jocul cu tăcerea ei duioasă, chiar și când după niște ani și-a pierdut o mână, iar mai târziu, când eu deja mergeam la școală, i s-au desprins pe rând  piciorușele subțiri de balerină.
Astăzi, pentru o clipă, din nu știu ce  ungher de suflet, în pași fragili de luminițe, a tresărit sfioasă  imaginea păpușii dansând pe scândurica bâlciului de toamnă.

luni, 29 ianuarie 2024

despre sufletul cărților


 Ianuarie își risipește incertitudinea ultimelor zile.

Mi-a plăcut luna asta, pentru că am citit trei cărți speciale.
Mai întâi” Refugiul timpului„,de
Gheorghi Gospodinov, o carte bulgărească, în format electronic. O carte stranie, mult apreciată de criticii care au și premiat-o.

”Ce se întâmplă cu omul cand îi dispar amintirie”?
Romanul devine o clinică a trecutului, în care sunt tratați suferinzii de Alzheimer, nu oricum, ci prin conectarea lor la întreaga epocă trecută, ștearsă de tăvălugul necruțător al uitării, camerele lor reconstituind integral atmosfera în care personajele căzute în amnezie au trăit vremuri intense.
Încăperile reunesc fidel complexitatea anilor pierduți: străzi, parcuri, mobilă, modă, parfumuri, mâncăruri, nasturi, muzică, servicii, presă.
Un roman paradoxal, aș zice, care, printr-un condei inspirat,” tratează„într-un fel unic uitarea, dușman care cotropește memoria umană, până în cele mai tainice colțișoare.

A doua carte, după care s-a și turnat un film răsplătit cu Oscar,”Nu există țară pentru bătrâni”, de McCarthy, adună în paginile ei niște personaje care nu au nicio șansă de a ajunge la bătrânețe.pentru că războiul, drogurile, violența, crimele, jalea și teroarea distrug tot în Vestul sălbatic.
După o viață crâncenă,dezamăgit și neputincios în a face schimbări în bine, un șerif demisionează.
”M-am gândit ce m-a făcut să-mi doresc să fiu om al legii. O parte din mine a vrut întotdeauna să conducă.Ba chiar a insistat destul de mult. Voiam ca oamenii să asculte ce am de zis. Da mai era o latură din mine care nu voia decât să scoată pe toată lumea la liman.Dacă am încercat să-mi cultiv ceva, latura asta mi-am cultivat-o.
Părerea mea este că că suntem toți prost pregătiți pentru ce va să vină și nu-mi pasă în ce formă vine.
Și indiferent ce vine, eu cre(d) că n-o să aibă destulă putere să ne susțină...”

Cea de-a treia carte, pe care tocmai am terminat-o de citit”,O viață amânată - Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz„ de Dita Kraus, este ceva dincolo de ce ți-ai putea imagina că știi despre cea mai tragică epocă o omenirii, Holocaustul.
”Limbajul omenesc nu poate descrie ce s-a întâmplat la Auschwitz. Amploarea acelor experienţe oribile ar avea nevoie de un nou vocabular. Limba pe care o cunosc eu nu are cuvinte pentru a descrie ce simt”- sunt cuvintele uneia dintre supraviețuitoare, care a cunoscut, de la 14 ani, teroarea.Terezin, Auschwitz, Birkenau, Bergen-Belsen sunt locuri în care fetița a cunoscut oroarea și dezumanizarea în cele mai cumplite forme.


La Auschwitz, devenită asistentă în blocul 31 destinat copiilor, este numită „bibliotecara„celei mai mici biblioteci din lume.
Ea păstra ascunse 12 cărți( interzise) riscând o mare pedeapsă: un atlas de geografie, un tratat elementar de geometrie, un dicționar de rusă, Contele de Monte-Cristo de Alexandre Dumas, un roman de Karel Čapek, altul de HG Wells și Noile căi ale terapiei psihanalitice de Sigmund Freud, aceasta era comoara ei.

Nu-ți povestesc conținutul cărții, pentru că trebuie să simți durerea fiecărei pagini- cartea este scrisă nu doar cu sufletul, este ceea ce supraviețuitoarea spune„ am început să înțeleg ce mi s-a întâmplat atunci.
Am simțit această tocire a emoțiilor timp de mulți ani și nu sunt sigură că mi-am revenit vreodată cu totul„.

duminică, 28 ianuarie 2024

ninge cu duioase aduceri- aminte

 Vezi tu, în copilărie, ne dorim să fugă timpul, să fim mari, să ne bucurăm de libertate!

După ce vremea fuge ca nebuna, ne-am dori să ne întoarcem- fie chiar pentru câteva clipe- la o anume vărstă, care ne-a plăcut mai mult.
Mai apoi, conștientizăm că doar în copilărie
a fost, cu adevărat, paradisul!

Și o vrem înapoi...
Pentru toți cei care se uită cu drag în urmă, un gând bun!😘

un vis într-o ulcică
În mers ușor de fluturi albi, imagini dragi se ivesc din margini de gând, foile se întorc una câte una. În căușul amintirii prind contur frânturi de conversații, emoții calde, diverse feluri de a mă conecta la pulsul unei biografii pe care o simt adânc imprimată în mine. Ceva din fata care trăia acolo a rămas la fel, clar, neatins de uitare.

Moș Dumitru, unchi de-al doilea, se
însurase cam târziu, așa că gemenele n-au fost lăsate să meargă la liceu. Au rămas lângă părinți, să le fie sprijin la bătrânețe.

În vacanțe, când venea vorba despre vreo petrecere, mă bucuram de protecția lor garantată.
Au ieșit la horă de Crăciun.Împliniseră 17 ani. Nu era deloc simplu pentru părinții lor să facă față: câte un rând complet de haine pentru fiecare în cele trei zile, alt rând pentru Anul Nou. Identice, că doar erau gemene.
În prima mea vacanță de liceană, mi s-a dat voie să fiu prezentă, doar ca invitată, la pusul oalelor. Ce fericire era pe mine!
Pregătirea a durat vreo câteva zile: din odaia bună au fost scoase toate lucrurile. Să fie loc destul pentru invitați: șase fete și tot atâția flăcăi. Tușa Stela, mama gemenelor, care avea de măritat nu una, ci două fete, cumpărase din toamnă, de la Târgul Titului douăsprezece oale identice, smălțuite, frumos încondeiate în melcișori, frunze și flori. De pe la vecini, rude și apropiați s-au adunat, în mare secret,lucruri mărunte, aparent fără vreo importanță, foarte importante, însă, pentru fetele și flăcăii invitați la întorsul oalelor.
Peste ani, la un curs de folclor, aveam să descopăr ce bogăție de sentimente ale imaginației străbune purta fiecare mărunt obiect ascuns într-o ulcică smălțuită: oglinda este semnul frumuseții, pâinea de casă înseamnă bunătate, creionul este purtător de pricepere la calcule, păhărelul nu era deloc dorit, semnul lui fiind dragostea pentru chefuri cu prietenii, un fir de busuioc te arată drăgăstos, săpunul te laudă că iubești curățenia, dar este și amenințător, niște fire colorate rostesc în graiul lor despre cât de pricepută este fata la cusături/împletituri, dar și cât de complicată este viața cu ale ei drumuri și poteci, cartea zice că o să fii o persoană învățată, grâul este semnul bogăției, un colț de cărămidă sau o piatră ar spune despre priceperea în zidărie, dar și despre bucuria că-ți vei întemeia curând căminul, o sfoară înnodată este însăși viața, nuiaua înseamnă o persoană ironică, chiar agresivă, floarea de ghiveci:cercelușul, mușcata, garofița arată un suflet iubitor, un bulgare de pământ este semnul că te vei însoți cu o persoană înstărită, cărbunele nu prea era dorit, pentru că anunță o persoană smolită la obraz; nici pieptenele, pentru că vei avea parte de cineva antipatic, gunoiul este semnul leneviei, banii înseamnă câștig, o carte de joc te avertizează că viitorul soț ar avea pasiuni nedorite, mătasea de porumb este imaginea cosiței blonde, un fluier era semn bun- dragoste pentru joc și bucurie, un degetar anunță meserii bănoase: cusut, cojocărit, năvădit, țesut croitorie, câteva fire de mătură sunt semn că vei avea parte de o persoană de casă.

Or fi fost chiar mai multe obiecte, asta nu mai știu...
Sub fiecare ulcică, gazda ascunsese, cu grijă, câte trei lucrușoare, sucite de nu mai știu câte ori, ca să nu se iște vorbe.
Să iasă un cât mai fidel portret al celui sau celei cu care te vei însoți.
La miezul nopții, lămpile s-au stins, doar în sobă, focul pâlpâia în jocuri stranii, amăgitoare.
În cerc însuflețit, așteaptă ulcelele. Tăcuți, cu ochii închiși, invitații își culeg norocul, fiecare, devenit o ficțiune, separat parcă de propria-i ființă, își ascultă posibila poveste, fără supărare, doar a venit acolo de bunăvoie...și când ultima ulcică își va fi spus povestea, s-a aprins o lampă, gazda a plecat la culcare, lăsându-i pe tineri să petreacă, până către dimineață, cu gogoși calde, floricele de porumb,vin fiert.
La plecare, fiecare și va lua ulcica.
Să nu-i fugă norocul.
Undeva, în suflet, ninge cu duioase aduceri- aminte.

sâmbătă, 27 ianuarie 2024

liniște albastră

 Învăluită în tăcere solemnă, pădurea pare cuprinsă de un somn iluzoriu. Cu brațe întinse către niciunde, primește vuietul vântului, plesnetul gerului care și-a pierdut zăpada.

Din când în când, ștrengare raze de soare ating vârfuri ațipite.

Ianuarie fuge viclenește...