borangicul, poetică migală aurie

   povești adevărate pentru prieteni

”Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,”Nichita Stănescu.

Nu știu care să fi fost ultima oară, când am citit, scris
cu litere strâmbe, afișul lipit pe vreuna dintre curțile satului

„Primim gogoși de mătase„, alături de hârtia albă, cu decupări circulare...

E mult de atunci.

În satul meu din câmpia Argeșului, toate femeile creșteau viermi de mătase, gândaci, cum le
spunea, fără vreo spaimă, lumea.

N-a fost mic deloc numărul dimineților înrourate, când, supravegheată de ochiul atent al bunicii, înarmată cu un cârlig lung de lemn, atentă să nu-mi scape sacul de pânză albă, agățat de după gât, m-am cocoțat în bătrânul dud din grădină.

Frunza, hrana gândacilor, trebuia să fie mereu proaspătă, crudă, curată.

În fiecare vară, o cameră de lângă bucătărie devenea casa lor, paturi suprapuse, ferestre acoperite,un zumzet neobosit. Erau tare mâncăcioși.

Ca să primească bani buni pe gogoșile perfecte, de culoarea aurului, gospodina muncea toată ziua, uneori le schimba așternuturile chiar și noaptea.

Bunica mea, măicuța, nu vindea toate gogoșile, improvizase ea un fel de mașinărie, nu-mi vin în minte detalii, știu doar că punea gogoșile la topit și scotea din ele un fir subțire, fin, pe care apoi îl țesea la război.

Rezulta o mătase cum nu am mai văzut vreodată,borangicul!

La cinci/șase ani- amândouă eram născute în aceeași zi de iunie, asta aveam să aflu târziu, când măicuța nu mai era, pentru că am pierdut-o chiar în prima mea zi de școală-m-a dus la tanti Niculina lui Iedu, o doamnă delicată, cu ochi de artistă, care mi-a lucrat, cu un fel de vizibilă tandrețe, cea mai frumoasă rochiță la care aș fi visat vreodată.

Borangic auriu, brodat în ajure mici, mânecuță bufantă, fustă creață, prinsă în cordon.

Au fugit în goană anii.

Fotografia cu noi două la Târgul Titului nu mai este...

În fâlfâire de vis, dorul și-a făcut loc undeva într-un colțișor de suflet.

Și cu el, chemarea tainică a borangicului.

câte chei pentru o clipă...

 povești  adevărate pentru prieteni.

Se întâmpla în 2003.

Aveam un aparat de fotografiat vechi, rusesc. Abia știam să-l folosesc. Era prima mea excursie după 1989.

Italia. Pompei figura pe listă, în ultima parte a șederii în peninsulă .

La intrare, este un rodiu cu o coroana împărătească împletită. O mâna invizibilă a împodobit-o cu mii de fructe. L-am văzut abia la ieșire,acum, trebuie să fi ajuns gigant.

Stă de veghe, martor al curgerii vieții, mereu într-un unic, nerepetabil sens.

I-am furat o frunză, o păstrez undeva, printre fel și fel de nimicuri dragi.

Sub un soare dogorâtor, am bătut cu piciorul, într-o jumătate de zi, toate cărările fostului prosper oraș.

O lume carbonizată scoasă la suprafață, întâmplător, după milenii de întrebări.

Pompeiul de piatră și de nisip, Pompeiul de iarbă țâșnind de unde nici nu te aștepți nu doar te uimește,te înspăimântă.

Acolo, printre ziduri pârjolite de foc, tufe de trandafiri sălbatici cățărați pe după pietre, toate vorbesc.

Totul, absolut totul, este efemer.

Se spune că atunci când Vezuviul a scos pe nări foc, zguduind lumea, topind totul în cale, cu lava lui fiartă, teatrul era plin. Romanii se distrau.

M-am oprit pe o piatră din amfiteatru. Am închis ochii, încercând să-mi imaginez clipa.

N-am reușit.

Case, străzi, ateliere, prăvălii.

Pe un perete, cineva a scrijelit„camera de plăceri„, un pat, un cămin de sobă,o lampă.,trupuri carbonizate, urme firave ale unei alte lumi.

Printre ele, flori și arbuști.

Oamenii uită, este legea firii.

Două zile mai târziu, într-o dimineață albastră, am ajuns la Capri.

Față în față două lumi: lux, grandoare, plăceri, paradisul terestru al insulei. În mijlocul mării, mereu amenințător, el, Vezuviul, titan stăpân peste ape .

Doi ani mai târziu, am ajuns în Grecia, o săptămână în Creta. Am vizitat grotele de la Matala, apoi Santorini.

Pe o bucată desprinsă din ea, se afla Kameni, care ,de-a lungul vremii ,a erupt de multe ori.

Chiar și despre Santorini se spune că ar fi apărut dintr-un crater.

Undeva, în spate, muntele vulcanic își profilează amenințătoare statură de colos.

Plaja neagră de la Kamara este o amintire întunecată.

Vulcanii!

În clasa a IX-a, lecțiile de geografie fizică ale domnișoarei Lupescu erau povești cu multe necunoscute.

Încercam să văd cu ochii minții ascunzișurile pământului:Orizaba. Popokatepetl și câte alte nume, fără să le asociez cu teama, poate doar cu un fel de magie.

Au trecut anii.

Ne fură vraja mării.

Și albastrul nesfârșit al cerului.

Și atâtea frumuseți ale Terrei.

Timpul șterge spaimele.

Sau doar le acoperă.

În adâncuri, clocotește focul.

Pământul își continuă mișcarea.

Omul?

Cu ale lui...

blânda tăcere a cărților

 povești pentru prieteni

”Civilizația este procesul de a reduce infinitul la finit.„

Oliver Wendell, scriitor, profesor, jurist american

O mângâie tandru pe fiecare braț teii,
dăruindu-i în fiecare sfârșit de primăvară cel mai suav parfum.

Verile îi sunt umbroase,toamnele o răsfață cu bucălate mănunchiuri de crizanteme, râzând fericite în grădinițele caselor cochete.

Este, așa cred eu, strada cea mai liniștită din oraș- se rupe discret de agitația urbei, luând calea către pădure.

Case vechi, în blândețea culorilor naturii, case noi, în arhitectură modernă, mici centre de reparații, magazine modeste, flori, bolți dese printre care se lăfăie în soare struguri ...

Strada primește liniștită mersul vârstelor.

Îmi place să-i simt pulsul.

Îmi place să-mi scald privirea în șerpuirea ei neobosită.

Deunăzi, în drumul meu către oraș, am zărit, răsfirate, deloc ostentativ, la poala unui arbust, câteva cărți vechi.

Cineva își făcuse,probabil, curat în bibliotecă.

Am citit titlurile și, cum nu aveam motive de grabă, m-am uitat la cele cinci/șase perechi de îndrăgostiți- 16/17 ani, care urcau către pădure.

Niciun gest..

După vreo câteva ore, în drum către casă, am zărit, nemișcate, la fel de tăcute, în poleiul de miere al amiezii, cărțile..

(de la o lectură

pe măsuța cu trei picioare, dintr-o căsuță modestă, în țara lui Andersen)

povești adevărate pentru prieteni

„Viața fiecărui om este un basm scris cu degetele lui Dumnezeu.”
Hans Christian Andersen,

2 aprilie 1805/ 4 august 1875.

Într-o lume dominată de prea mult rău, a fugi, fie chiar și pentru câteva minute în lumea basmelor pare un blând refugiu.
Așa că, un gând frumos pentru inegalabilul povestitor, o ființă nefericită, care a făcut fericiți mii de copii.
Hans Christian Andersen.

Adunate în cerc, sprijinite pe niște piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul nostru cel mai drag în acea vacanță de iarnă.
Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa și bobul de mazăre„.
Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste.
Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris mare, ilustrate în alb/negru!
Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri de copii uimiți!
”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele noi ale împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...

Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de poveste ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.

Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.

În urmă cu câțiva ani, într-o primăvară, a venit, așa, pe neașteptate, un dar, o excursie în țara lui, a inegalabilului vrăjitor.
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul privea îngăduitor lumea în mersul ei grăbit, danezii pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l-poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi-mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
Acea figura tragică, trimisă pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea urâtă.„

Vezi cum este lumea asta rostuită? el, un copil nefericit, mult prea trist, apoi, un adult neîmplinit ca om, a adus și aduce bucurii nemărginite miilor de suflete!!

Îl priveam acolo, scrutând, într-un fel lumea, care nu i-a adus fericire, dar căreia el i s-a dăruit total. Am recit câteva basme, câtă imaginație, ce construcții de lumi paralele!!
Genial!
„La început, voi suferi mult, dar voi deveni faimos, îi va spune mamei sale.
Și a devenit!

străfulgerări de-o clipă

 povești adevărate pentru prieteni.💖

În liniștea sfârșitului de amiază, împânzită de iarbă crudă, cleata își urma drumul printre lanuri înflorite de porumb.Văcuța rupea smocuri, le rumega după reguli doar de ea știute.Ca de obicei, citeam. Cred că aveam vreo doisprezece ani.

Soarele trimitea raze piezișe, blânde, dinspre pădure, adia un vânticel atât de mângâietor..

Ca o mână colosală/Am ridicat, involuntar, ochii din cart. 

Ascultam tăcerea!

Și mă simțeam ocrotită, nu doar ocrotită, am simțit că mă contopesc cu tot:Cer, Soare, câmp, liniște monumentală.

Deseori, în viața mea,în momentele de eu cu mine, am încercat să prind clipa aceea.

Nu!

Nu s-a mai repetat.

A fost unică!

Am iubit-o intens.

Cred că a fost o clipă de grație!

Prin 2006, eram într-o excursie în Grecia. Se lăsase noaptea, conducătorul grupului ne-a invitat undeva, unde zicea că a mai fost .

Am urcat cu telefericul.

Likavito, ,„Ostrovul lupilor”.

Ne-am oprit, fiecare se bucura în felul său.

Deasupra, nesfârșit,Cerul, de un albastru cum nu cred să mai fi văzut vreodată.Puzderie de stele, ca într-un dans fără sfârșit.

Undeva,în zare, luminată ca ziua, neobosită marea, scăpărând printre vapoare.

A durat o clipă, am ascultat depărtarea.

Eram o părticică din ea!

Fericirea?

Eternitate de-o clipă!💗