cu toamna într-o mână,

  în jocul armoniei de culori

Mi-e dor de toate toamnele mele adunate în suflet, în pași, în doruri  spuse sau nespuse.

  Mă revăd școlărița, mereu ambițioasă, dornică să înceapă școala. cu uniformă nouă sau de anul trecut, cu  manuale  și  caiete învelite în hârtie albastră, până seara târziu, etichete cu  lipici,cărți  noi, foșnitoare, în
ghiozdan de prins în spate.

Liceul cu  atâtea necunoscute, emoții și spaime, bilețele ascunse-ntre file, extemporale și teze, aldehide și cetone  neuitate  niciodată, de spaima  babacului, scurte plimbări pe sub castanii  din  apropierea  gării.

  Liceul!

 Mereu mă întorc cu gândul la anii aceia fugari în  haina lor frumoasă!

Mi-e dor de  studenție!

Alte  gînduri, cursuri  notate în caiete mari, ocheade și  dansuri, sesiuni  cu  săli de lectură-  locurile se ocupau repede de tot, cărți  împrumutate, notițe și  temeri, vacanțele altfel-  la munte, cu schiuri de împrumut, fug mult prea repede toate...

   Întâiul an de profesoară, pe alee plesneau nucile-n coajă, ce director, spaima  tuturor,  navetă, necontenitele fugi dimineața de tot,  către  autobuz și seara  către casă- profesoara este și  mamă și soție, întocmește  planuri de  lecții, are  griji de tot felul.

Toamne  cu  examene, concurs  și emoții,  mereu, alte necunoscute.

  Mai tare și mai  frumos  păstrez în   toate  buzunarele  inimii  toamnele mele  de mamă, pe rând- să nu lipsească nimic  din tot  ce le trebuie  copiilor mei.

  Câte emoții frumoase!

Câte ceva se repetă, apar alte și alte  noutăți-  examene,  admiteri, plecări și scurte, tot mai scurte sosiri.

   Toamnele  s-au ales, de la sine,

pentru căsătoriile fiilor mei,  profesoara  este  și „buni„, lecții, îndemnuri, povești și gramatică,  plimbări cam prea scurte, vremea fuge, ca nebuna!

Încetul cu încetul,tonuri și culori, frunze și ierburi dansează cel mai frumos vals: 

dansul toamnei!

bine știți, bine să-mi dați!

Spre neuitare.

povești adevărate pentru prieteni.

Bărbații satului făceau negustorie.De cu seară, încărcau în căruțe saci mari, strânși în  sârme și sfori împletite, de urzică. Porumb, grâu,  orz, ovăz.Cu felinare prinse de oiștea căruței, plecau în convoi de câte trei/patru. În  toiul nopții.Mai către primăvară, când considerau ei că prin sud proviziile adunate toamna s-au terminat. 

 Până  să ajungă în satele din Vlașca, aveau de străbătut câteva păduri... Un nume îmi trece vag prin minte ,nume de sat, Albeni. 

Bântuiau hoții.

Printre lacrimi strânse în bărbie, făcând în gând  cruce către Dumnezeu, temătoare, femeia punea, sub paie, pe lângă haine de schimb, mâncare pentru om și pentru cai, în  loc știut,  toporul. Bărbații  întârziau o săptămână, poate chiar două. La întoarcere, se așteptau unii pe alții.

Poarta căsuței era mereu deschisă, căzut într-o parte, zăvorul de lemn  uitase  de timp și de așteptare. Lată  cât două palme, cărăruia  ivită printre  tufe de troscot se oprea sub ferestruica mereu luminată.

Fustă neagră, creață, lungă până către glezne glezne, bluză de diftină turcească, în joc de melcișori, pieptar cu înflorituri de piele, broboada scurtă, mărginită în  ciucuri, înnodată în creștet. 

Ochi albaștri, mici, iscoditori.

 Lumea îi spunea bobăreasa. În căsuța ei, cu tindă, celar și cămăruță, mirosind mereu a var proaspăt, abia încăpeau câteva femei.

Veneau și din satele învecinate.

Lea Fănica așeza  măsuța cu trei picioare pe capătul dinspre fereastră al patului. Bobii se înșirau frumos, unii după alții.

Patruzeci și unu de bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi dați/Cum știți să încolțiți și să să înfloriți, așa să știți  să-mi dați de știrea lui... și femeia spunea, plină de spaimă și de așteptare, numele bărbatului ei.

Degetele asprite de sapă învârteau șirul de bobi care se aliniau,  doar ea știa cum, în grămăjoare de doi/trei/patru .

 De fiecare dată, unul  rămânea stingher.

Omul, călător în lumea lui de câștig și de neprevăzut...

 

Agățată de fusta mamei, m-am strecurat, de câteva ori, în cămăruța  cu busuioc aninat la icoane. Îmi plăcea să mă uit la cercelușul ivit dintr-un ghiveci rezemat în fereastra un pic mai înaltă decât mine. Să ascult vorbele scăpate în mișcări iuți,  printre stropi  mărunți, aurii.

Nu înțelegeam mare lucru, încercam doar să învăț poezioara.💖