vineri, 17 iulie 2026

aroganța, ca o muzică absurdă

povești adevărate pentru prieteni

 Trecusem examenul pentru gradul  al doilea cu bine( verificarea dura doi ani: mai multe  inspecții la ore, urmate  de probe scrise și orale, la specialitate, pedagogie/ metodică, socialism, la Universitatea București ), așa că,după afișarea  rezultatelor, mi-am cumpărat o rochie plisată- pătrățele alb/ negru-prinsă într-o curelușă roșie.  
Am adăugat și o pereche pantofi.
Roșii!
Cu toc înalt, bineînțeles

Era iunie, aproape de vacanță.
Ca de obicei, mergeam pe jos de acasă, la școală, îmbrăcată cu rochia  preferată și,normal, cu 👠😀
În curtea școlii, mi-am dat seama că un toc stă să cadă: obosise, probabil , de atâta grabă.
Suna  de intrare.
Am  căutat și am și găsit o piatră, am încercat să repar  necazul, dar  pantoful se încăpățâna.  
M-am dus, într-un picior, la atelierul școlii, și l-am rugat pe unul dintre maiștri să mă ajute.
Omul a fost înțelegător, a făcut reparația,cu ce  a  avut la îndemână;treaba a durat cam vreo 10 minute.
Am intrat ca vijelia în cancelarie, am înșfăcat catalogul și am fugit pe scări, până la etajul al doilea, unde aveam „dirigenție„, uitând  de puterea precară a pantofului meu . În clasă era liniște perfectă ( mi-am zis în sine că elevii mei, drăguții, or fi aflat pățania și  s-au gândit  să mă  răsplătească, fiind foarte cuminți).
În câteva cuvinte, m-am scuzat pentru întârziere,  jenată fiind, probabil că am spus ceva despre incidentul cu pantoful.
Am scris titlul lecției pe tablă.
” Eminescu și Creangă,doi buni prieteni„, adăugând, cu linioară, planul pentru discuție.
Prea liniștiți erau copiii mei!
Dădeau răspunsuri, nu  neapărat în doi peri, dar  păreau cam reținuți.  
Când am ajuns la „Eminescu- revizor școlar„, ca la  comandă, toți și-au întors capetele către ultima  bancă, rândul dinspre ușă.
Aplecat asupra caietul său de observații,  parcă fără să mai prididească cu însemnările, directorul-adjunct( prefer  să nu-i spun specialitatea) scria și tot scria. 
Am trecut- nici până astăzi nu știu cum-peste momentul penibil- mi-am făcut lecția așa  cum făceam de obicei.
La discuție, în cabinetul lui, nici eu, nici el nu am  comentat, în vreun fel, întârzierea mea de la oră.
A ținut să sublinieze că am ”furat 10 minute"foarte importante din oră, adică exact informarea politică.
Da.  
În vremea aceea, lecția de dirigenție începea, obligatoriu, cu sublinierea marilor rezultate obținute de partid și de  conducătorul lui.

De la  ora aceea cu pantoful meu  neascultător,  au trecut  mulți ani.  
 Nu am uitat  nimic, cum, mai ales, nu am uitat  trufia acelui domn ( tovarăș, pe atunci), care, când întocmea orarul  claselor  de  gimnaziu, pe  un carton mare  cât   tabla  din cancelarie,  nu uita să  folosească, pentru separarea clară a două categorii de profesori: titulari și  suplinitori( unii dintre ei, licențiați bine pregătiți  profesional, bătuții de soartă ai acelor  vremuri, din cine știe  câte motive), culori diferite.
 Logic,nu știu la  ce folosea  treaba asta.
Sufletește, moral, cum să-i zic, era ceva extrem de dureros, ca să  nu spun discriminator.
Nu i-am spus  niciodată părerea  mea. Nici altcineva  nu cred  că îi va  fi spus.

Ne-am revăzut  după două decenii.  La un fel de sărbătorire a școlii.  Anii  s-au așternut, cum au vrut ei...
 Vizibil  foarte  îmbătrânită, ființa ușor speriată de lângă mine își tot  căuta, prin buzunare,  fițuica de  pe care  laudele  fostului  tovarăș conducător  de unitate  școlară, înșirate, așteptau cuminți să fie prezentate ascultătorilor.

miercuri, 15 iulie 2026

între oglinzi paralele

 povești adevărate pentru prieteni

A simți aroma proaspătă de franzelă era, pe atunci, visul oricărui copil, ajuns din cine știe ce motive, la spitalul „ Grigore Alexandrescu„ din capitală.
Doamnele și domnii în alb se purtau atât de frumos!

Uitasem de spaima înțepăturilor!
Mă adusese tata, de mână, la primele ore ale dimineții, după ce noaptea îmi speriasem părinții cu țipetele mele, din cauza unor dureri despre care nu știam să povestesc prea multe.
Operația de apendicită despre care se vorbea în jurul meu, mai mult pe semne, ca să nu mă tem și mai tare, avea să fie, brusc, peste mulți ani . 
Tot în urma unor dureri seci.
Am rămas în spital vreo câteva zile, pentru analize, un medic era consăteanul nostru.
Zi de zi, mă vizita mătușa mea, sora cea mică a tatei. 
Lucra într-o librărie mare.Păstrez amintirea primelor cărți, pe care mi le-a adus atunci, învelite în hârtie foșnitoare, subțire, roz”Nuielușa de alun” și ”Palatul de cleștar”.
Mă doare că le-am rătăcit, am în minte doar paginile înalte, scrisul frumos, ilustratele colorate.
Citeam cu voce tare.
Se adunau în patul meu alte două fetițe, rețin numele întreg al uneia, Nela Coporan și prenumele ceilalte. Valerica.
 Am corespondat ani mulți. 
Când, după vreo douăzeci de ani, am cumpărat ”Dacia”, le-am căutat în orașelul lor, Drăgănești- Vlașca, fără succes.


La cei 92 de ani cât numără, mătușa mea este frumoasă și acum.
Un alt fel de frumusețe, blândă, așezată descoperi pe chipul 
și în starea ei.
Tot cochetă, deși se mișcă mai greu.Nu-i plac culorile sobre, ea este un pastel cuminte, peste care vremea se ferește, cumva, să-și sape urme adânci. 
Atunci avea păr lung, purta costum- taior , ca turnat pe ea, bluză de mătase moale, pantofi cu tocuri înalte.
Mă mândream că domnul doctor, cât era el de doctor, se roșea când o găsea lângă patul meu.
Când m-a luat de la spital, m-a dus în cămăruța ei îngustă din ”Piața Romană”, cu două ferestre mici, la nivelul străzii.
Dinăuntru,vedeam mersul grăbit al trecătorilor.
Am pândit-o până când a plecat la serviciu și i-am probat toate rochiile.
Și pantofii.
Cocoțată pe masa cam șubredă, înghesuită într-un colț al camerei, oglindă fiindu-mi geamul de deasupra patului.


Ne vedem cam rar. 


Într-o seară, când am mers doar noi două la ”Național” , am rugat-o să plecăm mai devreme de acasă.
 
Voiam să revăd fereastra, prin care, cândva, universul meu era inocența clipei.

Cineva o zidise...


duminică, 12 iulie 2026

Spre neuitare

Femeia de la țară în vremuri nu chiar îndepărtate.

Și palmele ei bătătorite, și oboseala niciodată luată în seamă, și gândurile ei alergând fără. încetare.💖

Era iulie, într-o sâmbătă, până în prânz.

„Linia morii„.

În stânga, începea câmpul cu foșnetul lui auriu.

O realitate pe care am așternut-o în suflet, cu povestea ei tainică.💔






„Sufletul este cu mult mai complicat și mai inaccesibil decât trupul.
El e,ca să zic așa, acea jumătate a lumii care există numai în măsura în care omul devine conștient de ea..„
C.G Jung„ Amintiri, vise, reflecții„, pagina144.
( „Pericolul care ne amenință nu vine de la natură, vine de la om„ același autor)

miercuri, 8 iulie 2026

ca o prelungire a realității nefardate

povești adevărate pentru prieteni



Nu știu  ce fel de  briză îmi va fi adus în gând imaginea  unei foste  colege de facultate.
 Și un crâmpei  greu de imaginat din tumultuoasa  ei viață. Poate pentru căuitându-mă cu atenție la o  fotografie de la finalul facultății am zărit-o zâmbind.

Era cea mai vârstnică dintre  noi, 32 de ani.
Cochetă-  la fiecare  curs  din  amfiteatru,  când ocupa același loc, în primul rând, la mijloc, poate, cumva, strategic- îi zăream  rujul  asortat perfect  cu oja,hainele alese  cu grijă și coafura  perfect îngrijită, diferită de felul în care  noi, celelalte studente, ne aranjam părul.
Doamna  I- nimeni nu  o tutuia- era soția unui tip nestatornic, care în vremea aceea  câștiga , cred, destui  bani,  astfel încât   să-și întrețină doi  băieți măricei, soția, casa, dar și amanta.
Colega  noastră hotărâse să-și abandoneze  locul de secretară-dactilografă în instituția unde lucra amorezatul ei soț, vrând, cumva, să-și demonstreze  că poate mult mai mult.
Asemenea unei școlărițe silitoare, scria absolut tot ce se preda la cursuri.
Nu lipsea niciodată.
  ”Istoria limbii” îi  dădea  bătăi de cap, așa că ea  înregistrase pe  bandă magnetică toate  cursurile, străduindu-se  să le  memoreze  cuvânt  cu cuvânt.
Le „recita”, în apartamentul ei  trist. Nu știu dacă avea  forța unei învingătoare, avea, însă, ceva  care nu  lăsa  ca  viața să-i scape printre degete.  Nu accepta să nu-și ducă  la bun sfârșit  gândul de a  sări peste  un gard pe care  viața i-l pusese în cale.
 Am întâlnit-o la niște ani buni după  licență.  Copiii ei deveniseră  bărbați, medici amândoi, soțul  ajunsese  moș.
Doamna  își pierduse  ceva din eleganța de odinioară.
 În liniștea  unei cofetării, mi-a povestit ceva  ce nu am uitat,iată, nici acum, când sufletul ei își va fi găsit odihna în alte spații.

”-. Băieții mei, medici militari amândoi, și-au urmat soțiile în două orașe din  nord-vestul țării.Eram în vizită la cel mare.
 Într-o zi, ne-am  certat.
Nemulțumită din cauza observațiilor mele,  soția lui mă pârâse. Eram în grădină,asfințea soarele, se  lăsase răcoare.Fiul meu  uda zarzavaturile, eu  smulgeam  niște  buruieni  din straturi.
  Nervos, că nu acceptam să-i cer iertare nurorii, fiul meu a îndreptat furtunul către  mine. 
Cu toată forța.  
Ca și cum  m-ar  fi lovit din toate părțile.  
Am căzut, m-am murdărit, el a plecat în casă...„

Cuvintele  mi se împleticeau, nu puteam să leg  nici măcar o propoziție, o priveam fără să o văd...
În șirag, lacrimile  ne curgeau în voie. Și pe  fața  mea, și din ochii ei obosiți de suferință.

Privesc fotografia  noastră alb/ negru.
Ducem cu noi  amintiri, reacții, situații de tot  felul.
Sunt întâmplări, pe lumea asta, care nu te ating doar la periferia sensibilității.

sâmbătă, 4 iulie 2026

în trepte


 povești pentru prieteni

Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi cu pleoape obosite.

Fire subțiri de lumină se strecoară, pieziș, printre grinzi.Liniștea își toarce somnul.Zvâcniri iuți, tot mai iuțiTresar, încă o treaptă, încă una, inima bate mai tare.

Mă obișnuiesc ușor cu locul. Îi știu toate ungherele:un cufăr înalt scârțâie prelung, când îi salt capacul, câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic cu margini destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat, se mai țin aninați câțiva ciucuri gălbui.

Un pas mai încolo, sub o pânză deasă de păianjen, un vraf de cărți roase de vreme, vase smălțuite de lut, unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil, gândul îmi fuge la mâna tandră a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun cu două picioare, într-o batistă câteva hârtii foșnitoare din care mă privește figura țepoasă a unui bărbat , colorat în albastru.
Uite și brâul cusut cu arnici- negru și alb, o grămăjoară de nuci, fire de lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.
Laolaltă.
Vremea le-a acoperit în uitare.
Nu știu de ce, cum, cine mi-a trimis gândurile acolo.
În podul casei părintești..
Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat să tragă ușa. A uitat și scara.
M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată că nu am voie. Dar nici nu mă chema , de câte ori urca cineva , cu vreo treabă.


Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej, înainte și înapoi, înainte și înapoi.
M-am întâlnit cu mine.
Suntem ceea ce gândim?
Suntem sclavii emoțiilor?
Sau ele ne dau forța de a ne uita , fără teamă, în toate
părțile?