miercuri, 8 iulie 2026

ca o prelungire a realității nefardate

povești adevărate pentru prieteni



Nu știu  ce fel de  briză îmi va fi adus în gând imaginea  unei foste  colege de facultate.
 Și un crâmpei  greu de imaginat din tumultuoasa  ei viață. Poate pentru căuitându-mă cu atenție la o  fotografie de la finalul facultății am zărit-o zâmbind.

Era cea mai vârstnică dintre  noi, 32 de ani.
Cochetă-  la fiecare  curs  din  amfiteatru,  când ocupa același loc, în primul rând, la mijloc, poate, cumva, strategic- îi zăream  rujul  asortat perfect  cu oja,hainele alese  cu grijă și coafura  perfect îngrijită, diferită de felul în care  noi, celelalte studente, ne aranjam părul.
Doamna  I- nimeni nu  o tutuia- era soția unui tip nestatornic, care în vremea aceea  câștiga , cred, destui  bani,  astfel încât   să-și întrețină doi  băieți măricei, soția, casa, dar și amanta.
Colega  noastră hotărâse să-și abandoneze  locul de secretară-dactilografă în instituția unde lucra amorezatul ei soț, vrând, cumva, să-și demonstreze  că poate mult mai mult.
Asemenea unei școlărițe silitoare, scria absolut tot ce se preda la cursuri.
Nu lipsea niciodată.
  ”Istoria limbii” îi  dădea  bătăi de cap, așa că ea  înregistrase pe  bandă magnetică toate  cursurile, străduindu-se  să le  memoreze  cuvânt  cu cuvânt.
Le „recita”, în apartamentul ei  trist. Nu știu dacă avea  forța unei învingătoare, avea, însă, ceva  care nu  lăsa  ca  viața să-i scape printre degete.  Nu accepta să nu-și ducă  la bun sfârșit  gândul de a  sări peste  un gard pe care  viața i-l pusese în cale.
 Am întâlnit-o la niște ani buni după  licență.  Copiii ei deveniseră  bărbați, medici amândoi, soțul  ajunsese  moș.
Doamna  își pierduse  ceva din eleganța de odinioară.
 În liniștea  unei cofetării, mi-a povestit ceva  ce nu am uitat,iată, nici acum, când sufletul ei își va fi găsit odihna în alte spații.

”-. Băieții mei, medici militari amândoi, și-au urmat soțiile în două orașe din  nord-vestul țării.Eram în vizită la cel mare.
 Într-o zi, ne-am  certat.
Nemulțumită din cauza observațiilor mele,  soția lui mă pârâse. Eram în grădină,asfințea soarele, se  lăsase răcoare.Fiul meu  uda zarzavaturile, eu  smulgeam  niște  buruieni  din straturi.
  Nervos, că nu acceptam să-i cer iertare nurorii, fiul meu a îndreptat furtunul către  mine. 
Cu toată forța.  
Ca și cum  m-ar  fi lovit din toate părțile.  
Am căzut, m-am murdărit, el a plecat în casă...„

Cuvintele  mi se împleticeau, nu puteam să leg  nici măcar o propoziție, o priveam fără să o văd...
În șirag, lacrimile  ne curgeau în voie. Și pe  fața  mea, și din ochii ei obosiți de suferință.

Privesc fotografia  noastră alb/ negru.
Ducem cu noi  amintiri, reacții, situații de tot  felul.
Sunt întâmplări, pe lumea asta, care nu te ating doar la periferia sensibilității.

sâmbătă, 4 iulie 2026

în trepte


 povești pentru prieteni

Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi cu pleoape obosite.

Fire subțiri de lumină se strecoară, pieziș, printre grinzi.Liniștea își toarce somnul.Zvâcniri iuți, tot mai iuțiTresar, încă o treaptă, încă una, inima bate mai tare.

Mă obișnuiesc ușor cu locul. Îi știu toate ungherele:un cufăr înalt scârțâie prelung, când îi salt capacul, câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic cu margini destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat, se mai țin aninați câțiva ciucuri gălbui.

Un pas mai încolo, sub o pânză deasă de păianjen, un vraf de cărți roase de vreme, vase smălțuite de lut, unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil, gândul îmi fuge la mâna tandră a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun cu două picioare, într-o batistă câteva hârtii foșnitoare din care mă privește figura țepoasă a unui bărbat , colorat în albastru.
Uite și brâul cusut cu arnici- negru și alb, o grămăjoară de nuci, fire de lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.
Laolaltă.
Vremea le-a acoperit în uitare.
Nu știu de ce, cum, cine mi-a trimis gândurile acolo.
În podul casei părintești..
Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat să tragă ușa. A uitat și scara.
M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată că nu am voie. Dar nici nu mă chema , de câte ori urca cineva , cu vreo treabă.


Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej, înainte și înapoi, înainte și înapoi.
M-am întâlnit cu mine.
Suntem ceea ce gândim?
Suntem sclavii emoțiilor?
Sau ele ne dau forța de a ne uita , fără teamă, în toate
părțile?

miercuri, 1 iulie 2026

miraculoasa lume a florilor!

În vreme ce tunete și fulgere sfâșiau bolta cerească, un boboc își deschidea petalele, una  câte una.
M-a întâmpinat cu frumusețea lui, care  va  dura  doar câteva zile.
Am  primit-o ca pe un dar, la început de   ”cuptor”.
 Florile1
Ce lume tainică!💔
 

duminică, 28 iunie 2026

ce frumos scriu ele înălțarea!

Nu știu dacă  îți plac- cocoțate pe  lujerii  lor țepoși și înalți, par  cam încrezute- ochișori ascunși cochet sub zimțuite pălăriuțe albe, adunate în petale fragede, dansând în jurul unui strop rupt din marele disc de portocală, își ridică pleoapele grele de somn, de îndată ce se ivește soarele.

În reverențe deprinse parcă la pension, privindu-l tandru, îi salută voioase trezirea, uitând una de cealaltă.

Toate sunt îndrăgostite!

Nici de înțepăturile albinelor nu le pasă! 

Nici de zborul amăgitor al fluturilor.

Ziua toată  își scaldă  trupurile zvelte în atingerea blânda  a vântului prieten... Și, când obosit de prea lunga alergătură a zilei, soarele se rostogolește în crepuscul, spășiți, lujerii grațioși își țin cu greu obrajii bucălați, pregătindu-se și ei de culcare.

De asta le iubesc- pentru neastâmpărul  ochișorilor ce aleargă după soare, pentru ținuta lor mândră, pentru albul strălucitor, pictat de  mâini nevăzute.


 Sunt atât de fericită, când  găsesc margarete!

Aș zice  că, dacă  știi un loc anume,culege cu ochii închiși un pumn de iarbă... sigur vei găsi o margaretă. 

Dacă îți mai păstrezi sufletul de copil, întreab-o, desprinzând  câte o petală: mă iubește, nu mă iubește...