gaudeamus igitur!

Suntem   câte un pic din  fiecare experiență trăită; asta am simțit eu  la sfârșitul zilei, care, deja ,acum, înseamnă „cândva”.

 Printr-o  fericită întâmplare-  extraordinar este să ai parte  de astfel de întâmplări cineva  mi-a  dat două numere de telefon, pe care, de-a lungul anilor,  mi le dorisem de multe ori. Cum  nu speram că  le voi mai  obține vreodată,   faptul că puteam suna undeva  urmând să aflu  niște vești mi-a creat  emoții mari de tot.

Am închis pentru o clipă ochii, și gândurile  au început să alerge pe întortocheatele coridoare ale  memoriei. 

Nu am descoperit  prima oră de latină, nici întâia lecție de dirigenție, nici chiar  pe ultima nu am găsit-o stivuită undeva.

Am revăzut  doar o siluetă  îmbrăcată adesea într-un taior de stofă  neagră buclata, la care se asortau niște eșarfe străvezii ( aveam să aflăm  mai apoi că doamnei noastre diriginte îi murise mama) , un mers vioi și o privire bună, care ne învăluia  cald din spatele unor lentile  rotunde.

 Ochii aceia de culoarea castanei coapte  erau veseli chiar și atunci când vreunul dintre noi- câți să fi fost oare în  prima clasă de liceu, uite că nu știu, am aflat  la revederea  dintr-o sâmbătă-  36  de elevi eram.- încurca ablativul cu acuzativul, că nici ele nu voiau sa fie totdeauna identice.

Liana Alexandrescu!

Pe toți ne-a fascinat numele!

 Apoi, am descoperit o dirigintă preocupată de tot și de toate, un intelectual  adevărat,o  profesoară exigentă, la al cărei obiect  nimeni nu avea mai puțin de 7, pentru că nu puteai să nu înveți.

 Declinari si conjugari, traduceri din texte lungi, deloc obositoare- pe la facultate i-am auzit pe unii îndărătnici  că latina este o limba moarta-maxime~Amore, more, ore, re probantur amicitiae~, ~Verbum  dulce multiplicat amicos~.

 Nu m-am întrebat atunci câți ani are doamna noastră.

Calculul l-am făcut mai apoi.

La capătul celălalt  al firului  este chiar întâia mea dirigintă din liceu. 

Am redevenit liceana emoționată, căutând cuvinte potrivite..

- Sunt Liana, stai să-mi trag sufletul, să nu cad, că tocmai  m-am întors de la spital..

Am rugat-o să se așeze- uite vezi, abia acum plâng de-a binelea-da  am rugat-o să se așeza, pentru că vreau să-i spun ceva. Cuvintele au venit de la sine..

La 95 de ani, Doamna  păstrează vioiciunea  vorbei, în tresăriri de ~perioade~, cum ne învăța în clasă.

-Ce bucurie îmi aduci, draga mea, uite asta chiar mă face să fiu mai puternică, mi-ar plăcea să fiu printre voi, să vă îmbrățișez, copiii mei buni și frumoși!!../

Făcea parte din ansamblul ~Perinița~.
 Aveam 15 ani , când am aflat  la o lecție  de dirigenție cât de nemți sunt nemții.
 Erau într-un turneu. Au ajuns într-o seară undeva, într-o așezare rurală , pentru ai cărei locuitori ansamblul urma să prezinte un bogat spectacol. 

Satul nu avea  scenă..Seara, terenul era un câmp.

Toată noaptea au lucrat oamenii, mașinile, uneltele; parcă aud  scrașnetul ferăstraielor..
 Dimineață, în mijlocul câmpiei, apărusera , ca din pămant, un chioșc în care se vindeau răcoritoare, bere  și înghețată, și,  decorată cu ghirlande  multicolore, o scenă trainică , care a cunoscut  iuresul și  frumusețea dansurilor noastre populare, îndelung aplaudate de  serioși meșteri români..

Nu i-am povestit Doamnei  noastre cât de mult  a contat pentru mine  povestea nemțească, nici despre picnicul din păduricea de la Titu-Targ, când a venit de la Bucuresti cu  vesela într-un coș, ca să ne învețe cum se așază o casa frumoasă, pe care , țepos ca un arici, un măr își suporta , delicat scobitorile.

 Nu i-am povestit...

Mi le-am spus în gând, multe ore după aceea..

Doamnei i-am sărutat în gând obrazul scăldat în lacrimile bucuriei, și mâna blândă,  pe care am simțit-o pe creștet!

Mi-am luat o scurtă pauză, se face  noapte, mai aveam un număr de telefon.//

 Dintr-o rezervă a  spitalului Floreasca  mi-a răspuns vocea  de fumătoare inraită a  uneia dintre profesoarele mele dragi.
  Doamna Viorica Neacsu a fost mult prea  emoționată, când i-am povestit despre prima olimpiadă de literatura română la care am participat , pregătită de dumneai, în clasa a X-a., despre meseria mea, despre colegii mei.

I-am dăruit toate  bucuriile mele de  profesoară!
 Toate gândurile mele bune de liceană, pentru care, în  câteva minute, timpul  s-a așternut cuminte  într-o sală de clasă, mereu cu fața spre soare!

măi, fete!

povești  adevărate pentru prieteni.

Cred că, de multe ori, suntem asemenea țesătorilor;căutăm fire, le împletim după culori și nuanțe și...pânza crește! 

Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată prea vesel.

Înalt, cu mers legănat, sprijinit, de cele mai multe ori în bastonul pe care singur și-l lucrase cu mare grijă, talițu, bunicul meu patern, cânta la caval( rareori, la fluier);iarna, rezemat de soba albă din camera lor, cu ferestre mari, în partea dinspre curte, și în serile de vară, în pridvorul casei.

Îl ascultam, fără să prețuiesc clipa.

Măicuța nu-l prea lua în seamă, sau poate că se prefăcea.

Într-o zi, să fi fost cam pe la mijlocul verii, m-a luat cu el la lotul de la Uștubee.

Era mulțumit: în fire verzi, sănătoase, porumbul își lega mătasea galben-roșiatică.

Un murmur ușor răsfira frunzele. În pacea tainică a amiezii, se auzea doar cum botul văcuței noastre rupea frăgezimea ierbii de pe răzorul lat.

Am ajuns în marginea pădurii Pintenoaica.

Talițu și-a scos cavalul.💖

Ascultătorii- eu și Bălțata- îl urmăream cu uimire; ca-ntr-o poveste.

Oricât m-aș strădui,nu-mi amintesc decât că, din senin,s-a iscat, mai întâi, un vânt, care tot creștea, iar pe cerul verii a apărut un nor mare, tot mai mare.

Izgonit, soarele a dispărut fricos.

Speriată, văcuța se smucea în lanțul ei, că bunicul abia o mai putea struni.

Ne-am îndepărtat în fugă de pădure, am găsit cu greu cleata.

Ploua în ropote amenințătoare, pietre colțuroase loveau din toate părțile.

Agățată de mana bunicului, abia îmi târam picioarele.

Și-a scos nelipsitul lui jerseu, și așa ud, a acoperit spatele vacii, iar pe mine m-a ascuns sub burta ei caldă.

Talițu nu mai este de mult...

Undeva, într-un colț de suflet, îl zăresc, din când în când, înalt,uitându-se în toate părțile, așteptând să-și potolească cerul șuvoiul.

Și vocea lui șoptită: măi fete! 💖

Așa mă alinta!

”Ne scapă mereu în viață cîte ceva,

 

 de aceea, trebuie să ne  naștem mereu.„

povești adevărate pentru prieteni.

Mi se întâmplă uneori, fără  să mă fi pregătit pentru  asta, să trăiesc atât de intens clipa, că  mi-aș dori  să o prind în căușul palmei. Și când mi s-ar face dor, să-i pot deschide  zbaterea  aripii.

Și căldura  sufletului.

Îmi plac cuvintele.

De cele mai multe ori, le simt, cum   aș simți  o ființă.  Se adună în ritmuri,  dansează, mă  trimit   așa,  într-un fel de reverie, ele, cuvintele, mă mângâie, mă amăgesc frumos.

  Mătase, zbor, bucurie!

În vremea asta, când august încă  fierbe, mă gâ
ndesc  cu bucuria aceea  cuminte de
fostă elevă, profesoară mai apoi, la  începerea școlii.

 În ciuda  neuitatelor temeri  de  tot felul, când trec pe lângă clădirea  liceului, nu pot să nu mă gândesc la  toamnele îmbujorate, în  romantice pâlpâiri de poeme șchioape, imortalizate în bilețele  roz, strecurate prin spatele pedagogilor.

Este  ca și cum Titu  își adună toamna în gară. Brațul  ruginit al pasarelei poartă urmele trecerii anilor. Nu cred  că  peronul mai păstrează  farmecul de odinioară. Cât despre castanii din preajmă își vor fi uitat și ei mângâierea  pentru perechile de îndrăgostiți, îmbrăcați în uniforme.

Mă gândesc la  ”Babacu„.

Nu râdea niciodată .

Chelia și fața roșie, rotundă, pe care spânzurau ochelarii cu o ramă groasă, cafenie, îl făceau mai de temut decât atitudinea . Ochii mici , cenușii ne țineau atent sub observație , astfel că în clasă nu se auzea nicio șoaptă. 

Adresându-ni-se, asta se întâmpla de câte ori chema la lecție câte doi sau trei elevi, epuiza întreg câmpul lexical al preocupărilor noastre de popor mioritic:" berbeci", "oi", "ciobani"," la păscut", "miei".
Dacă nu folosea creta , cu care în timpul unei ore de curs umplea de două-trei ori tabla , se mișca încoace și încolo, ținându-și mâinile la spate, călcând apăsat cu galoșii care îi protejau pantofii.
Dupa primul trimestru, chimia devenise spaima tuturor elevilor de la clasele de real unde preda . Cine promova la el era un om fericit . Nu exista lecție de zi , așa că- aldehide, cetone, benzen, hidrocarburi, trinitroglicerina- erau teme de care nu aveai cum sa scapi nici în visele tale de adolescent îndrăgostit . Notele primite cel mai des erau cele de 2, unii , mai norocoși, se puteau lăuda cu nota 6 , dacă știau teoria perfect și nu puteau rezolva problema data . Câțiva aleși ai sorții erau răsplătiți cu 9. Ei știau tot.
Pană la sfârșitul anului școlar, toți știam aproape întregmanualul, la orice oră, din zi sau din noapte am fi fost întrebați .
La bacalaureat ne-am ales chimia ca probă de examen, iar notele au fost cele mai bune.
Doi ani ne-a fost diriginte ; nu-mi amintesc să ne fi întrebat vreodată ce vrem să devenim ori să-și fi dorit să afle câte ceva despre noi , despre gândurile și speranțele noastre . La banchetul de absolvire l-am văzut râzând prima oară .

Un  coleg talentat și rebel a compus o epigramă despre Ali-Baba și cei 40 de hoți .
Nu l-am revăzut de atunci niciodată ; niciunul dintre colegi nu l-a mai întâlnit, din câte știu..

M-am gândit de multe ori la orele noastre de chimie din laboratorul mirosind a tot felul de soluții și de substanțe . Un fel de duioșie, amestecată cu un respect  de care n-aș fi putut pomeni în anii de școală , a înlocuit frica pe care o simțeam când trebuia să ies la tablă .
Știu și astăzi câteva formule din chimia organică si anorganică; deseori, am rezolvat, cu fiii mei sau cu elevii cărora le-am devenit dirigintă, când se plângeau de chimie, probleme de chimie, deși specialitatea mea este una care nu i-ar fi plăcut nicicum fostului meu profesor.

Timpul răbdător a făcut din figura aceea înspăimântătoare un bătrânel , pe care il asociez, zâmbind, ori de câte ori îmi vine in minte, cu porecla pe care i-am dat-o noi în anii de liceu,

 Babacu. .

Te redescoperi,

cred, cu  adevărat, în anumite momente de lucidă meditație.

 povești adevărate pentru prieteni.

S-au spus și s-au scris atâtea  în ultima  vreme  despre școală, despre profesori, despre educație.Nu  scriu pentru  a arăta  cu degetul către  nimeni.  Nici pentru a da sfaturi- aș putea, cumva...De ce scriu?Nu doar pentru că  am  slujit școala aproape  40 de ani și că i-am învățat carte  pe  elevii mei, cum m-am priceput  mai bine- niciodată nu poate  fi perfect.Scriu  și  mă gândesc  să  aduc în lumină  chipuri ale profesorilor  mei.

 Știi ce?Cred  că nimeni , care  privește sincer în suflet, nu  poate uita  că este ce este, pentru că  a învățat carte.

 Cât și cum a putut.

Ce vreau să spun este că nu povestesc pentru a crea o pagină de literatură,nici pentru a forța starea cuiva spre a  trăi emoții, nici  să  sugerez în vreun fel profunzime în a se gândi despre școală, profesori,reacții bune. 

Povestesc, pentru că, ori de câte ori am simțit că vreau să-i mulțumesc cuiva pentru ce sunt  și pentru ce am fost, imediat după părinții mei, îndatorată  îi sunt profesorului meu de Limba română, Gheorghe Fulga.

S-a stins de niște ani... cred  că i-ar plăcea  să știe  că mulți dintre foștii elevi care  l-au ascultat  povestind ori s-au lăsat conduși de  lumina înțelegerii  gramaticii îi rostesc numele cu smerenie, respect și recunoștință. Dacă spun cuvântul„carte„,îl asociez  cu

Domnul Fulga.

 Recunoscut pentru cultură și talent pedagogic în toate satele din jur! La vremea aceea, nu înțelegeam cât de important este să ai un profesor adevărat. 

Amintindu-mi-l, îl asociez, involuntar, cu caietele mele de notițe,niște maculatoare foșnitoare, cu foaie gălbuie, aspră. De fapt, caietul de teme și cel de clasă erau la fel de ordonate; titlul era marcat printr-o subliniere specială, pe care am transmis-o, mai târziu, și eu elevilor mei.
Domnul profesor acorda mare atenție memorării textelor frumoase și importante, scrise fie în versuri, fie în proză. Știu și acum fragmente mari din "Scrisoarea III","Amintiri din copilărie","Toma Alimoș","Ardealul", Sobieski și românii”.
Nu știam pe atunci că voi deveni profesoară de limba romană-poate că simțeam, cumva, în marea mea admirație pentru profesor. 

Absolvent de Litere și Filozofie- asta aveam să aflu ceva  mai târziu- domnul  Fulga refuzase o catedră universitară, în București. 

Venise în satul copilăriei sale, să ne învețe carte pe noi, copiii din cele trei sate ale comunei.

  Înalt, îmbrăcat totdeauna impecabil, deși venea la școală , adesea, cu o motoretă vișinie "Simpson", impunea respect asociat  cu un fel de  teamă tuturor:copii, părinți,colegi.

Am păstrat mulți ani caietul de teze din clasa a V-a. Când, nu știu din ce cauză, nu l-am mai găsit, am suferit cumplit .

În primul trimestru, subiectul tezei cuprindea povestirea  unui fragment din " Amintiri din copilărie", de Ion Creangă, și diverse exerciții de morfologie, sintaxă, vocabular.
Erau subliniate cu creion roșu două sintagme, cu o greșeală de scriere, care nu s-a mai repetat vreodată ;am scris "începe ai", în loc de "începe a-i".
La sfarsitul tezei, domnul profesor a adăugat:

" Deși lucrarea nu este lipsită de unele greșeli de exprimare și de scriere, este foarte bună. Ea anunță pe viitorul intelectual. Dacă vei munci mult și fără întreruperi, vei cuceri cetatea științei".
N-am schimbat niciun cuvânt din vorbele dumnealui, pentru că n-am uitat nimic din ce era scris pe întâia mea teză.
N-am cucerit cetatea științei, dar mi-am făcut meseria cu pasiune și cu dragoste.

Am absolvit secția„ real„( obligată fiind) a unui liceu teoretic foarte exigent.

Nu am fost admisă la Facultatea de Filologie, Universitatea București, în primul an, așa  că, primind o catedră de suplinit chiar în școala în care învățasem, am ajuns colegă de cancelarie cu profesorul meu. 

 Din primul salariu, mi-am cumpărat  niște botine gri, foarte elegante. 

 Eram tare mândră!

  Domnu Fulga  și-a ridicat o sprânceană:

- De mâine, să le pui  la păstrare, pentru când vei fi studentă!

Au trecut anii.
Vremea fuge ca nebuna...

Eleva de odinioară și-a împlinit  visul:profesoară de limba română.

Aproape patruzeci de ani de muncă cu elevii.

 Sunt mulți, sunt puțini, deja țin de trecut.

Necruțător este timpul!

Domnul Fulga își odihnește pasiunea sub o cruce albă, nu foarte departe de școala unde am învățat.

În adâncul sufletului meu- sunt convinsă că și în sufletele altora- numele lui  se asociază cu o străfulgerare  luminoasă, duioasă, caldă.

borangicul, poetică migală aurie

   povești adevărate pentru prieteni

”Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,”Nichita Stănescu.

Nu știu care să fi fost ultima oară, când am citit, scris
cu litere strâmbe, afișul lipit pe vreuna dintre curțile satului

„Primim gogoși de mătase„, alături de hârtia albă, cu decupări circulare...

E mult de atunci.

În satul meu din câmpia Argeșului, toate femeile creșteau viermi de mătase, gândaci, cum le
spunea, fără vreo spaimă, lumea.

N-a fost mic deloc numărul dimineților înrourate, când, supravegheată de ochiul atent al bunicii, înarmată cu un cârlig lung de lemn, atentă să nu-mi scape sacul de pânză albă, agățat de după gât, m-am cocoțat în bătrânul dud din grădină.

Frunza, hrana gândacilor, trebuia să fie mereu proaspătă, crudă, curată.

În fiecare vară, o cameră de lângă bucătărie devenea casa lor, paturi suprapuse, ferestre acoperite,un zumzet neobosit. Erau tare mâncăcioși.

Ca să primească bani buni pe gogoșile perfecte, de culoarea aurului, gospodina muncea toată ziua, uneori le schimba așternuturile chiar și noaptea.

Bunica mea, măicuța, nu vindea toate gogoșile, improvizase ea un fel de mașinărie, nu-mi vin în minte detalii, știu doar că punea gogoșile la topit și scotea din ele un fir subțire, fin, pe care apoi îl țesea la război.

Rezulta o mătase cum nu am mai văzut vreodată,borangicul!

La cinci/șase ani- amândouă eram născute în aceeași zi de iunie, asta aveam să aflu târziu, când măicuța nu mai era, pentru că am pierdut-o chiar în prima mea zi de școală-m-a dus la tanti Niculina lui Iedu, o doamnă delicată, cu ochi de artistă, care mi-a lucrat, cu un fel de vizibilă tandrețe, cea mai frumoasă rochiță la care aș fi visat vreodată.

Borangic auriu, brodat în ajure mici, mânecuță bufantă, fustă creață, prinsă în cordon.

Au fugit în goană anii.

Fotografia cu noi două la Târgul Titului nu mai este...

În fâlfâire de vis, dorul și-a făcut loc undeva într-un colțișor de suflet.

Și cu el, chemarea tainică a borangicului.